Drepturi salariale (banesti). Decizia 1087/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1087
Ședința publică din 23 iunie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B împotriva sentinței civile nr. 526/23.04.2008 pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, și cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și Direcția Națională Anticorupție.
La apelul nominal se prezintă pentru pârâtul intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA depune la dosar delegație de reprezentare și concluzii scrise.
Nemaifiind alte probe de administrat instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursurilor, invitând partea prezentă la dezbateri să-și exprime punctul de vedere și față de prescripția parțială a dreptului la acțiune al reclamanților.
Reprezentanta pârâtului intimat solicită admiterea recursului declarat de pârâtul recurent Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B așa cum a fost formulat și respingerea acțiunii reclamanților ca nelegală. Cu privire la prescripție declară că lasă la aprecierea instanței soluția ce urmează a fi pronunțată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată că prin sentința civilă nr.
Prin Sentința Civilă nr. 526/23.04.2008, pronunțată de Tribunalul C S în dosar nr-, a fost admisă acțiunea reclamanților, G, in contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, și-n consecință i-a obligat pe pârâți să calculeze și să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15 %, începând cu anul 2004 precum și în viitor, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească,au fost obligați pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților. admisă cererea incidentală de chemare in garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost îndatorat să aloce fondurile bănești necesare plăților de mai sus.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a depășit in prealabil excepțiile necompetentei materiale absolute a instanței,precum și a lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, reținând că potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Asupra excepției de necompetență materială,Tribunalul a reținut că dispozițiile art.36, al.1 din nr.OUG 27/2006, nu sunt aplicabile în speța de față,dat fiind că litigiului de muncă dedus judecății nu vizează modul de stabilire a salariilor personalului auxiliar din justiție, ci neacordarea unor drepturi salariale, a căror acordare este stabilită prin lege.
În fine,referitor la fondul cauzei, Tribunalul a constatat că reclamanții îndeplinesc funcția de procurori și grefieri in cadrul Parchetelor de pe lângă Judecătoria Chișineu Criș, Judecătoria Ineu și Judecătoria G și ca atare fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
Autorilor acțiunii le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic / art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu, sesizările adresate organelor statului, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Tribunalul a mai observat că reclamanții sunt asimilați bugetarilor deoarece nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), iar in unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, prin norme juridice cu caracter special,cum ar fi art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, referitoare la sporul de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, prima instanță a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie. Cum însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.
În contextul celor de mai sus,Tribunalul a conchis că reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate, fără însă a li se recunoaște la fel ca și celorlalți sporul salarial de confidențialitate. Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Pornind de la principiul egalității de tratament în salarizare, ce implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Existența discriminării directe a reclamanților ar rezulta din prevederile art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000,art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu. Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea a fost considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța de fond a ținut seama de procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Pe de altă parte, Tribunalul a considerat că obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară, față de prevederile art. 295 din Codul muncii, raportate la art.1039/civil, pârâții fiind toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
În continuare,Tribunalul a apreciat că cererea reclamanților vizând actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, este admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin T, recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție in data de 10.07.2008 și trimis spre soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA, ca efect al pronunțării Deciziei nr.104/2009 a Curții Constituționale a României,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina incidența in speță a prevederilor art. 304 pct.9 și 304 ind.1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Public. Cele două instituții sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin.3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
In privința modului de rezolvare in fond a pretențiilor reclamanților, recurentul in discuție a învederat instanței de recurs faptul că in mod greșit judecătorii Tribunalului au acordat drepturi salariale autorilor acțiunii in condițiile in care nu există nici o dispoziție legală menită să reglementeze in favoarea lor un spor de confidențialitate de 15%, iar,in ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 2 și 27 din OUG nr. 137/2000, aceasta s-a făcut eronat,fără a se lua in considerare faptul că sporul in discuție nu reprezintă un drept fundamental al omului in nici o reglementare națională, ori internațională și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă in raport cu valoarea muncii prestate.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casația și Justiție,care a solicitat, in principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente,iar,in subsidiar,modificarea acesteia,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Public,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.3,4 și pct.9 /pr.civ. și au vizat in esență depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea ( și pentru viitor) a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.
Recurentul a mai invocat prin cererea de recurs și necompetenta materială a instanței de fond,cu argumentul că potrivit prevederilor art. 36 alin. 2 din OUG nr. 27/2006 competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor revine Curții de Apel București.
Recurentul mai susține că hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial,mai precis sub aspectul stabilirii eronate a incidenței in cauză a prevederilor OG nr. 137/2000, dar și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, de vreme ce nu există in legislația internă actuală o prevedere legală menită să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
În opinia recurentului,noțiunea deexercitare a unor drepturifolosită de OUG nr. 27/2006 atunci când definește discriminarea se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale ce instituie acele drepturi,iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. Prin urmare,discriminarea nu există decât in condițiile in care, in sfera acelorași dispoziții legale,două persoane aflate in aceeași situație și in aceleași circumstanțe,primesc un tratament juridic diferențiat,iar deferența nu poate fi justificată de argumente obiective.
Pârâtul in discuție a mai adăugat că magistrații sunt o categorie aparte de salariați din sistemul bugetar, cu un statut specific,reglementat de Legea nr. 303/2004,iar ei nu se pot compara cu celelalte categorii de personal,cum ar fi personalul militar, funcționarii publici cu statut special,ori personalul din aparatul propriu al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării,Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc. Intre categoriile de bugetari mai sus enumerate există diferențe evidente de statut, instituțiile din care fac parte,ori categoriile de informații pentru care se datorează obligația de confidențialitate.
Ministerul Publica susținut că in mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate,actualizate cu rata inflației,in situația in care ministerul d e resort,ca instituție bugetară nu poate să înscrie in bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Intimații reclamanți nu s-au prezentat instanță și nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare,cu toate că au fost citați cu această mențiune in cursul procesului.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând fondul celor două recursuri,prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 și art. 304 ind.1/pr.civ., Curtea reține că acestea nu sunt întemeiate,cu următoarele argumente.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a despăgubirilor, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
De altfel, instanța de recurs reține că sentința supusă reformării nu conține vreo dispoziție de obligare in solidar a pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, alături de ceilalți pârâți,împrejurare care îngăduie concluzia că soluția pronunțată asupra excepției lipsei de legitimare procesual pasivă a vizat doar cererea incidentală de chemare in garanție privind obligarea recurentului la alocarea de fonduri.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
Motivele de recurs referitoare la fondul litigiului dintre părți,invocate de Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi analizate odată cu cele ale Ministerului Public.
In privința recursului exercitat de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs observă că intr-adevăr, dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Public,potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Cu privire la modul in care judecătorii fondului au rezolvat excepția de necompetență materială absolută,Curtea observă că prevederile art. 36 din OUG nr.27/2006 conțin o procedură specială obligatorie,in care contestațiile împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale sunt date în competența unor instituții limitativ enumerate de legiuitor,ale căror hotărâri sunt supuse la rândul lor controlului judiciar al instanțelor de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București sau, după caz, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cu toate acestea, normele invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ nu sunt aplicabile in cazul concret al speței de față, pentru simplul motiv că titularii acțiunii s-au adresat instanței pentru valorificarea unor despăgubiri, iar nu a unor drepturi salariale, despăgubiri rezultate dintr-o pretinsă discriminare ce a avut loc încă înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 27/2006.
Cu alte cuvinte, în privința despăgubirilor,reclamanții nu au calitatea de persoane salarizate potrivit OUG nr. 27/2006 și nici nu contestă modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de ordonanță, astfel că premisele art. 36 din actul normativ nu sunt îndeplinite.
În concluzie, cum pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-un raport de muncă stabilit intre procurori, personal auxiliar și parchetele la care au activat în perioada pentru care se solicită despăgubirile bănești,Curtea apreciază că în materia competenței materiale și teritoriale absolute,sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. c) / pr. civ., art. 284/ muncii și art. 27 din OG nr.137/2000, instanța de drept comun competentă fiind Tribunalul.De aceea, nici motivul de recurs fondat pe prevederile art. 304 pct.3 /pr.civ. nu este întemeiat.
Curtea nu va putea reține nici incidența in speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct.9/pr.civ., de vreme ce prima instanță a apreciat in mod corect că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât acesta se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamanților, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului bugetar.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Un argument determinant pentru soluția pe care Curtea urmează s-o pronunța asupra recursurilor supuse analizei este și conținutul Deciziei nr. 46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție,având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă J, a statuat că,in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin.1 lit.d) din Legea nr. 303 /2004,privind statutul judecătorilor și procurorilor,raportat la art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004,privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,modificată și completată,judecătorii procurorii,magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%,calculat la indemnizația brută lunară. date asupra chestiunilor de drept de către instanța supremă sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ.
In fine,Curtea observă că, prin ultimul motiv de recurs, Ministerul Public nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite in sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale,imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorul recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure intr-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă,chiar dacă prin aceasta se constată o creanță in sarcina autorităților publice.
Cu toate că, pentru considerentele mai sus expuse, motivele de recurs ale pârâților nu sunt întemeiate, in virtutea competențelor conferite de art. 306 alin.2 /pr.civ. Curtea a invocat din oficiu la ultimul termen de judecată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.01.2004-03.07.2004, urmând a reține că pentru respectivul interval de timp despăgubirile solicitate sunt prescrise,prin raportare la momentul introducerii acțiunii principale și ca efect al incidenței in cauză a prevederilor art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, dar și a art.283 alin. 1, lit. c) din Codul muncii, potrivit căruia termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000, care, in considerarea normelor de drept comun amintite mai sus,dispune cătermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În speță,așa cum de altfel susțin și reclamanții, discriminarea la care au fost supuși prin raportare la celelalte categorii profesionale,prin neacordarea sporului de confidențialitate, a fost săvârșită pentru prima oară prin efectul OG nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 405 /2002, care a acordat acest spor numai unora dintre categoriile socio-profesionale. Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul magistraților și personalului auxiliar,au cunoștințe de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni in justiție pentru plata despăgubirilor rezultate din discriminare, mai ales că prevederile art. 27 din OUG nr. 137/2000 erau deja in vigoare.
Este adevărat că prin Decizia nr. 46/15.12.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă a statuat că magistraților și personalului auxiliar li se cuvin despăgubiri reprezentând sporul de confidențialitate și că hotărârea in discuție a avut rolul de a garanta oarecum succesul unor astfel de acțiuni. Acest lucru nu înseamnă insă că decizia in discuție ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul prescripției, deoarece cauzele care au efectul arătat sunt prevăzuteexpres și limitativîn Decretul nr.167/1958.
In speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar,pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși,pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,este necesar ca recunoașterea să fie expresă.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că HG nr. 232/2005 conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților (iar nu la despăgubiri), așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
Instanța de recursnuîmpărtășește nici opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Toate argumentele de fapt și de drept ce au fost amplu prezentate mai sus sunt de natură a susține soluția de admitere a ambelor recursuri - de vreme ce soluția ce se impune asupra chestiunii prescripției parțiale a dreptului la acțiune le profită ambilor pârâți, chiar dacă motivul de recurs a fost invocat din oficiu -, așa încât, in baza art. 304 ind. 1 și 304 pct.9 /pr. civ.,Curtea va modifică parțial sentința în sensul că admite în parte acțiunea principală și cererea de chemare în garanție și va respinge ca prescrise pretențiile aferente perioadei 01.01.2004 - 03.07.2004, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B împotriva sentinței civile nr. 526/23.04.2008 pronunțată de Tribunalul C - S în dosarul nr-.
Modifică parțial sentința în sensul că admite în parte acțiunea principală și cererea de chemare în garanție și respinge ca prescrise pretențiile aferente perioadei 01.01.2004 - 03.07.2004.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. /22.07.2009
Tehnored. /2 ex/22.07.2009
Prima instanță: Tribunalul C - S
Jud., jud.
Notă:
Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii celor două recursuri.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Față de acestea în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, se impunea respingerea recursurilor declarate de către pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
PREȘEDINTE,
- -
-
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
