Drepturi salariale (banesti). Decizia 1367/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1367/
Ședința publică din 11 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, jud. H, împotriva sentinței civile nr. 33 din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg. în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 28 mai 2009, când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de 4 iunie 2009, apoi pentru astăzi, 11 iunie 2009, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.33 din 21 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg-M, în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H;
- s-a admis în parte acțiunea reclamantei, formulată împotriva pârâților Tribunalul Harghita, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H;
- pârâții au fost obligați în solidar, să plătească pe seama reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 05.09.2007 și până la încetarea stării de discriminare a reclamantei;
- sumele menționate vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui spor neacordat și până la data executării efective a hotărârii;
- pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare achitării sumei menționate;
- s-au respins restul pretențiilor reclamantei.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul Ministerul Justiției a solicitat casarea hotărârii atacate și în consecință respingerea acțiunii civilă formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a admis acțiunea reclamantei în baza unor texte de lege care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate pentru judecători.
S-a mai susținut că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000. Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii, nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării.
Pe de altă parte, acordarea pentru viitor prin hotărârea pronunțată de instanța de fond a unui spor de confidențialitate înseamnă că aceasta a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.
Recurentul pârât a invocat, de asemenea faptul că hotărârea pronunțată de tribunal este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către instanța de fond potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic, în mod separat îi corespunde un spor, nu are nici un temei legal sau doctrinal. Toate îndatoririle prevăzute de Legea nr. 303/2004 pentru magistrați trebuie privite în ansamblu ca o obligație de a presta munca specifică de magistrat, îndatoriri cărora le corespunde obligațiile corelativă a angajatorului de plata salariului. Din prevederile legal aplicabile magistraților rezultă cu evidență că sistemul de salarizare instituit prin lege specială pentru această categorie profesională nu include plata unor sporuri cum este cel de confidențialitate în afara prevederilor legale.
În ceea ce privește dreptul la sporul de confidențialitate pentru judecători, s-a arătat că acesta nu este unul recunoscut de lege, întrucât nu este reglementat prin nici un act normativ în vigoare și nu face obiectul art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În sensul celor de mai sus s-a precizat că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat prin Legea nr.303/2004 și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG nr. 27/2006. Situația judecătorilor nu poate fi considerată comparabilă în nici un fel cu a celorlalte categorii profesionale în favoarea cărora a fost recunoscut dreptul la sporul de confidențialitate prin legi speciale (Legea nr.360/2002, Legea nr. 656/2002, OG nr.137/2000).
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Has olicitat casarea hotărârii atacate, admiterea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a acestui minister, iar pe fond respingerea acțiunii, în drept fiind invocate prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, s- susținut că acest minister nu poate fi obligat la plata unor drepturi de orice natură către salariații altor instituții. În speță raportul de serviciu a fost stabilit între reclamantă și Ministerul Justiției, respectiv Tribunalul Harghita, fără ca Ministerul Finanțelor Publice să aibă vreo calitate în cadrul acestui raport juridic.
Rolul Ministerul Finanțelor Publice estre printre altele de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de buget depuse de ordonatorii principali de credite, respectând procedura reglementată prin Legea finanțelor publice.
Pârâtul a mai relevat faptul că în cauză nu s-a dovedit că Ministerul Finanțelor Publice cu încălcarea legii ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei, motiv pentru care se justifică admiterea excepției invocate.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, arătând că prin instituirea dreptului de acordare a sporului de confidențialitate prin actele normative invocate de reclamantă legiuitorul a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a enumerat în mod expres și limitativ care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor și ca atare, în cazul de față, nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare în sensul OG nr. 137/2000.
Prevederile legii sunt clare și precise indicând în mod concret limitativ și indiscutabil, căror categorii de salariați li se acordă acest spor de 15%, acordarea acestuia fiind condiționată de desfășurarea anumitor activități care din punctul de vedere al legiuitorului sunt mai dificile și mai complexe cu impact direct asupra unor sectoare de maximă importanță.
Întrucât textul legal nu lasă loc de interpretări, drepturile salariale solicitate pot fi acordate numai în limita prevederilor legale.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea introductivă, reclamanta, care îndeplinește funcția de judecător la Judecătoria Gheorgheni, a solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate le-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 90 alin. 1lit.d din Legea nr. 303/2004 și ale art. 16 alin. 1 și 2 din Codul deontologic, reclamantei i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceasta se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantei și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin.1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantei nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamanta nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamantei este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamantă a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se regăsesc motivele de nelegalitate prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocate de către pârâții-recurenți și că niciun motiv de ordine publică nu a putut fi identificat din oficiu, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.33 din 21 octombrie 2008, Curții de Apel Tg-
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
red.
tehnored.
2 exp.
02.09.2009.
jud.fond: -
asist.jud. -
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
