Drepturi salariale (banesti). Decizia 245/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 245/
Ședința publică din 12 martie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5,împotriva sentinței civile nr.2915 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că prin încheierea camerei de consiliu nr. 66/CR din 12 martie 2008 s-a admis propunerea de abținere formulată la termenul anterior de doamna judecător.
Față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.2915/21 noiembrie 2007, Tribunalul Harghitaa respins excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H; a respins cererea de introducere în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TÂRGUM și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, invocată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2004 - 24.06.2004, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a dmis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, drept consecință:
- a obligat pârâții, să plătească pe seama reclamantei sumele reprezentând sporul de confidențialitate în procent de 15%, calculat începând cu 25.06.2004, și până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și în continuare;
- a obligat pârâții să plătească aceste sume, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre, s-a respins acțiunea reclamantei în ceea ce privește obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru perioada 01.04.2004 - 24.06.2004, precum și acțiunea împotriva Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; fără cheltuieli de judecată.
În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, cu referire la excepțiile invocate în cauză, următoarele argumente:
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23 - 30).
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin.2 și art. 295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantei), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Privitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, s-a reținut că acesta, alături de ceilalți pârâți, este o persoană juridică, care ordonează (principal, secundar sau terțiar), ca și credite salariale, unul și același drept solicitat de reclamantă, respectiv sporul de confidențialitate de 15% neachitat. Drepturile salariale solicitate de reclamantă nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de către acești pârâți, respectivii fiind obligați concomitent de lege să aprobe sumele datorate.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
În ceea ce privește cererea de introducere în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de APEL TÂRGUM și a Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța a considerat-o ca fiind neîntemeiată, apreciind că în acest sens sunt relevante prevederile art. 57 alin.1 Cod procedură civilă, conform căruia oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamanta, însă în prezenta cauză, aceste prevederi legale nu-și găsesc aplicabilitatea, deoarece nici una dintre cele două instituții nu poate veni să ceară aceleași drepturi ca și reclamanta.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria Miercurea Ciuc, invocată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admisă, deoarece această instituție nu are calitate de ordonator de credite.
Față de excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2004 - 24.06.2004, invocată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța a procedat la admiterea acesteia, având în vedere că, potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și implicit ale art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.
De asemenea, a fost apreciată ca întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sub acest aspect reținându-se că, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art. 3 alin.1 pct. 2 din nr.HG 208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are în principal următoarele atribuțiuni: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale, raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul lege de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Or, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea de ordonator principal de credite se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata drepturilor solicitate. Plata drepturilor solicitate de reclamantă se poate realiza numai după deschiderea de credite și după alimentarea cu fonduri a conturilor Ministerului Public de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
În ceea ce privește fondul litigiului, prima instanță a relevat, în esență, următoarele considerente:
Reclamanta, face parte din categoria personalului unităților din justiție (grefier), unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, iar prin legislația specifică raporturilor de muncă (art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Codul deontologic) i-a fost impusă o obligație profesională imperativă de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul raporturilor de muncă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial, în acest sens dispunând prevederile art. 13 din nr.OUG 57/2000, art. 30 alin. 3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006, art. 13 din nr.OG 10/2007.
Prin urmare, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Deși reclamanta își execută obligația de confidențialitate, fiind debitor al acesteia în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională. Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare, sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv, cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate, la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Prin urmare, s-a constatat că reclamanta este discriminată în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OG 137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, prima instanță a aplicat, prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din nr.OUG 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Având în vedere considerentele relevate, cererea reclamantei a fost admisă, iar pârâții au fost obligați la plata drepturilor pretinse, actualizate conform indicelui de inflație, sub acest ultim aspect reținându-se prevederile art. 1082 și 1084 cod civil și ale art. 161 alin. 4 Codul muncii.
Împotriva hotărârii anterior descrise au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin memoriul de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat prevederile art. 304 pct. 3, 4, 7 și 9 Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 3041Cod procedură civilă, solicitând casarea sentinței, trimiterea cauzei spre competență soluționare Judecătoriei Miercurea Ciuc și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivarea cererii s-a arătat că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece în cauză sunt aplicabile prevederile art.27 alin.1 din nr.OG 137/2000.
În mod nelegal, instanța invocă prevederile art. 269 din Codul muncii, ținând seama de Hotărârea nr.437 din 05.11.2007 a.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate, aceasta însemnând că a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege prin schimbarea sistemului de salarizare - atribut exclusiv al legiuitorului.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Reclamanta nu beneficiază de prevederile Legii nr.230/2005 și 360/2002, neavând statutul și obligațiile persoanelor prevăzute de aceste acte normative.
De asemenea instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care pârâtul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
La rândul său, Direcția Generală a Finanțelor Publice Has olicitat, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, casarea sentinței atacate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ministerului și respingerea acțiunii reclamantei.
În motivarea recursului, s-a arătat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile din litigiu și acest minister nu există raporturi juridice de muncă.
Reclamanta solicită acordarea unor drepturi salariale, astfel că trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
În ceea ce privește fondul cauzei, s-a susținut că legiuitorul, prin instituirea dreptului la un spor de confidențialitate, a urmărit protejarea acelor informații clasificate a căror divulgare ar avea consecințe grave, motiv pentru care a și enumerat, în mod expres și limitativ, care sunt domeniile în care anumite informații sunt considerate ca fiind clasificate și care sunt categoriile de personal cărora li se acordă acest spor.
Prin urmare, s-a apreciat că în cazul de față nu se poate pune în discuție o eventuală discriminare, în sensul nr.OG 137/2000.
Examinând recursurile deduse judecății, prin raportare la motivele invocate, precum și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 3041și 306 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea constată că acestea sunt nefondate, astfel că vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:
Reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile de justiție (grefier) și prin neacordarea sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară, prevăzută pentru salariații unităților bugetare prin dispozițiile art.13 din nr.OUG57/2000, art. 30 alin. 3 din nr.OG137/2000, art. 3 din nr.OG 38/2003, art. 13 alin.1 din nr.OUG 123/2003, art. 3 din nr.OG 19/2006, art. 15 alin.1 din nr.OG 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din nr.OG 64/2006 și art.13 din nr.OG 10/2007, aceasta este discriminată, în condițiile în care se află în aceeași situație juridică și faptică, situație care fundamentează și generează adaosul salarial menționat și pentru reclamantă.
Susținerile pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că, reglementarea prin lege a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin nr.OG137/2000, se apreciază a fi nefondate, deoarece actul normativ menționat are ca obiect de reglementare prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, în sensul nr.OG 137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare, potrivit art.2 alin.1 din nr.OG 137/2000 - în cauza de față, fiind incidentă dispoziția referitoare la "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" și acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
În speța de față, reclamanta a invocat faptul că se află într-o situație identică cu restul personalului unităților bugetare, care au obligația de confidențialitate și dreptul corelativ la sporul de confidențialitate prevăzut de actele normative menționate, astfel că, în condițiile în care celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferențiat, reclamanta este discriminată.
În cazul de față, criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat personalului din unitățile de justiție, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecințe asupra sistemului de salarizare, deși dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare - art. 154 din Codul muncii și cel al diferențierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamantă se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispozițiile nr.OG 137/2000 și prin urmare, instanțele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și să dispună restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.
Or, și reclamantei, care face parte din unitățile de justiție, i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, de confidențialitate: art. 99 lit. d din Legea nr. 303/2004 și art. 4 alin.1 din Legea nr.302/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic, art. 2 alin. 4 și 5 din Legea nr. 677/2001, art. 18 lit. c din Legea nr.108/1999.
Cu toate acestea, are un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități bugetare, cu aceeași obligație de confidențialitate, criteriul discriminator fiind apartenența sa la o anumită categorie socio-profesională.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidențialitate este obligația de confidențialitate și nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.
In altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art. 20 stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Or, art. 23 din Declarație, prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest sens sunt și dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru muncă egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare. Același principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru munca egală.
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Interpretând literal textul Convenției, art. 14 nu ar avea o existență independentă.
In jurisprudența sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.
Una din cauzele de referință în această materie este & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existența unei violări a art.14 fără a reține însă și încălcarea art.1 al Protocolului nr.1, invocat de reclamantă.
Curtea Europeană s-a pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.
Textul art. 14 fost completat în anul 2000 prin apariția Protocolului nr.12 la Convenție, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicția generală a discriminării: beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependența art.14 de celelalte texte ale Convenției, care garantează alte drepturi, întărind protecția individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața Curții Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, ci și la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.
În ceea ce privește decizia nr. 437/2007 a Consiliului Director al CNCD, aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești se supun numai legii și sunt independente, împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG 137/2000.
Pentru considerentele expuse, Curtea, apreciază ca fiind discriminatoriu criteriul de diferențiere a acordării sporului de confidențialitate personalului din unitățile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condițiile existenței unei situații identice, aceea a obligației de confidențialitate.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamantei de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să-i fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prevederile art. 1082, 1084 Cod civil și ale art. 161 alin. 4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege, rezultă că respectiva cheltuială are o bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus, și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamantei neputând fi condiționat de sumele alocate Ministerului Public prin Legea bugetului de stat.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a primei instanțe, în soluționarea cauzei, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă, deoarece conform art. 21 alin. 1 din nr.OG 137/2000, în calitatea reclamantei de persoană discriminată, aceasta are dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care este încadrată în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr. 1/2001 - 23-30).
In acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin. 2 și ale art. 295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă), precum și ale art. 5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Cu referire la recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, se constată că susținerile privitoare la lipsa calității procesuale pasive a acestuia sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că, în virtutea prevederilor art. 42 alin.1 din Legea nr. 511/2004 și ale art. 26 alin.1 din Legea nr. 379/2005, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de MFP și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002, rolul Ministerului Finanțelor Publice nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc.
De asemenea, ministerul, în virtutea dispozițiilor art.1 din nr.OG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că Ministerul Economiei și Finanțelor, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art. 6 alin.1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă. Or, cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite prin hotărârea judecătorească pronunțată.
Pentru considerentele expuse, constatând că în privința hotărârii primei instanțe nu se regăsește niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.2915 din 21 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2008.
Președinte Judecător Judecător
Grefier
Red.
Tehnored.
2 exp.
18.04.2008
Jud.fond. -
Asist. jud.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
