Drepturi salariale (banesti). Decizia 1127/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1127
Ședința publică din 29 iunie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de reclamanții, G, G, C, precum și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 861/3.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Dezbaterile și concluziile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 23.06.2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea în cauză fiind amânată pentru azi, 29.06.2009, când
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată că prin sentința civilă nr. 861/03.03.2008, Tribunalul Timișa respins excepția de necompetență materială a tribunalului, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2000 - 01.04.2002, a admis în parte acțiunea principală precum și cererea de intervenție, cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime pentru timpul efectiv lucrat de fiecare dintre ei în perioada 01.04.2002 - 31.12.2002; a respins capătul de cererea privind obligarea pârâților la restituirea sumei corespunzătoare procentului de 9,5% reținut cu titlu de contribuție la asigurările sociale ca urmare a achitării drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare.
Pentru a hotărâre astfel prima instanță a reținut că în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul împărtășește opinia reclamanților, care in conținutul acțiunii introductive s-au prevalat de normele art. 15 din 83/2005,ce fac referire la calitatea instanțelor judecătorești de instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
Ori,prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor,valorificarea cu succes a drepturilor salariale,care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât pârâtul in discuție recunoaște că în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar,anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția Ministerului Justiției fondurile necesare plății drepturilor salariale. Excepția lipsei calității procesual pasive ridicată prin întâmpinare de minister va fi respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul va pronunța aceeași soluție și în privința excepției lipsei calității procesual pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, întrucât, acordând eficiență principiului disponibilității procesuale a reclamanților,la care se referă art. 129 alin. ultim /pr.civ. observă că intenția titularilor acțiunii de a invoca drept cauză a demersului lor judiciar prevederile OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și de a obține citarea in proces a Consiliului in condițiile art. 27 alin. 3 din ordonanță,este mai mult decât evidentă. Susținerile Consiliului că ar fi fost chemat in judecată in calitate de pârât potrivit dreptului comun nu sunt reale și vor fi înlăturate.
În fine, deliberând asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, ridicată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Ministerul Economiei și Finanțelor, in considerarea art. 137 alin.1 /pr.civ. tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968 termenul general de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar prevederile art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000, care, in considerarea normelor de drept comun amintite mai sus,dispune cătermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În speță,așa cum de altfel susțin și reclamanții, discriminarea la care au fost supuși prin raportare la celelalte categorii profesionale,prin înlăturarea sporului pentru vechimea in muncă, a fost săvârșită prin efectul OG nr. 83/29.08.2000, care, fără să mai prevadă un atare drept salarial,nu a abrogat expres vechile prevederi ale art. 31 din Legea nr. 50/1996. septembrie a anului 2000 este momentul care marchează începutul termenului de prescripție extinctivă pentru dreptul la acțiune al reclamanților, urmând ca,efect al modalității de executare succesivă a prestațiilor proprii raporturilor juridice de dreptul muncii, pentru fiecare lună in care reclamanții si-au încasat salariul,începând din luna septembrie 2000,să curgă câte un termen de prescripție distinct pentru sporul de vechime cuvenit pentru luna respectivă.
Tribunalul consideră că Hotărârea nr. 170/2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, la fel ca și Decizia XXXVI /2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au avut ca efect nașterea dreptului la acțiune,ci doar au constatat existența discriminării odată cu adoptarea actului normativ încă din anul 2000. Discriminarea produsă reclamanților in perioada 2000-2002 le era cunoscută titularilor acțiunii încă înaintea pronunțării hotărârilor menționate, concluzie ce se desprinde cu evidență din împrejurarea promovării unor acțiuni in justiție pentru recuperarea drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime in muncă anterior celor două hotărâri.
Tribunalul constată că,in cazul concret al reclamanților, nu sunt cauze de întrerupere a prescripției extinctive nici cele două hotărâri mai sus analizate,care au constatat existența discriminării și nici adresele Ministerului Public către Ministerul Economiei și Finanțelor prin care se solicită fondurile necesare plății drepturilor salariale restante, ori împrejurarea plății parțiale a sporului de vechime de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție,o primă condiție este ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,mai precis a din partea celui în folosul căruia curge prescripția.
O altă condiție este ca actul de recunoaștere să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că după împlinirea acestui termen dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
Raportând considerațiile teoretice de mai sus la circumstanțele speței cu care a fost sesizat,tribunalul observă că Hotărârea nr. 170/2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, la fel ca și Decizia XXXVI /2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,deși constată existența discriminării, au intervenit după expirarea termenului de trei ani calculat de la nașterea dreptului la acțiune și,mai mult, nu provin din partea debitorului în favoarea căruia curge prescripția.
Aceeași este situația Ordinelor de plată nr. 320 /29.- și nr. 3146/16.11.2007 ( filele 33 și 59 dosar), prin care se atestă plata voluntară a unor drepturi salariale ale angajaților, fără a se specifica ce reprezintă și care au fost emise după ce dreptul la acțiune in sens material al reclamanților cu privire la sporul de vechime pentru perioada 2000-2002 s-a prescris.
Pentru drepturile salariale care s-au stins prin prescripția extinctivă, reclamanții nu se pot prevala cu succes nici de instituția repunerii in termen la care se referă art. 19 din Decretul nr. 167/1958, in contextul in care ei nu au făcut dovada unor cauze temeinic justificate,menite să-i împiedice să acționeze în intervalul celor trei ani.Titularii acțiunii, magistrați fiind, puteau și trebuiau să cunoască discriminarea produsă încă de la momentul intrării in vigoare a OG nr. 83/29.08.2000 și să acționeze in timp util pentru valorificarea drepturilor de creanță supuse analizei.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument invocat de reclamanți pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, tribunalulnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție a apreciat că pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior.
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația in materie era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru că prescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în care trebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire, motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, tribunalul va admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile salariale constând in sporul de vechime solicitat de reclamanții in considerarea muncii depuse in perioada 01 septembrie 2000 - 31 martie 2002.
Soluția de respingere ca prescrisă a acțiunii formulată de reclamanți și intervenienți (cu excepția reclamantei C) nu va fi aceeași în privința pretenției de acordare a drepturilor bănești aferentei perioadei 01 aprilie 2002 - 31 decembrie 2002, respectiv pentru perioada 01 aprilie 2002 - 31 noiembrie 2003 pentru reclamantul. Aceasta întrucât singura împrejurare care îndeplinește exigențele art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 alin. 2 din Codul Muncii, pentru a fi considerată drept cauză de întrerupere a cursului prescripției extinctive este publicarea la data de 01 aprilie 2005 in Monitorul Oficial a HG nr. 232/2005,privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții,în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun lata p. sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Cum actul administrativ in discuție nu face nici o distincție intre categoriile de drepturi salariale restante pentru care magistrații nu au obținut hotărâri judecătorești,tribunalul va conchide că recunoașterea s-a referit și la sporul de vechime in muncă solicitat prin prezenta, astfel încât a operat efectul întreruptiv de prescripție la care se referă art. 17, alin. 1 din Decret pentru drepturile salariale restante și neachitate începând cu 1 aprilie 2002.
Ca efect al depășirii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru sporul de vechime solicitat începând cu 1 aprilie 2002, tribunalul va analiza in fond această pretenție,reținând in deliberare următoarele:
Prin art. 12 alin. 1 din Legea nr. 52/1991 cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești,astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/1993 s-a prevăzut că:"persoanele salarizate potrivit prevederilor prezentei legi beneficiază, la funcția de bază, de un spor de vechime în muncă de până la 25%, calculat la salariul de bază, corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru"diferențiat, de asemenea, de tranșe de vechime.
Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a abrogat Legea nr. 52/1991, precum și orice alte dispoziții contrare cu privire la salarizarea personalului din organele puterii judecătorești, instituind prin art. 31 (devenit art. 33 după republicare) reglementarea potrivit căreia "pentru vechimea în muncă, personalul beneficiază de un spor de vechime de până la 25%, calculat la salariul de bază brut corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal de lucru", diferențiat tot pe tranșe de vechime în muncă.
Ulterior, prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, a fost introdus, la art. 33 din această lege, un nou alineat, devenit alin. (3), cu următorul conținut:"Prevederile alin. (1) și (2) nu sunt aplicabile magistraților."fără insă ca dreptul respectiv să fie înlăturat printr-o dispoziție expresă.
Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 nu conține nici o dispoziție de abrogare a art. 31 (devenit 33 după republicare) din Legea nr. 50/1996, pe care a modificat-o și completat-o, o abrogare expresă a drepturilor salariale in discuție nefiind conținută nici in reglementările legale ulterioare în materie, mai precis OUG nr. 177/2002.
Având de soluționat recursul in interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, instanța supremă a conchis că tabilirea indemnizației lunare, ca unică formă de remunerare, nu poate înlătura un drept cu caracter general, dobândit pentru vechimea în muncă, din moment ce valoarea procentuală la care se referă nu a fost înlăturată printr-o dispoziție expresă a legii, adoptată în forma impusă prin normele de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000. Acest drept salarial, de natură personală, este generat de activitatea desfășurată în muncă, indiferent de funcția ocupată, cu condiția să fie acordat printr-o dispoziție legală, iar beneficiarul să îndeplinească cerințele prevăzute în acea dispoziție.
Așa fiind, în raport și cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din Codul Muncii anterior, ce erau aplicabile cu titlu de drept comun și raporturilor juridice ce nu erau întemeiate pe un contract individual de muncă, activitatea prestată de magistrați le conferea vechime în muncă pentru care trebuiau să beneficieze de sporurile cuvenite ca orice alți salariați.
A considera că puteau beneficia de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariații din categoria personalului auxiliar, iar nu și magistrații, ar însemna să se încalce principiul egalității în drepturi, ceea ce ar face incidente dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru considerentele expuse,văzând că potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 33 din Legea nr. 50/1996 și după intrarea in vigoare a OG nr.83/2000, prin Decizia nr. XXXVI/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt obligatorii, tribunalul va face aplicarea dispozițiilor legale in discuție,sens in care va obliga pârâții să plătească reclamanților și intervenienților drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime pentru timpul efectiv lucrat de fiecare dintre ei, în perioada 01 aprilie 2000 - 31 decembrie 2002, respectiv pentru perioada 01 aprilie 2002 - 31 noiembrie 2003 pentru reclamantul, sume ce vor fi actualizate conform indicelui de inflație la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
Cererea accesorie referitoare la mențiunile corespunzătoare in cartea de muncă a reclamanților, cu care tribunalul a fost investit prin prorogare legală de competență, va fi admisă în temeiul prevederilor Decretului nr. 92/1976;la fel și cea privind obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la includerea în bugetul Ministerului Publica sumelor necesare plății drepturilor salariale solicitate.
În fine,tribunalul va respinge capătul de cerere al acțiunii principale și al cererii de intervenție,având ca obiect restituirea sumelor corespunzătoare procentului de 9,5 %,reținut de angajator ca urmare a achitării drepturilor salariale restante,cu ocazia executării voluntare a unei hotărâri judecătorești, cu titlul de contribuție la asigurările sociale.
Așa cum chiar reclamanții susțin in conținutul cererii de chemare in judecată,ei au obținut Sentința Civilă nr. 1349/12.16.2006, pronunțată de Tribunalul Arad, rămasă irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 98/R/l 4.02.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA și respectiv Sentința Civilă nr. 1977/14.02.2006 a Tribunalului Arad ce a rămas irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 161/06.03.2007 a Curții de APEL TIMIȘOARA. Intr-o atare situație,repunerea in discuție a raporturilor de muncă derulate pentru o perioada determinată, ce au făcut obiectul preocupării unei alte instanțe,care s-a pronunțat in mod irevocabil, ar presupune ignorarea autorității de lucru judecat al hotărârilor anterioare,în sensul art. 1201/civ.,ceea ce in mod evident nu poate fi conceput.
Pentru valorificarea drepturilor subiective legate de întinderea creanțelor stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile, reclamanții au deschisă calea contestației la titlu,potrivit art. 399 alin.1/pr.civ.,ori pot recurge la executarea silită dacă vor considera că reținerile contribuției in discuție de către angajator au făcut ca plata voluntară a creanței să fie doar una parțială.
O precizare se impune cu privire la cererea de intervenție in interes propriu a magistraților procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, tribunalul apreciind că,in ciuda denumirii improprii, ea reprezintă în realitate o lărgire a cadrului procesual sub aspectul laturii sale active, intervenienții având practic poziția procesuală a reclamanților și nu pe cea la care se referă art. 49 și următoarele/pr.civ. Este motivul pentru care instanța a analizat in fond acțiunea intervenienților o dată cu cea a reclamanților inițiali.
Cererea incidentală de chemare in garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, va fi respinsă ca inadmisibilă,tribunalul observând că aceasta contravine prevederilor art. 60 și următoarele/pr.civ., ce reglementează participarea terților in procesul civil,in contextul in care garantul Ministerul Economiei și Finanțelor fusese chemat in proces în calitate de pârât prin acțiunea introductivă.
Examinând cauza sub toate aspectele, Curtea reține următoarele:
Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile nr.OG 137/2000 și pe dispozițiile deciziei civile XXXVI/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și au solicitat obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale cuvenite și neacordate. modul de stabilire a drepturilor salariale, nu sunt incidente dispozițiile art.86 din nr.OUG27/2006, așa cum susține recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Art.19 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare și ale legilor de rectificare, iar potrivit prevederilor art.28, elaborează proiectele legilor bugetare.
Având în vedere aceste atribuții, pârâtul va fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, care urmează să se facă de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției, și nu la plata unor drepturi salariale către angajații altor instituții, fără alocarea acestor fonduri nefiind posibilă plata unor drepturi acordate printr-o hotărâre judecătorească și nu s-ar finaliza procesul. Ori, neexecutarea hotărârii ar contraveni dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea, examinând susținerile pârâților cu privire la prescripția dreptului la acțiune, constată că acestea sunt nefondate.
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Mai mult, prin anexa nr.2 pct. VI/3.2 s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit. a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.
De altfel, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.
În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.
Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării nr.OG 83/2000.
Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice (CEDO, 8 februarie 1979, nr. 7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția.
Pentru considerentele expuse, vor fi respinse excepțiile vizând competența de atribuțiune și prescripția extinctivă, invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție
În privința excepției vizând lipsa legitimării procesuale pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B este de observat că în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 1 și 3 din nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se consideră discriminată poate sesiza instanța de judecată pentru acordarea despăgubirilor și pentru restabilirea situației anterioare, soluționarea cauzei având loc cu citarea obligatorie a Consiliului, situație în care, în prezenta cauză, B nu figurează ca pârât ce urmează a fi obligat la plata acestor drepturi salariale, astfel că excepția se apreciază ca neîntemeiată urmând a fi respinsă.
În legătură cu petitul doi al acțiunii se cuvine menționat că din examinarea prevederilor art. 29 alin. 1 lit. a din Legea nr. 19/2000, republicată, cu modificările ulterioare, rezultă că termenele de plată a contribuției de asigurări sociale sunt stabilite în momentul efectuării plății lunare a drepturilor salariale, situație în care angajatorul nu a făcut altceva decât să dea efect principiului ce guvernează aplicarea în timp a legii ("tempus regit actum"), cu ocazia achitării drepturilor salariale, în speță fiind respectat principiul neretroactivității legii.
În considerarea celor de mai sus, potrivit art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursurile declarate de reclamanți și intervenienți, va modifica în parte hotărârea recurată în sensul obligării pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime în muncă și pe perioada 01.09.2000 - 01.04.2002.
Referitor la petitul doi din acțiune pentru motivele analizate mai sus, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C, care cuprinde critica hotărârii în ceea ce privește cererea formulată de către această reclamantă, cu consecința menținerii dispozițiilor hotărârii recurate vizând cest aspect.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de către pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanții, G, G, C, împotriva sentinței civile nr. 861/03.03.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj N, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.
Modifică în parte hotărârea recurată în sensul că obligă pârâții la plata drepturilor bănești reprezentând vechimea în muncă și pe perioada 1 septembrie 2000 - 1 aprilie 2002.
Respinge recursul declarat de reclamanta C.
Respinge recursul declarat de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Menține în rest dispozițiile hotărârii recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 29.06.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red../ 14.07.2009
Tehnored. /2 ex/ 14.07.2009
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Jud., jud.
Notă:
Cu opinia separată a domnului judecător, în sensul admiterii recursurilor declarate de pârâți și în consecință respingerea acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
MOTIVAREA OPINIE SEPARATE
Contrar considerentelor ce alcătuiesc opinia majoritară, consider că, recursurile pârâților trebuiau admise, și sentința atacată modificată în parte, în sensul respingerii acțiunii promovate în totalitate, pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul Muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică iar în cauză nu au fost învederate de reclamant existența unor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, sancțiunea prescrierii dreptului reclamantului de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Nu poate fi reținută aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A considera altfel, toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
Având în vedere cele expuse, opinez că soluția ce trebuia adoptată, era de admitere a recursurilor și de modificare a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în temeiul art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civilă, pentru primul petit al acțiunii.
JUDECATOR
- -
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Ioan Jivan, Aurelia Schnepf
