Drepturi salariale (banesti). Decizia 216/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 216
Ședința publică din data de 12 februarie 2010
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 3: Daniela
Grefier:
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâta SC SRL împotriva sentinței civile nr. 1575/5.11.2009 pronunțată de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța, văzând că s-a solicitat judecarea în temeiul art. 242 Cod procedură civilă, reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr. 1575/5.11.2009, Tribunalul Arada admis acțiunea civilă formulată de reclamantul față de pârâta SC " " SRL B și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești cuvenite pentru lunile martie și aprilie 2009, calculate până la data încetării contractului de muncă, respectiv până la data de 17.04.2009, la plata diferenței salariale reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 în sumă de 420 lei pentru perioada 1.01.2009 - 17.04.2009, la plata a 360 ore de noapte în sumă de 243 lei pentru perioada ianuarie - martie 2009, la plata zilelor de concediu aferente timpului lucrat în 2009, de 206 lei precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamantul a fost angajatul pârâtei în funcția de agent pază la punctul de lucru al acesteia din cadrul A, conform contractului individual de muncă nr. 380/I/B//6.02.2008 (fila 25 dosar), iar ca urmare a încetării la termen a contractului de prestări servicii dintre pârâtă și A și câștigării licitației de către o altă societate, reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 alin. 1) Codul muncii, prin decizia nr. 213 din 14.04.2009 (fila 27 dosar), emisă de pârâtă.
Potrivit art. 154 alin. 2 din Codul muncii, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. Salariul se plătește o dată pe lună la data stabilită în contractul individual de muncă, dată care trebuia să fie data de 25 ale lunii conform lit.4 din contract.
Plata salariului se dovedește prin semnarea ștatelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care să demonstreze efectuarea plății salariului către salariatul respectiv, conform art. 163 alin. 1 din Codul muncii, dar pârâta nu a făcut dovada plății salariului pe lunile martie și aprilie 2009 către reclamant prin nici un mijloc de probă, ba chiar a recunoscut că pentru această perioadă salariul nu a fost plătit.
Prin urmare, reclamantul executându-și obligațiile ce decurg din contractul individual de muncă, este îndreptățit la plata salariului pentru munca depusă pentru lunile martie și aprilie 2009.
Instanța constată că reclamantul este îndreptățit la diferența salarială reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 aplicat la salariul minim pe economie pentru perioada 1.01.2009 - 17.04.2009, deoarece dispozițiile art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, intrat în vigoare la 1.01.2007 reprezintă baza de la care pornesc contractele colective de muncă la nivel de ramură și unitate.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 159 alin. 2 din Codul muncii, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Astfel, coeficientul de 1,2 se aplică la salariul minim care, începând cu 1.01.2009, este de 600 lei. Cu toate acestea reclamantului i s-a plătit, începând cu această dată numai 600 lei și nu 720 lei, cum i s-ar fi cuvenit, împrejurare ce rezultă fără echivoc din statele de plată depuse la dosar.
Susținerile pârâtei, instanța nu le-a găsit întemeiate deoarece reclamantul a prestat activitatea la care era îndatorat și în nici un caz, pârâta nu avea dreptul de a renunța la indexarea drepturilor salariale ale angajaților numai pentru motivul că situația financiară a A nu era foarte bună.
Referitor la capătul de cerere privind contravaloarea orelor de noapte prestate în perioada ianuarie - martie 2009, din fișele de pontaj rezultă că acestea nu i-au fost plătite reclamantului, fapt ce rezultă din statul de salarii depus la dosar și din faptul că pârâta nu a probat în nici un fel efectuarea unor astfel de plăți.
Cu privire la contravaloarea zilelor de concediu de odihnă aferente timpului lucrat în 2009, nu s-a dovedit că acestea au fost plătite de către pârâtă, în condițiile în care din chiar decizia de concediere rezultă că reclamantul nu a efectuat zile de concediu în acest an și, prin urmare, pretențiile acestuia sunt întemeiate potrivit art. 141 alin. 4 din Codul muncii, întrucât compensarea în bani a concediului de odihnă este permisă.
Cât privește cuantumul pretențiilor vizând contravaloarea orelor de noapte și a zilelor de concediu de odihnă, este de observat că pârâta nu a făcut susțineri sub acest aspect, ci doar a contestat obligația de plată a acestor drepturi, în mod nefondat, potrivit prezentelor considerente.
Instanța nu a putut reține apărările pârâtei privitoare la data încetării contractului individual de muncă al reclamantului față de dispozițiile art. 73 alin. 1) Codul muncii și clauza inserată în contractul individual de muncă menționat prin care s-a stabilit chiar un preaviz de 20 zile lucrătoare.
Cu privire la celelalte apărări ale pârâtei privitoare la situația sa dificilă sub aspect financiar ori a beneficiarului serviciilor prestate prin intermediul reclamantului angajat ca paznic, nu prezintă relevanță față de dispozițiile legale enunțate și clauzele contractuale opozabile părților litigante.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal societatea pârâtă, solicitând modificarea în parte în sensul admiterii doar în parte a acțiunii, respectiv pentru suma totală de 1050 lei pe care recunoaște că o datorează reclamantului.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că pârâta datorează cu titlu de salariu restant doar suma de 600 lei pentru luna martie (întrucât, contractul cu a încetat la 31.03.2009) și suma de 300 lei pentru perioada de preaviz (1.04 - 15.04.2009).
În ceea ce privește coeficientul de multiplicare de 1,2 % pentru cele două luni, el se acordă doar agenților care au atestat în domeniu, calitate în privința căreia reclamantul nu a făcut nici o dovadă.
Pârâta a susținut că nu este de acord nici cu data de 17.04.2009 ca fiind data încetării contractului de muncă al reclamantului întrucât cele 15 zile de preaviz au fost calculate legal, începând cu data înștiințării lui (30.03.2009), că și ea a fost dezavantajată de încetarea la 31.03.2009 a contractului de pază încheiat cu A, că a încercat să-i găsească reclamantului un alt loc de muncă și pentru că nu a reușit, în perioada de preaviz nu l-a mai chemat la lucru ci i-a permis să-și efectueze zilele de concediu de odihnă pentru 2009.
În recurs s-a mai arătat și aceea că societatea plătește, conform Regulamentului de ordine interioară 15 % spor de noapte, iar cu privire la plata concediului de odihnă pentru timpul lucrat în 2009, că, în principal, nu i se cuvine întrucât, așa cum s-a menționat, reclamantul a efectuat zilele de concediu în perioada de preaviz în care trebuia în mod normal să lucreze iar, în subsidiar, dacă se va constata ca și cuvenită, plata trebuie făcută numai pentru suma de 150 lei corespunzător celor 5, 25 zile ce trebuiau a fi acordate până la încetarea contractului de muncă.
În dovedirea celor susținute, s-au depus înscrisuri privind data încetării colaborării societății pârâte cu A, extras din Legea nr. 333/2003, contractul colectiv de muncă la nivelul societății pârâte pentru anul 2009-2010 precum și dovada demersurilor făcute de pârâtă pentru buna desfășurare a colaborării menționate.
Recursul nu este fondat.
Rezultă astfel, în primul rând că, deși, potrivit art. 73 alin. 1 din Codul muncii termenul de preaviz este de 15 zile, acest termen, prin acordul părților poate fi modificat doar în sensul majorării lui nu însă și al reducerii lui sub pragul minimal obligatoriu, menționat anterior.
Cum părțile în proces au convenit prin contractul individual de muncă al reclamantului ca termenul de preaviz să fie de 20 de zile și cum acest act juridic este legea părților, în mod corect Tribunalul Arada considerat că contractul de muncă a expirat la data de 17.04.2009 iar nu la data de 15.04.2009 cum susține pârâta.
În ceea ce privește plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, așa cum în mod corect a stabilit prima instanță, ea era datorată pe lunile martie - 17.04.2009 deoarece, potrivit actelor de la dosar, nu s-a confirmat prin semnătură proprie a reclamantului de pe statele de salarii că ar fi fost plătit pentru perioada menționată.
Cu referire la aplicarea la sumele ce trebuiau plătite reclamantului cu acest titlu a coeficientului de 1,2%, Curtea constată, pe de o parte, că această majorare a fost prevăzută necondiționat și cu caracter obligatoriu prin lege (contractul colectiv de muncă) cu începere de la 1.01.2007 - deci printr-o dispoziție de la care părțile nu pot deroga - iar, pe de altă parte, că lipsa resurselor financiare necesare acestei plăți ca urmare a neincluderii lor în contractul de colaborare încheiat între societatea pârâtă și A nu constituie o împrejurare de forță majoră care să o exonereze de răspundere pe pârâtă.
În ceea ce privește sporul pentru orele de noapte efectuate de reclamant pe perioada menționată rezultă din acte, contrar susținerilor pârâtei, că el nu a fost plătit deși ea însăși recunoaște în recursul său că a fost stabilit într-o cotă de 15% prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
Nefondate sunt susținerile societății pârâte recurente și în ceea ce privește faptul că nu datorează reclamantului plata pentru zilele concediului de odihnă cuvenit pentru anul 2009 (pentru că el ar fi efectuat aceste zile în perioada de preaviz când trebuia să lucreze) deoarece din înștiințarea de încetare a contractului de muncă rezultă că zilele de concediu nu au fost efectuate dar nu rezultă și că s-a convenit cu reclamantul sau că i s-ar fi impus acestuia ca să beneficieze de ele în perioada de preaviz.
În fine, deși pârâta recurentă susține că nu trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru că are conturile blocate și pentru că a fost de acord să rezolve litigiul într-un mod amiabil, Curtea constată că impunerea acestei obligații de către instanță este legală întrucât ea s-a opus constant, într-o formă sau alta, pretențiilor reclamantului și, pierzând procesul, nu se putea respinge în aceste condiții solicitarea lui întemeiată pe prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 1575/5.11.2009 a Tribunalului Arad.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SRL B împotriva sentinței civile nr. 1575 din 5.11.2009, dată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
, 12 februarie 2010, în ședință publică.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
Red. /3.03.2010
Tehnored. /3.03.2010/2 ex./
Prim inst.: Tribunalul Arad -,
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Maria Ana Biberea, Daniela
