Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 246/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 246/
Ședința publică din 12 martie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, cu sediul în-, sector. 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M-C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr. 2802 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivate în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată că prin încheierea camerei de consiliu nr. 67/CR din 12 martie 2008 s-a admis propunerea de abținere formulată la termenul anterior de doamna judecător.
Față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.2802 din 08.11.2007 a Tribunalului Harghitas -a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP H; s-a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu de către instanță, cu privire la acțiunea formulată de reclamanții, HG, și; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.04.2004-28.06.2004, invocată de pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ și MEF; s-a dmis în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; s-a bligat pârâții să plătească pe seama reclamanților sumele reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, calculate începând cu 29.06.2004 și până la data rămânerii definitive a prezentei precum și în continuare; s-a obligat pârâții la plata acestor suma actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective; s-a obligat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.M să efectueze mențiunile cuvenite în carentul de muncă al reclamanților; s-a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării acestor sume; a respins acțiunea reclamanților în ceea ce privește obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru perioada 01.04.2004-28.06.2004; s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții, HG, și, fără cheltuieli de judecată.
În esență, prima instanță a reținut că MEF are calitate procesuală pasivă, deoarece este ordonator de credite, iar cererea de chemare în garanție este întemeiată potrivit art.19 din Legea nr.500/2002.
Cu privire la fondul cauzei s-a arătat că reclamantele fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție, unități finanțate de la bugetul de stat.
Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică de confidențialitate.
Însă în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod legal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamanții sunt grav discriminați, în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000; art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Dreptului Omului și a libertăților fundamentale; Protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta socială europeană; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 rap.la art.1 din Legea nr.53/2003, art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
În cauză s-a făcut aplicarea art.1084 Cod civil.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și DGFP H în reprezentarea intereselor MEF.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a solicitat admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art.304 cpt.4 și 9 Cod pr.civilă cu aplicarea art.3041Cod pr.civilă, casarea sentinței civile și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Judecătoriei Miercurea Ciuc și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivarea cererii s-a arătat că hotărârea judecătorească a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece în cauză sunt aplicabile prev.art.27 alin.1 din OG nr.137/2000.
În mod nelegal, instanța invocă prev.art.269 din Codul muncii, ținând seama de Hotărârea nr.437 din 05.11.2007 a.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a drepturilor salariale acordate, aceasta însemnând că a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege prin schimbarea sistemului de salarizare a magistraților - atribut exclusiv al legiuitorului.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâtului la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază, depășind astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Reclamanții nu beneficiază de prev.Legii nr.230/2005, 360/2002, neavând statutul și obligațiile persoanelor prevăzute de aceste acte normative.
De asemenea instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care pârâtul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
H, în numele MEF, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă față de MEF, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia.
În drept, s-au invocat prev.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
S-a apreciat că o cerere de chemare în judecată formulată împotriva MEF, în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă, întrucât între părțile în litigiu și MEF nu există raporturi juridice de muncă.
Astfel, reclamanții solicită acordarea unor drepturi salariale, și trebuie să se îndrepte doar față de unitatea angajatoare, întrucât plata salariului și a altor drepturi salariale este în sarcina angajatorului și orice culpă poate fi reținută doar în sarcina acestuia.
MEF, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât MEF, nu se confundă cu bugetul de stat, nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
In cea ce privește fondul litigiului, s-a arătat, că din prev.art.3 din OG nr.19/2006, se desprinde că acordarea sporului de confidențialitate vizează categoria funcționarilor publici cu statut special din sectorul apărării naționale, ordine publică și siguranța națională, fără a cuprinde vreo mențiune în ceea ce privește acordarea sporului menționat și personalului autorității judecătorești.
Nici dispozițiile art.15 din OG nr.6/2007, nu pot constitui temei legal al pretențiilor formulate de reclamanți, întrucât nici această dispoziție legală nu vizează acordarea sporului de confidențialitate categoriei profesionale din care fac parte intimații.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, în limitele prev.de art.3041și art.306 alin.2 Cod pr.civilă, instanța constată că recursurile declarate sunt nefondate din următoarele considerente:
In ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, instanța de recurs reține că prin acțiunea introductivă reclamanții au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, la plata unei despăgubiri echivalente diferențelor de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii, cu indicele de inflație.
Instanța de fond, a reținut că, reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție și prin neacordarea sporului de confidențialitate din indemnizația de încadrare brută lunară prevăzută pentru salariații unităților bugetare, prin actele normative enumerate, respectiv art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din OG nr.137/2000, art.3 din OG nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din OG nr.19/2006, art.15 alin.1 din nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din OG nr.64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, aceștia sunt discriminați, în condițiile în care se află în aceeași situație juridică și faptică, situație care fundamentează și generează adaosul salarial menționat și pentru reclamanți.
Susținerile recurentului în sensul că, reglementarea prin lege, a unor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000, se apreciază a fi nefondate.
Actul normativ are ca obiect de reglementare, prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare în sensul OUG nr.137/2000 trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 - în cauza de față, fiind incident dispoziția referitoare la "orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" și acest tratament să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.
În speța de față, reclamanții au invocat faptul că se află într-o situație identică cu restul personalului unităților bugetare, care au obligația de confidențialitate și dreptul corelativ la sporul de confidențialitate, prevăzut de actele normative mai sus arătate și în condițiile în care, celor două categorii de persoane li se aplică un tratament diferențiat, aceștia sunt discriminați. În cazul de față, criteriul care a stat la baza tratamentului diferențiat aplicat personalului din unitățile de justiție, îl constituie categoria socio-profesională, cu consecințe asupra sistemului de salarizare, deși pentru aceeași muncă se cuvine un salariu egal.
Iar dreptul recunoscut de lege este principiul egalității de tratament în sistemul de salarizare - art.154 din Codul muncii și cel al diferențierii salariilor, numai în raport cu felul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs, apreciază că faptele invocate de reclamanți se încadrează în categoria celor avute în vedere prin dispozițiile OG nr.137/2000 și prin urmare, instanțele sunt abilitate să analizeze dacă există o stare de discriminare, dacă s-a produs un prejudiciu și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit prevederilor actului normativ mai sus arătat.
In ceea ce privește fondul cauzei, curtea reține că potrivit art.13 din OUG nr.57/2000, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de până la 20% calculat la salariul de bază brut.
De asemenea OG nr.137/2000, în art.30 alin.3 prevede că pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului, primește lunar un spor de confidențialitate de 15%, calculat la salariul de bază brut.
Art.13 din OG nr.123/2003 stipulează că, sporul de confidențialitate se acordă personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15%, precum și personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice, pentru care, prin acte normative specifice se prevede acordarea acestui spor.
În acest sens sunt și prev.art.13 din OG nr.10/2007.
Aceste acte normative nu fac referire la informații clasificate reglementate de Legea nr.182/2002.
Dar și reclamanții, care fac pare din unitățile de justiție, le-a fost impusă prin lege, o obligație profesională imperativă, de confidențialitate: art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.302/2004 rap.la art.15 din Codul deontologic, art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic, art.2 alin.4 și 5 din Legea nr.677/2001, art.18 lit.c din Legea nr.108/1999.
Cum în mod corect a reținut și prima instanță, unitățile de justiție fac parte din categoria unităților bugetare.
Însă celorlalte categorii socio-profesionale, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în speța de față, chiar identic, beneficiază de un tratament preferențial și această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Reclamanții deși sunt salariați ale unor unități de justiție, unități bugetare, având obligație de confidențialitate, au un tratament mai puțin favorabil decât personalul din alte unități bugetare, cu aceeași obligație de confidențialitate, criteriul discriminator fiind apartenența la o categorie socio-profesională.
Această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece elementul generator al sporului de confidențialitate este obligația de confidențialitate și nu statutul diferitelor categorii socio-profesionale.
In altă ordine de idei, art.4 și art.16 din Constituția României, consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării.
Art.20 din Legea fundamentală a statului, stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, ori art.23 din declarație, prevede că tuturor salariaților care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la plată egală pentru muncă egală.
În acest sens, sunt și disp.art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care, pentru munca egală sau de valoare egală, este interzisă orice discriminare.
Acest principiu este reluat și de art.1 alin.2 lit.i din OG nr.137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, Legea nr.324/2006, care garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul al un salariu egal pentru munca egală.
Potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condițiile de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar conform alin.2 sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prev.la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care, aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. În speță, nu s-a invocat și nici nu s-a dovedit existența unui scop legitim, care să infirme această discriminare.
Actul normativ comunitar în materie, îl reprezintă Directiva Consiliului 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000, pentru crearea unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. Acest act juridic cunoscut sub numele de " directiva cadru în domeniul discriminării la locul de muncă" interzice orice fel de discriminare și are un domeniu de aplicare vast, inclusiv remunerarea.
Dispozițiile directivei vin să completeze legislația comunitară în domeniul egalității de tratament, în domeniul dreptului muncii, și potrivit acesteia, sunt interzise toate formele de discriminare: discriminarea directă și indirectă.
Conform directivei, discriminarea presupune un tratament mai puțin favorabil, o situație comparabilă și existența unei legături directe și strânse între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. După cum s-a arătat mai sus, toate cele trei condiții sunt îndeplinite în speța de față.
În literatura de specialitate s-a susținut că dreptul recunoscut de art.14 din CEDO, poate fi calificat a fi un drept la egalitate, deoarece egalitatea și nediscriminarea sunt noțiuni echivalente, exprimând ideea de egalitate într-o formă negativă, dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Interpretând literal textul Convenției, art.14 nu ar avea o existență independentă.
In jurisprudența sa, însă, Curtea, a respins teoria potrivit căreia, nu poate exista o violare a art.14 fără încălcarea altui articol.
Una din cauzele de referință în această materie este & Austriei (1987), în care Curtea, a decis existența unei violări a art.14 fără a reține însă și încălcarea art.1 al Protocolului nr.1, invocată de reclamant.
Curtea Europeană s-a pronunțat ferm, transformând obligația negativă a statelor de a nu discrimina, într-o obligație pozitivă, de a asigura egalitatea de tratament.
Efectul unei astfel de interpretări ar fi subordonarea permanentă a protecției împotriva discriminării față de drepturile substanțiale. S-a stabilit că încălcarea art.14 este cel puțin la fel de importantă ca și violarea unui drept substanțial.
Textul art. 14 fost completat în anul 2000 prin apariția Protocolului nr.12 la Convenție, (intrat în vigoare la 01.04.2005). Art.1 paragraf 1 al acestuia, prevede interdicția generală a discriminării: beneficiul unui drept prevăzut de lege va fi asigurat fără discriminare pe niciun criteriu ca: sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine națională sau socială, asociere cu o minoritate națională, avere, naștere sau alt statut. Acest text este menit a înlătura dependența art.14 de celelalte texte ale Convenției, care garantează alte drepturi, întărind protecția individului împotriva discriminării, toate persoanele aflate sub jurisdicția statelor contractante vor putea invoca în fața Curții Europene, încălcarea principiului nondiscriminării, nu numai cu privire la drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, ci și la orice drept prevăzut de dreptul intern al statului respectiv.
În ceea ce privește decizia nr.437/2007 a Consiliului Director al CNCD, acesta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești se supun numai legii și sunt independente, împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000.
In aceste condiții, Curtea, apreciază ca fiind discriminatoriu criteriul de diferențiere a acordării sporului de confidențialitate personalului din unitățile bugetare în raport de categoria socio-profesională, în condițiile existenței unei situații identice, aceea a obligației de confidențialitate.
Referitor la dispoziția primei instanțe, vizând actualizarea cu indicii de inflație, la data plății, a sumelor acordate prin hotărârea pronunțată, Curtea de apel relevă, de asemenea, justețea unei astfel de soluții, dată fiind lipsirea reclamantei de beneficiul utilizării respectivelor drepturi bănești la momentul la care acestea ar fi trebuit să-i fie acordate și având în vedere efectele devalorizării în timp a monedei naționale.
Temeiul legal al acordării acestor sume îl constituie prev.art.1082, 1084 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Fiind întrunite cerințele prevăzute de aceste texte de lege rezultă că respectiva cheltuială are la bază legală, după cum are bază legală, potrivit celor arătate mai sus și acordarea drepturilor bănești solicitate, dreptul reclamantelor neputând fi condiționat de sumele alocate pârâtei prin Legea bugetului de stat.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.21 alin.1 din OG nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul nr1/2001 - 23-30).
In acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii în raporturile de muncă ale reclamantelor), precum și ale art.5 din Codul muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
În ceea ce privește recursul declarat de DGFP H, în numele MEF, susținerile recurentului că nu are calitate procesuală în cauză, sunt nefondate.
Sub acest aspect trebuie precizat că în virtutea prev.art. 42 alin.1 din Legea nr.511/2004 și a art.26 alin.1 din Legea nr.379/2005, potrivit cărora, cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de MFP și de Agenția națională de Administrare fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor definitive ale instanțelor judecătorești..se acoperă de către MFP.
In aceeași ordine de idei, Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea 500/2002 rolul Ministerului Finanțelor Publice, nu se rezumă la controlul execuției bugetare, ci are în vedere o serie de alte atribuții, respectiv de a analiza propunerile de buget și etapele de elaborare a bugetului de către ordonatorii de credite; de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care, constată abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației etc.
De asemenea, ministerul în virtutea dispozițiilor art.1 din OG nr.22/2002 aprobată prin Legea nr.288/2002, răspunde de executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli.
Recurentul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății diferențelor de drepturi salariale nu în virtutea unui raport de muncă, ci în baza atribuțiilor ce revin ministerului, atribuții ce decurg din legea sa de organizare și funcționare. Una dintre aceste atribuții este aceea de a asigura instituțiilor bugetare, care nu au venituri proprii, sursele financiare necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activității, surse prevăzute fie prin bugetele anuale, fie prin rectificările bugetare.
Prin urmare, în mod nejustificat se susține că MEF, nu are calitatea procesuală pasivă în cauză.
In acest sens, trebuie avut în vedere și faptul că prin art.6 alin.1 din CEDO, se instituie dreptul la un proces echitabil, drept ce presupune printre altele, ca procesul să se finalizeze printr-o punere în executare într-o perioadă rezonabilă, or cererea de chemare în judecată a MEF, are menirea de a asigura punerea în executare în cel mai scurt timp, a obligației de plată a drepturilor bănești, stabilită în sarcina ordonatorilor de credite.
Pentru aceste considerente, ținând seama și de prev.art.312 Cod pr.civilă, urmează să se respingă recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerului Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, jud.H, împotriva sentinței civile nr. 2802 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita, în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2008.
Președinte Judecători
Grefier
Red.AV
Tehnored.CC/2 exp.
18.03.2008
jd.fd.
Asist.jud.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
