Drepturi salariale (banesti). Decizia 1197/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1197
Ședința publică din 20 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 636 pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, I, G, intervenienții, și pârâtul intimat Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești - plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru pârâta recurentă Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentantul DGFP A, cj., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursurile sunt scutite ed taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că prin serviciul registratură, reclamantele au depus decizia nr. 838/27 mai 2009 Curții Constituționale.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul pârâtei Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursurilor, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, iar pe fond admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada care excede trei ani anteriori cererii de chemare în judecată, respingerea acțiunii ca lipsită de temei legal.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 21 septembrie 2007 sub nr. 3555/108, reclamanții, I, G, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiâiei, Tribunalul Arad, Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții în solidar la plata, actualizată, în favoarea fiecărui reclamant a sporului de stres în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu data de 1 aprilie 2004 și până la data de 1 februarie 2007, dată la care a intrat în vigoare OG nr. 8/2007 și s-au abrogat dispozițiile Legii nr. 50/1996, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii au arătat că sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică a fost reglementat de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996; că prin OUG nr. 177/2000 acest spor a fost abrogat, însă a rămas în vigoare pentru personalul auxiliar de specialitate, Legea nr. 50/1996 fiind abrogată doar prin intrarea în vigoare a OG nr. 8/2007.
Mai arată că criteriile avute în vedere la acordare a sporului nu s-au modificat, ci s-au acutizat, întrucât au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție în condiții de calitate și eficiență sporită.
La data de 12 noiembrie 2007, în cauză a formulat cerere de intervenție intervenienta prin care solicită aceleași drepturi ca și reclamanții.
Prin încheierea nr. 160 pronunțată la 14 decembrie 2007 de către Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, urmare a admiterii cererilor de abținere formulate în cauză și a constatării imposibilității constituirii completului de judecată la această instanță, s-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul C S în vederea continuării judecății.
Cauza a fost reânregistrată la Tribunalul CSs ub nr-.
La 3 ianuarie 2008, în cauză a formulat cerere de intervenție intervenienta solicitând obligarea pârâșilor la plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 1 aprilie 2004 - 30 martie 2005. Ulterior a depus la dosar o precizare a cererii de intervenție prin care solicită acordarea sporului pe perioada 1 octombrie 2000 - 1 aprilie 2005, data pensionării, sumă ce urmează a fi actualizată la data plății efective și obligarea pârâților la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă.
La 18 martie 2008, în cauză au formulat cerere de intervenție intervenienții, au solicitat aceleași drepturi ca și reclamanții.
Reclamanții au depus la dosar o precizare de acțiune prin care au solicitat obligarea pârâților la plata sporului începând cu data de 1 martie 2007 până la zi și includerea acestui spor în salariul de bază brut lunar, avându-se în vedere minuta deciziei nr. 21/10 martie 2008 pronunțată în dosar nr. 5/2008 de către Înalta Curte de Casație și justiție.
Prin sentința civilă nr. 636 pronunțată la 28 mai 2008, așa cum a fost îndreptată prin încheierea civilă din 15 iulie 2008, instanța a admis acțiunea reclamanților, a obligat pârâții să plătească reclamanților, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul brut începând cu data de 1 aprilie 2004 și până la zi și includerea acestuia la salariul de bază brut lunar, a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta și a obligat pârâții la plata sporului de risc și suprasolicitare psihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu adta de 1 aprilie 2004 și până la 1 februarie 2007, actualizat cu indicele de inflație, a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta și a obligat pârâții la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația de încadrare brută, actualizat cu indicele de inflație la adta plății efective și aferent perioadei 1 octombrie 2000 - 1 aprilie 2005, cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, a admis cererea de intervenție formulată de inetrvenientele, și și a obligat pârâții să le achite drepturile salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul brut, actualizat în funcție de rata inflației la data plății efective, începând cu data de 1 aprilie 2004 și până la zi și includerea acestuia la salariul de bază brut lunar, a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate de către reclamanți și intervenienți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerului Economiei și Finanțelor este instituția care coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat și a proiectelor de rectificare și au calitate procesuală pasivă în virtutea acestor atribuții, iar nu ca ordonator principal de credite, cu atât mai mult cu cât în lipsa identificării și alocării unor fonduri pentru achitarea debitelor Ministerului Justiției s-ar afla în imposibilitatea executării obligațiilor ce-i revin.
In ce privește fondul cauzei a reținut că prin decizia civilă nr. XXI/10 martie 2008 ÎCCJ B prin care s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea și a aplicării unitare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a constatat că judecătorii,procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin OG nr. 83/2000 a avut loc printr-un act normativ ierarhic inferior.
A mai reținut că există conflict între art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a dat preponderență și a făcut aplicarea convenției.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, recursuri înregistrate inițial la ÎCCJ B sub nr-, iar ulterior, ca urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008, la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP Aas olicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesuale pasive, iar pe fond ca neîntemeiată.
Arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat; că el nu poate fi obligat la plata către salariații altor instituții, că în acest sens este și practica ICCJ.
Pe fond reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru reclamanta pentru perioada 1 aprilie 2004 - 12 noiembrie 2004 și pentru intervenienta pentru perioada 1 aprilie 2004 - 3 ianuarie 2005, apreciind că pretențiile trebuiau formulate în termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Sub aspectul fondului solicită instanței să rețină că acțiunea este lipsită de temei legal și că prin admiterea acțiunii s-a creat o imixtiune în activitatea executivului, soluția putând genera alte acțiuni în justiție pe principiul salarizării egale pentru o muncă egală.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii prescripției dreptului material la acțiune.
Arată că pretențiile aferente perioadei 2000-2004 sunt prescrise, în conformitate cu prevederile art. 1,3,7 și 8 din decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 Codul Muncii; că dreptul material la acțiune a luat naștere la data publicării OG nr. 83/2000, reclamanții neputând susține că nu au avut cunoștință de situația existentă în domeniul salarizării.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursurile întemeiate, cu următoarea motivare:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost soluționată în mod corect de către prima instanță, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivând din atribuțiile pe care le are pe linia elaborării proiectelor bugetului de stat, iar nu din calitatea de angajator.
Instanțele sunt instituții finanțate integral de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării sumelor necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către Ministerul Finanțelor, pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Arad sunt în imposibilitate să-și execute obligația.
In ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța apreciază întemeiate susținerile pârâților recurenți.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Pronunțarea unei decizii în interesul legii nu constituie temei pentru repunerea în termen a reclamanților, după cum nu-i îndreptățește pe cei ale căror acțiuni au fost respinse să promoveze o nouă acțiune.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursurile declarate și va respinge pretențiile formulate de reclamanți aferente perioadei 1 aprilie 2004 - 12 noiembrie 2004, penrtu intervenienta aferente eprioadei 1 aprilie 2+004-12 noiembrie 2004, pentru intervenienta aferente perioadei 1 octombrie 2000 - 3 ianuarie 2005, pentru intervenienții, pentru perioada 1 aprilie 2004 - 18 martie 2005.
Va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, împotriva sentinței civile nr. 636 pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată menționată mai sus, în sensul că:
Respinge ca prescrise pretențiile formulate de reclamanții, I, G, aferente perioadei 1 aprilie 2004 - 21 septembrie 2004, pentru inetrvenienta pretențiile aferente perioadei 1 aprilie 2004 - 12 noiembrie 2004, pentru inetrvenienta pretențiile aferente perioadei 1 octombrie 2000 - 3 ianuarie 2005, pentru intervenientele, cele vizând perioada 1 aprilie 2004 - 18 martie 2005.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
16.11.2009
Primă instanță:
, - Tribunalul Arad
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada solicitată de reclamanți prin acțiune.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
