Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1365/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 1365/
Ședința publică din 11 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 679 din 23.04.2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile pe fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 28 mai 2009, când instanța a dispus amânarea pronunțării pentru data de 4 iunie 2009, apoi pentru astăzi, 11 iunie 2009, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 679/23 aprilie 2008, Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și, drept consecință:
- a obligat pârâții, în solidar, să plătească pe seama reclamantului suma de 1.121,00 lei, reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15 %, calculat pentru perioada aprilie 2005 - aprilie 2006;
- a obligat pârâții, în solidar, să plătească această sumă, actualizată cu indicele de inflației, calculată până la data plății efective;
- a obligat pârâtul Tribunalul Harghita să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă al reclamantului;
- a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H să aloce fondurile necesare achitării sumelor menționate anterior.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate în cauză, următoarele argumente:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamantului de persoană discriminată, acesta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23 - 30).
Privitor la calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a reținut că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, ale nr.HG 208/2005 și ale nr.HG 386/2007, rolul acestuia este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu referire la fondul cauzei, tribunalul a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamantul face parte din categoria personalului unităților din justiție, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă ( art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic ) i-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamantul își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i s-a recunoscut sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantul este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu poate fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamantul este discriminat în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamantului a fost admisă, iar pârâții au fost obligați în solidar la plata drepturilor pretinse, sub acest aspect reținându-se prevederile art. 295 din Codul muncii, raportat la art. 1039 din Codul civil, precum și dispozițiile art. 44, 35 și 36 din Legea nr. 304/2004, raportat la cele ale nr.OUG 177/2002 și 27/2006.
De asemenea, ținându-se cont de prevederile art. 1082 din Codul civil și ale art. 161 alin. 4 din Codul muncii, s-a dispus actualizarea prejudiciului conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, solicitându-se modificarea ei integrală, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.
Pârâtul Ministerul Justiției a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, respectiv depășirea de către prima instanță a atribuțiilor puterii judecătorești și aplicarea greșită a legii.
În cuprinsul memoriului de recurs s-a susținut, în esență, că acțiunea reclamantului vizează acordarea unor drepturi care nu sunt prevăzute prin niciun act normativ în vigoare, deoarece personalul auxiliar de specialitate reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 567/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv nr.OG 8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007.
În plus, actele normative la care se referă reclamantul în cererea de chemare în judecată reglementează salarizarea altor categorii de personal din sectorul bugetar ( funcționari publici, militari, etc.), astfel că nu există discriminare în raport cu prevederile art. 1 alin. 3 din nr.OG 137/2000, nefiind vorba de persoane aflate în situații comparabile.
La rândul său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hai nvocat, de asemenea, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținând că în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă chemarea în judecată a celor două instituții, deoarece între părțile aflate în litigiu, pe de o parte, și Ministerul Economiei și Finanțelor, pe de altă parte, nu există raporturi juridice de muncă.
Prin urmare, s-a apreciat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar obligarea sa la plată, alături de ceilalți pârâți este nelegală, deoarece atribuția gestionării bugetelor instanțelor judecătorești revine Ministerului Justiției.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, susținându-se că actele normative care prevăd acordarea sporului de confidențialitate nu vizează personalul autorității judecătorești, astfel că dreptul pretins de reclamant nu este unul recunoscut de lege.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin demersul juridic inițiat, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate în cuantum de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară.
În susținerea acțiunii, a invocat apartenența la categoria profesională a personalului din unitățile de justiție și situația de discriminare salarială în care se află față de angajații altor instituții bugetare, cărora dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost recunoscut prin diverse acte normative.
Prin dispozițiile art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și ale art. 9 din Codul deontologic, reclamantului i-a fost impusă o obligație profesională imperativă, specială și specifică-de confidențialitate, astfel că aceasta se află într-o situație identică, iar nu doar comparabilă, cu personalul din celelalte unități bugetare, care beneficiază de adaosul salarial menționat.
Or, fiind debitor al obligației de confidențialitate, este firesc să i se recunoască reclamantului și calitatea de creditor al dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, astfel cum s-a instituit prin art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, Curtea observă că în mod corect s-a reținut de către prima instanță existența unei fapte de discriminare, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 - 3 și ale art. 6 din nr.OG 137/2000, deoarece dreptul la sporul de confidențialitate i-a fost refuzat reclamantului nu datorită neîndeplinirii condiției normative pentru acordarea acestuia (constând în îndeplinirea obligației de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesionale. Cum însă, acest criteriu este definit ca discriminatoriu de chiar prevederile art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, existența stării de discriminare în care se află reclamantul nu poate fi contestată.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, iar în conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aceste principii fiind încălcate în situația de fapt dedusă judecății.
În plus, abordarea juridică a fondului cauzei de către prima instanță răspunde și exigențelor legislative în materie, din dreptul internațional, consacrate de art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție legală împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare, art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție - care interzic discriminările și art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale - care garantează egalitatea de tratament în salarizare, fără nicio distincție.
De asemenea, instanța de recurs apreciază că acțiunea reclamantului este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin aceasta s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci, nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au solicitat despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii ), conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit. În ceea ce privește aspectul secundar, al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 15% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acestuia ), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Pe de altă parte, dreptul pretins de reclamant a fost recunoscut și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia nr. 46/15 decembrie 2008, admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a constatat că - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora - judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
În ceea ce privește calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea constată că și acest aspect a fost în mod corect soluționat de către prima instanță, deoarece în virtutea prevederilor art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, ministerul răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Acest minister a fost obligat la plata sumelor solicitate de reclamantă nu în considerarea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce-i revin, decurgând din legea sa de organizare și funcționare. Or, una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare care nu au venituri proprii, cum este și Ministerul Justiției, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
De asemenea, trebuie avute în vedere și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune și punerea în executare a hotărârilor judecătorești într-un termen rezonabil. Or, chemarea în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor are tocmai menirea de a facilita executarea în cel mai scurt timp a obligațiilor de plată stabilite în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se regăsesc motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 Cod procedură civilă, invocate de către pârâții-recurenți și că niciun motiv de ordine publică nu a putut fi identificat din oficiu, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector 5, și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 679 din 23 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 iunie 2009.
Președinte, Pt. fiind în concediu de odihnă, semnează Președintele instanței | Judecător, - | Judecător, Pt. fiind în concediu de odihnă, semnează Președintele instanței |
Grefier, |
Red.
Tehnored.
2 exp./ 30.07.2009
Jud.fond. ;
Asist.jud.;
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
