Drepturi salariale (banesti). Decizia 1755/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Litigii de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1755
Ședința publică din 17 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței Civile nr. 515/2008 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul intimat și pârâții intimați Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâtul intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentanta pârâtului intimat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara solicită admiterea recursurilor pentru motivele arătate în scris de către recurentul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 515/2008 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr- a fost admisă acțiunea reclamantului împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-n consecință au fost obligați pârâții să achite reclamantului drepturile bănești reprezentând sporul de vechime in muncă,calculat la salariul de bază brut lunar pentru perioada 01.09.2000-30.09.2004, drepturi actualizate cu rata inflației de la data nașterii și până la data plății lor efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească,pârâții au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare in carnetul de muncă al reclamantului,iar Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plății sumelor in discuție.
Pentru a pronunța această sentință,Tribunalul a depășit excepțiile necompetentei materiale a instanței, a lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,precum și excepția prescripției dreptului la acțiune in sens material,ridicate de pârâți prin întâmpinare.
Astfel,judecătorii fondului au reținut că Tribunalul Arad este competent să soluționeze pricina întrucât obiectul dedus judecății este achitarea sporului de vechime fiind aplicabile prevederile art.2 alin. 1,lit. c)/pr.civ., raportat la art. 284 alin. 1 și 2 din Codul Muncii, precum și art. 70 și 71 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.
Cât privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta ar deriva din prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 vizând persoanele fizice și juridice, care statuează că statul este persoană juridică in raporturile in care participă in nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor Publice.
Tribunalul a admis și cererea reclamantului de repunere in termenul de prescripție, cu motivarea că,la data de 07.05.2002 a fost pronunțată Decizia nr. XXXVI din 07.05.2002,pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,in cadrul unui recurs in interesul legii, prin care s-a stabilit că judecătorii,procurorii și asistenții judiciari beneficiază și de sporul de vechime in muncă,in cuantumul prevăzut de lege.
In fine,asupra fondului pretențiilor reclamantului, prima instanță a constatat că abrogarea prevederilor Legii nr. 50/1996,privind sporul de vechime in muncă al magistraților,ca efect al intrării in vigoare a normelor art. 33 din OG nr. 83/2000 a da naștere unui tratament diferențiat intre această categorie profesională și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești, defavorizând in mod nejustificat magistrații, cu efectul restrângerii exercitării dreptului la egalitate in activitatea economică și in materie de angajare,potrivit art. 6 din OG nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
In opinia Tribunalului,temeinicia acțiunii principale a reclamantului trebuie căutată in conținutul prevederilor art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului,art. 7 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile economice,sociale,culturale și Hotărârea nr.170/2006 a Colegiului Național pentru Combaterea Discriminării.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs in termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor,prin DGFP A, recurs înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție in data de 21.07.2008 și trimis spre soluționare Curții de Apel Timișoara, ca efect al pronunțării Deciziei nr.104/2009 a Curții Constituționale a României,prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. I și II din OUG nr. 75/2008.
Recurentul a solicitat modificarea sentinței supusă reformării, in sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a ministerului recurent și respingerii acțiunii față de el pentru lipsa calității procesual pasive.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, in opinia recurentului, ar determina aplicabilitatea art. 304 pct.9 și 304 ind. 1/pr.civ., autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive,cu motivarea că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului,in limitele competențelor conferite prin prevederile art. 18 alin.2 lit.b) și art. 28 lit. e) din Legea nr.500 /2002 privind finanțele publice. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției.
Recurentul a reiterat și excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, cu argumentul că in speță sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 dar și cele ale art. 166 alin.1 și 283 din Codul Muncii.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a solicitat modificarea acesteia,in sensul respingerii ca prescrisă a acțiunii reclamantului.
Sintetizând motivele de recurs ale acestui recurent,Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct.9 /pr.civ. și au vizat in primul rând greșita soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 1,3,7 și art.8 din Decretul nr. 167/1958 și cele ale art. 283 din Codul Muncii.
Recurentul Ministerul Public mai susține că instituția repunerii in termen este reglementată de prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, norme ce fac vorbire despre motive temeinice care justifică o atare măsură,iar cererea de repunere in termen ar fi trebuit formulată in interval de o lună de la momentul încetării cauzelor ce au determinat depășirea termenului de prescripție. Ori, in speță, nici reclamantul și nici instanța de fond nu au menționat care sunt motivele concrete ce justifică măsura in discuție.
Reclamantul intimat nu și-a exprimat poziția procesuală prin întâmpinare cu toate că a fost citat cu această mențiune de către instanța de recurs.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate in fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1,art. 304 pct. 9 și art. 312 alin.1/pr.civ.,Curtea reține următoarele.
Asupra calității procesual pasive a recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, Curtea reține că,intr-adevăr, drepturile solicitate de autorul cererii principale sunt drepturi de natură salarială, potrivit art. 282 Codul Muncii, context in care părți în proces sunt in principiu numai reclamanții și pârâții (angajatorul și organele ierarhic superioare) care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acestora, având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept.
Totuși,rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a drepturilor salariale, care in cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat, cu atât mai mult cu cât Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale in litigiu.
Asupra criticilor pârâților recurenți,ce vizează modul de soluționare de către prima instanță de fond a excepției prescripției dreptului la acțiune in sens material,Curtea reține că acestea sunt întemeiate, pentru următoarele argumente.
Instanța de recurs observă că in privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din OG nr. 137/2000, care, in considerarea normelor de drept comun amintite mai sus,dispune cătermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, in cazul concret al speței de față, este evident că discriminarea la care a fost supus reclamantul prin raportare la celelalte categorii profesionale,prin înlăturarea sporului pentru vechimea in muncă, a fost săvârșită prin efectul OG nr. 83/29.08.2000, care, fără să mai prevadă un atare drept salarial,nu a abrogat expres vechile prevederi ale art. 31 din Legea nr. 50/1996. septembrie a anului 2000 este momentul care marchează începutul termenului de prescripție extinctivă pentru dreptul la acțiune al reclamantului, urmând ca,efect al modalității de executare succesivă a prestațiilor proprii raporturilor juridice de dreptul muncii, pentru fiecare lună in care reclamantul si-a încasat salariul,începând din luna septembrie 2000,să curgă câte un termen de prescripție distinct pentru sporul de vechime cuvenit pentru luna respectivă.
Curtea consideră că Hotărârea nr. 170/2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, la fel ca și Decizia XXXVI /2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au avut ca efect nașterea dreptului la acțiune,ci doar au constatat existența discriminării odată cu adoptarea actului normativ încă din anul 2000. Discriminarea produsă reclamantului in perioada 2000-2002 îi era cunoscută ori ar fi trebuit să-i fie cunoscută titularului acțiunii încă înaintea pronunțării hotărârilor menționate. În sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamantului s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect înainte ca instanța supremă să dea o interpretare unitară prevederilor legale aplicabile in speță.
Curtea mai constată că,in cazul concret al reclamantului, nu sunt cauze de întrerupere a prescripției extinctive nici cele două hotărâri mai sus analizate,care au constatat existența discriminării și nici adresele Ministerului Public către Ministerul Economiei și Finanțelor prin care se solicită fondurile necesare plății drepturilor salariale restante, ori împrejurarea plății parțiale a sporului de vechime de către pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei,art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul in care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție,o primă condiție este ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului,mai precis a din partea celui în folosul căruia curge prescripția.
O altă condiție este ca actul de recunoaștere să aibă loc in interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor,adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune in sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că după împlinirea acestui termen dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe,devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin.1 din Decret.
Raportând considerațiile teoretice de mai sus la circumstanțele speței cu care a fost sesizat,Curtea observă că Hotărârea nr. 170/2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, la fel ca și Decizia XXXVI /2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,deși constată existența discriminării, au intervenit după expirarea termenului de trei ani calculat de la nașterea dreptului la acțiune și,mai mult, nu provin din partea debitorului în favoarea căruia curge prescripția.
Pentru drepturile salariale care s-au stins prin prescripția extinctivă, reclamantul nu se pot prevala cu succes nici de instituția repunerii in termen la care se referă art. 19 din Decretul nr. 167/1958, in contextul in care el nu au făcut dovada unor cauze temeinic justificate,menite să-i împiedice să acționeze în intervalul celor trei ani. Titularul acțiunii, magistrat fiind, putea și trebuia să cunoască discriminarea produsă încă de la momentul intrării in vigoare a OG nr. 83/29.08.2000 și să acționeze in timp util pentru valorificarea drepturilor de creanță supuse analizei. De aceea,instanța de recurs observă că in mod greșit judecătorii fondului l-au repus pe reclamant in termenul de prescripție,in condițiile in care decizia interpretativă a instanței supreme nu poate constitui un motiv justificat in înțelesul art. 19 din decret și,chiar dacă s-ar accepta contrariul, termenul de o lună calculat de la data pronunțării respectivei decizii a fost cu mult depășit.
In fine,instanța de recursnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și in consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, in temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate in multe state europene și au fost acceptate in jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la CEDO,în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză in fața instanțelor naționale. În speță insă creanța reclamantului nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularul acțiunii nu mai poate beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior,chiar dacă instanța supremă a dezlegat in favoarea sa chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
in sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României,in care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă in materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție,ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamantului trebuia admisă de instanța de fond.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, sunt prescrise pretențiile aferente perioadei 2000-2004, pretenții pe care instanța de fond le-a admis, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968 și art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii. De aceea, se impune admiterea ambelor recursuri in baza art. 304 pct.9/pr.civ. modificarea sentinței recurate in sensul respingerii ca prescrise a pretențiilor reclamantului.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Sentinței Civile nr. 515/2008 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr-.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că respinge acțiunea ca prescrisă.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
cu opinie separată în sensul
respingerii ambelor recursuri
GREFIER,
- -
Red. / 17.12.2009
Tehnored / /17.12.2009/2 ex
Prima instanță: și
Tribunalul Arad
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
În speță nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Red.
Tehnored /18.12.2009/2 ex
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf
