Pretentii civile. Speta. Decizia 1220/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1220
Ședința publică din 20 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către intervenienții, și de către pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP C S, împotriva sentinței civile nr. 650 pronunțată la 28 mai 2008 de către Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, R, și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Direcția Națională Anticorupție, având ca obiect drepturi bănești - plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentantul DGFP A cj., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursurile sunt scutite de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul DGFP A, pentru pârâta Ministerul Economiei și Finanțelor, a solicitat admiterea recursului declarat, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii față de ei a acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată al Tribunalul Arad la 11 iulie 2007 sub nr-, reclamanții, R, au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, instanța să oblige pârâții la plata în solidar, actualizată, în favoarea fiecărui reclamant, a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 21 mai 2004 și până la data de 1 februarie 2007, dată la care a intrat în vigoare OG nr. 8/2007, abrogându-se astfel dispozițiile Legii nr. 50/1996, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii au arătat că potrivit art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistrații beneficiază de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar; că art. 47 fost abrogat indirect prin art. 50 din OUG nr. 177/2002 și direct de art. 41 lit. a din OUG nr. 27/2006.
Apreciază că dreptul prevăzut de art. 47 in Legea nr. 50/1996 este și a rămas în vigoare de la data apariției actului normativ care îl reglementează și pe cale de consecință el trebuie acordat în continuare personalului din organele judecătorești, deoarece la data stabilirii dreptului, legiuitorul a avut în vedere anumite criterii de referință care izvorăsc din condițiile în care personalul judecătoresc își desfășoară activitatea în condiții ce sunt caracterizate ca fiind condiții de risc și suprasolicitare neuropsihică; că fiind vorba de un trecut juridic, acesta rămâne guvernat de legea veche; că aceste condiții de risc și suprasolicitare nu s-au ameliorat, ci s-au acutizat după intrarea României în Uniunea Europeană, dat fiind că au crescut cerințele și exigențele actului de justiție în condiții de calitate și eficiență; că la toate acestea se adaugă și existența unui sistem legislativ ambiguu, contradictoriu, cât și a unor condiții de muncă neadecvată etapei actuale ce concură la creșterea factorilor de risc.
Prin încheierea nr. 137 pronunțată la 11 decembrie 2007, urmare a admiterii cererilor de abținere formulată de magistrații desemnați să soluționeze cauza și constatându-se că la nivelul acestei instanțe nu se poate constitui complet de judecată care să soluționeze cauza, Curtea de Apel Timișoaraa dispus trimiterea dosarului la Tribunalul C S, unde a fost înregistrat sub nr-.
La data de 7 martie 2008, reclamanții și-au completat acțiunea solicitând instanței obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% începând cu data de 24 mai 2004 și până la data plății efective a acestuia, actualizat cu indicele de inflație, să oblige pârâții la plata sporului menționat și în continuare, să oblige Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad la înscrierea sporului solicitat în carnetele de muncă, să oblige Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unei noi decizii de salarizare în care să fie incluse toate sporurile, inclusiv sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
In cauză au formulat cerere de intervenție intervenienții, prin care solicită obligarea acelorași pârâți la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu data de 21 mai 2004 și până la plata integrală a acestuia, actualizat cu indicele de inflație, la plata sporului și pentru viitor, înscrierea sporului în carnetele de muncă și emiterea unei noi decizii de salarizare.
In drept invocă dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/10.11.2004.
Prin sentința civilă nr. 650 pronunțată la 28 mai 2008, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Direcția Națională Anticorupție, a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la drepturile solicitate de reclamanți pe perioada 21 mai - 18 iulie 2004, admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, la calculul și plata față de reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% începând cu 24 mai 2004, cât și pentru viitor, a obligat primii trei pârâți în solidar la calculul și plata față de reclamanții, a drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% începând cu 24 mai 2004 și până la data pensionării.
A obligat pârâții la calcularea și la plata sumelor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioadele menționate, actualizate cu indicele de inflație, la data plății efective, a dispus efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților conform perioadei lucrate, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții, și.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că pârâtul DNA nu are calitate procesuală pasivă în cauză în condițiile în care nu s-a făcut dovada existenței raporturilor de muncă cu acesta, iar ca o consecință a lipsei calității procesuale pasive a fost respinsă și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de acest pârât, cu motivarea că nefiind parte în proces nu poate propune probe și formula pretenții.
A apreciat că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dar că este întemeiată cererea de chemare în garanție, având în vedere rolul pe care îl are de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului local de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art.19 din Legea nr.500/2002 se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Publics -ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Sub aspectul fondului a reținut că există conflict între art. 1 pct. 42 din OG nr. 83/2000, care a abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și a făcut aplicarea convenției.
A mai reținut incidența în cauză a deciziei nr. 21/2008 a ICCJ, prin care s-a statuat dreptul magistraților și personalului auxiliar de specialitate la acest spor.
A apreciat că intervenienții nu sunt îndreptățiți la acordarea sporului în condițiile în care nu au avut calitatea de magistrați sau personal auxiliar de specialitate, categorii de personal la care face referire decizia în interesul legii.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs intervenienții, și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP C S, recursuri înregistrate inițial la ICCJ B sub nr-, iar ca urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008 la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, intervenienții recurenți au solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de intervenție.
Arată că în mod greșit prima instanță a respins cererea de intervenție cu motivarea că nu fac parte din categoriile de personal la care face referire decizia în interesul legii, fără a analiza temeiurile de drept invocate de intervenienți, respectiv dispozițiile art. 40 din OUG nr. 92/10.11.2004.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 24 mai 2004 - 10 iulie 2004 ca prescrisă, iar cererea de reactualizare ca neîntemeiată.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7,9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Arată că dreptul la acțiune cu privire la drepturi salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, conform art. 166 alin.1 și 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, se prescrie în termen de trei ani de la data la care drepturile respective erau datorate, situație în care termenul de prescripție este împlinit pentru lunile anterioare datei de 10 iulie 2004 și că decizia ICCJ nu este constitutivă de drepturi și nici nu este de natură a întrerupe cursul prescripției.
Mai arată că în mod greșit instanța de fond a dispus plata în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea de salarizare a magistraților și personalului auxiliar de specialitate, plata în continuare a sporului fiind inadmisibilă.
Mai arată că hotărârea cuprinde și motive contradictorii, deoarece noțiunea de bun și cea de proprietate presupun un drept real, iar nu un drept de creanță; că este forțată ideea că drepturile solicitate conferite de legiuitor anumitor categorii profesionale intră din proprietatea privată în cea publică, fiind expropriate.
Actualizarea sumelor cu indicele de inflație apreciază că poate fi făcută doar prin intervenția legiuitorului, iar în carnetul de muncă nu se înscriu și sporurile.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție, deoarece în sarcina Ministerului Finanțelor Publice nu se poate reține existența unei obligații de garanție sau de despăgubiri, că între Ministerul Public și Ministerul Finanțelor nu există nici o obligație de garanție și că Ministerul Finanțelor nu trebuie confundat cu Statul și cu bugetul de stat.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Intimații, deși legal citați, nu au depus întâmpinare la recursurile declarate.
Analizând recursul declarat de către intervenienții, prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 3041cod procedură civilă, instanța apreciază recursul neîntemeiat, urmând a-l respinge cu următoarea motivare:
Cererea de intervenție a fost respinsă în mod corect de către prima instanță. Instanța de recurs apreciază că cererea de intervenție prin care intervenienții - funcționari publici, pretind aceleași drepturi ca și reclamanți - magistrați și personal auxiliar de specialitate, este inadmisibilă, date fiind natura raporturilor de muncă diferite și temeiul de drept diferit al pretențiilor invocate, funcționarii publici având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de contencios administrativ, pe calea unei acțiuni principale.
Analizând recursurile declarate de către pârâții Ministerul Public și Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 7,9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursurile întemeiate, cu următoarea motivare:
In mod corect a soluționat însă instanța de fond problema calității procesuale a Ministerului Finanțelor Publice de chemat în garanție.
Acest minister are calitate procesuală în cauză, deoarece are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art.19 din Legea nr.500/2002 se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Publics -ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
In ce privește prescripția dreptului material la acțiune, instanța apreciază întemeiate susținerile pârâților.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca " bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului.
In consecință, instanța trebuia să constate ca fiind prescrise pretențiile reclamanților aferente perioadei 21 mai 2004-11 iulie 2004.
In ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către judecătorii fondului prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, după intrarea in vigoare a OG nr.8/2007, instanța reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produs și produc în continuare efecte juridice.
Ori,in contextul in care,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 chiar și in momentul pronunțării deciziei in interesul legii,10.03.2008, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța consideră că magistrații și personalul auxiliar au dobândit prin respectiva hotărâre o speranță legitimă de a obține sporul salarial in discuție, in înțelesul dat acestei noțiuni de jurisprudența Curții care a aplicat și interpretat prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această speranță a fost întărită prin practica ulterioară constantă a instanțelor din țară care, văzând conținutul deciziei instanței supreme, au acordat aceste drepturi și după intrarea in vigoare a OG nr. 8/2007.
In plus, această speranță a fost confirmată prin însăși conduita pârâților, care printr-un ordin intern emis in luna februarie 2009 au dispus plata pentru viitor a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrații și personalul auxiliar al parchetelor, de notorietate fiind faptul că timp de o lună de zile, aceste drepturi au fost incluse in salarii și achitate chiar și pentru persoanele care nu au obținut in mod individual titluri executorii.
Rezultă din cele de mai sus că dreptul reclamanților la sporul de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică reprezintă un bun protejat prin 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că,pe de-o parte reprezintă un drept de creanță recunoscut de lege prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, iar,pe de altă parte, datorită afirmării unei practici judiciare constante in sensul acordării acestor drepturi persoanelor din categoria socio-profesională a autorului acțiunii.De aceea, in considerarea art. 20 alin.2 din Constituția României, instanța apreciază că nici motivul de recurs referitor la abrogarea Legii nr. 50/1996 nu este întemeiat, cu atât mai mult cu cât această pretinsă suprimare a drepturilor salariale recunoscute printr-un act normativ anterior a fost făcută prin intermediul unei ordonanțe de guvern care reglementa exclusiv sistemul de salarizare al altei categorii socio-profesionale decât cea a reclamantului magistrat,respectiv cea a personalului auxiliar din instanțe si parchete.
Reclamanții sunt îndreptățiți la actualizarea sumelor, deoarece numai în aceste condiții aceștia pot să-și procure aceleași bunuri și servicii pe care și le-ar fi putut procura dacă drepturile le erau acordate la scadență, actualizarea fiind menită să acopere deprecierea valorii monedei naționale ca urmare a inflației.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, urmare a admiterii recursurilor pârâților Ministerul Public și Ministerul finanțelor Publice, va modifica în parte sentința recurată în sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamanților aferente perioadei 21 mai 2004 - 11 iulie 2004.
Va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către intervenienții, și împotriva sentinței civile nr. 650 pronunțată la 28 mai 2008 de către Tribunalul C S în dosarul nr-.
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge ca prescrise pretențiile formulate de reclamanții, R, aferente perioadei 21 mai 2004 - 11 iulie 2004.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
16.11.2009
Primă instanță:
, - Tribunalul C
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii doar a recursurilor pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B și Ministerul Finanțelor Publice
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada solicitată de reclamanți prin acțiune.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
