Drepturi salariale (banesti). Decizia 2586/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2078/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2586/
Ședința din ședința publică de la 22.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Amelia Farmathy
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenta-reclamantă - și recurenta-intervenientă împotriva sentinței civile nr. 7874/17.12.2008 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-reclamantă, personal și intimata-pârâtă prin avocat, care depune la dosar împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009, lipsă fiind recurenta-intervneientă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Președintele completului procedează la verificarea identității recurentei-reclamante, care prezintă CI, datele fiind consemnate în caietul de ședință.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Recurenta-reclamantă, personal, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Arată recurenta-reclamantă în susținerea motivelor de recurs că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra probei cu expertiza contabilă.
Reprezentantul avocat al intimatei-pârâte solicită respingerea recursului, potrivit concluziilor din întâmpinare.
În temeiul art.150 Cod procedură civilă, Curtea declară închise dezbaterile.
CURTEA,
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 26.03.2009, recurenta-reclamantă și recurenta-intervenientă au criticat sentința civilă nr.7874/17.12.2008arătând că instanța de fond nu a avut în vedere împrejurările specifice în care se desfășoară în fapt activitatea de consilier juridic, obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor și modalitatea corectă de calculare a drepturilor salariale prin cumularea unor coeficienți de salarizare.
Recurenta a susținut de asemenea că instanța de fond nu și-a exercitate rolul activ și că drepturile sale procesuale au fost grav încălcate prin faptul că nu s-a dispus reluarea cauzei în vederea discutării necesității administrării probei cu expertiză, aceiași atitudine de refuz consemnându-se și în ceea ce privește încuviințarea probei testimoniale.
În drept recurentele și-au întemeiat recursurile pe dispozițiile art.304 pct.4 li 9 Cod pr.civilă.
Intimata SC SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Asupra acestora Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.7874/17.12.2008, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca nefondate cererea principală a recurentei-reclamante și cererea de intervenție în interes propriu formulată de recurenta-intervenientă.
În motivarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că deplasarea la instanțele judecătorești nu reprezintă un temei pentru acordarea clauzei de mobilitate, că semnarea de către petente a angajamentului de confidențialitate nu echivalează cu o clauză de confidențialitate ce trebuia negociată separat, iar cei 2 coeficienți de salarizare nu se pot cumula întrucât coeficientul de salarizare în cuantum de 1,6% se aplică persoanelor cu studii superioare, altele decât studiile superioare juridice, după cum coeficientul de 2,5% se aplică personalului cu funcții de conducere fără a putea fi cumulat cu cel de 3,5% aferent funcției de șef serviciu.
În cererea de intervenție în interes propriu, recurenta-intervenientă a formulat un capăt de cerere distinct privind obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.
Analizând sentința recurată Curtea nu decelează motive contradictorii sau străine de natura pricinii,hotărârea de fond detaliind motivele pentru care pretențiile recurentelor nu puteau fi admise.
Cât privește încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Curtea consideră corecte argumentele instanței de fond referitoare la inexistența clauzei de mobilitate și a cumulării coeficienților de multiplicare.
Într-adevăr, împrejurarea deplasării consilierilor juridici la diverse instanțe de judecată în scopul reprezentării legale a intereselor intimatei-pârâte nu au semnificația juridică a clauzei de mobilitate la care fac referire dispozițiile art.25 din Legea nr.53/2003. Reprezentarea în instanță a intimatei-pârâte este doar o parte a activității specifice de consilier juridic desfășurată de recurentele reclamantă și intervenientă.
Prin mobilitate,legiuitorul a avut în vedere situația în care o parte însemnată sau activitatea specifică a salariatului în integralitatea ei, se desfășoară în afara unui loc stabil în muncă, spre exemplu în cazul curierilor în cadrul serviciilor de curierat.
Dacă s-ar reține ca valabilă argumentația recurentelor ar însemna că și alte persoane care, în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu se deplasează în afara locului stabil de muncă, ar trebui să beneficieze de un asemenea spor, deși aceste deplasări, fie ele chiar periodice, nu reprezintă elemente esențiale de definire a activității desfășurate. Astfel, casierul sau economistul intimatei-pârâte, se deplasează și ei către unitățile bancare sau alte instituții publice pentru depunerea diverselor documentații, dar această împrejurare nu este de natură să califice ca mobilă activitatea desfășurată.
În privința pretinsului cumul al coeficienților de salarizare, studierea prevederilor și anexelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, demonstrează corectitudinea argumentelor expuse de instanța de fond în considerentele sentinței.
Astfel, rezultă foarte clar că pentru consilierii juridici coeficientul aplicabil studiilor superioare este stabilit diferit de cel al celorlalți angajați cu studii superioare, fiind cuantificat la 2,4%. Dacă s-ar însuma cu coeficientul de 1,6% aplicabil pentru salariații cu studii superioare, altele decât cele juridice, s-ar ajunge la situația în care valorizarea studiilor superioare juridice s-ar realiza de două ori, deși studiile superioare juridice au un grad de complexitate comparabil cu toate celelalte studii superioare, nesubzistând nici un motiv de preeminență a acestor studii juridice superioare. Importanța în cadrul unității a activității desfășurată de consilierii juridici a fost subliniată prin stabilirea unui coeficient superior față de cel aplicabil altor studii superioare.
În mod similar, aceeași este rațiunea și pentru neacordarea cumulului între coeficientul aferent funcției de conducere pentru personalul cu studii superioare și coeficientul aplicabil funcției de șef serviciu. Atât timp cât în art.129 lit.d din este prevăzut distinct nivelul coeficientului pentru funcțiile de conducere îndeplinite de persoanele cu studii superioare, este evident că s-a urmărit salarizarea în mod distinct a acestei categorii de personal, independent de faptul că și alte persoane, eventual fără studii superioare, pot exercita funcții de conducere la nivelul diferitelor servicii ce funcționează în cadrul unității.
A cumula cei doi coeficienți ar însemna să se dea relevanță de două ori aceleiași împrejurări, respectiv funcției de conducere, ceea ce ar conduce la o salarizare inechitabilă față de cei care au funcții de conducere deși nu au studii superioare. Curtea subliniază că ceea ce se acordă în plus la salariul de bază are în vedere împrejurarea exercitării funcției de conducere evidențiată în mod distinct pentru persoanele cu studii superioare și pentru celelalte categorii de personal. Nu se poate pretinde plata de două ori a coeficientului de conducere doar pentru faptul că persoana care este șef de serviciu are și studii superioare.
În privința criticii referitoare la neacordarea sporului reprezentat de clauza de confidențialitate, Curtea consideră că acordul de confidențialitate pe care recurentele l-au semnat putea constitui temei pentru negocierea cu angajatorul a acordării sporului corespunzător. Spre deosebire de instanța de fond, Curtea reține faptul că Angajamentul semnat de recurente conține referiri exprese la obligația angajatelor de a menține confidențialitatea cu privire la informațiile la care au avut acces în temeiul raporturilor de serviciu, chiar și după încetarea acestor raporturi. O asemenea obligație excede obligației obișnuite de fidelitate a angajatului față de angajatorul său. Se poate argumenta teoria fidelității doar pentru perioada existenței raporturilor de serviciu.
Nu se poate reține vreo obligație de fidelitate care să continue ulterior încetării raporturilor juridice de muncă. Pentru o asemenea perioadă este posibilă negocierea unei clauze de confidențialitate pentru perioada cât subzistă raporturile juridice de muncă. Pentru a se putea stabili contravaloarea unor asemenea drepturi bănești, era necesar ca cele două recurente să fi făcut dovada solicitării adresate angajatorului în scopul declanșării negocierii procentului aferent clauzei de confidențialitate.
Pentru a exista o deplină siguranță în ceea ce privește intenția exprimată de recurente în sensul declanșării negocierii cu angajatorul, era necesar ca acestea să probeze printr-un înscris notificarea unității în acest sens. Un astfel de înscris, înregistrat în corespondența unității avea dată certă și demonstra, fără putință de tăgadă, intenția recurentelor. Un argument în plus în susținerea necesității existenței unui înscris care să probeze inițiativa negocierii din partea recurentelor este dat de principiul simetriei formelor.
Atât timp cât rezultatul negocierii urma a se concretiza printr-o modificare a contractelor individuale de muncă în privința salariului, orice modificare urmând a fi consemnată într-un înscris anexat contractului de muncă inițial, este firesc ca și debutul negocierii să fie probat printr-un înscris unilateral care să exprime neechivoc intenția reală și serioasă a salariatelor de a declanșa negocierea contravalorii sporului de confidențialitate.
mutandis, Curtea amintește că în cazul negocierii încheierii contractelor colective de muncă, sindicatele au obligația sesizării în scris a unității despre premisele declanșării unui conflict de muncă în cazul refuzului negocierii unui nou contract colectiv de muncă.
Curtea nu vede nici o rațiune pentru care situația individuală a salariatului care dorește modificarea contractului individual de muncă să fie supusă unui regim probatoriu distinct. Dacă existența negocierii și rezultatele acesteia pot fi dovedite prin orice mijloc de probă (martori, interogatorii), sesizarea unității în vederea declanșării negocierii trebuie să îmbrace forma scrisă și în baza considerentului că reprezintă o manifestare unilaterală de voință, nefiind rezultatul unor discuții sau dezbateri în care să fi fost implicate mai multe persoane.
O asemenea solicitare scrisă a celor două recurente, expediată chiar și prin intermediul serviciului poștal, ar fi fost înscrisă în registrul general al unității, existând certitudinea formulării solicitării de declanșare a negocierii.
În acest context, este surprinzător că recurentele, având pregătire juridică superioară, nu s-au gândit la consecințele pe care le poate provoca lipsa unei dovezi clare și neechivoce în privința probării solicitării declanșării negocierii.
Este adevărat că recurenta-reclamantă a solicitat încuviințarea probei testimoniale în dovedirea inițierii negocierii, însă Curtea apreciază că o simplă rugăminte sau întrebare presupus a fi adresată reprezentanților angajatorului, împrejurare ce se dorea a fi probată prin depoziția unui martor, nu poate înlocui sau suplini valoarea probatorie a unui înscris care să ateste, dincolo de orice îndoială, intenția reală și serioasă a inițierii negocierilor privind acordarea sporului de confidențialitate.
Cât privește critica referitoare la invocata lipsă de rol activ a instanței de fond, Curtea reține că în temeiul dispozițiilor art.167 Cod pr.civilă instanța încuviințează doar probele pe care le apreciază concludente cauzei, neexistând obligația de a încuviința proba testimonială sau pe cea având ca obiect expertiza judiciară contabilă. De altfel, față de motivele care au stat la baza soluției instanței de fond, care a analizat pretențiile prin prisma dispozițiilor legale aplicabile împrejurărilor de fapt, nici nu era necesară administrarea acestor mijloace probatorii. Astfel, nu ar fi fost utilă administrarea unei expertize pentru calcularea pretinselor drepturi, cât timp instanța de fond le-a apreciat ca neîntemeiate prin coroborarea situației de fapt cu dispozițiile legale aplicabile.
Referitor la refuzul instanței de fond de a relua dezbaterile în dosarul în care figura ca reclamantă recurenta, Curtea reține că pentru primul termen de judecată recurenta a fost citată, în citație fiind înscris atât termenul, cât și ora prezentării, respectiv ora 8,30 Ulterior acestui moment procedural, reclamanta recurentă a avut termen în cunoștință, verificarea încheierilor din dosarul de fond nerelevând stabilirea unei alte ore pentru judecarea pricinii. În aceste condiții, obligația reclamantei-recurente era de a se prezenta în fața instanței de judecată, la fiecare termen, la ora 8,30, urmând a aștepta ca pricina să fie strigată și judecată în ordinea cauzelor înscrise pe lista de ședință.
Recurenta-reclamantă nu a dovedit că pricina sa a fost judecată cu prioritate, încălcându-se ordinea listei, împrejurarea că la momentul apelului nominal în cauză și rămânerea instanței în pronunțare ea nu se afla în sala de judecată neputând obliga instanța să lase cauza la a doua strigare, cât timp pârâta-intimată prin reprezentant s-a aflat în sala de judecată la momentul apelului părților. Este de subliniat și faptul că recurenta-reclamantă nu a înștiințat instanța de judecată despre imposibilitatea de prezentare la ora 8,30 precum și faptul că instanța de judecată a amânat pronunțarea, situație în care recurenta-reclamantă, dacă ar fi dorit, ar fi putut depune la dosar concluzii scrise prin care să își susțină pretențiile formulate.
Odată etapa deliberării inițiată prin rămânerea instanței în pronunțare, pricina nu putea fi reluată, așa cum susține recurenta-reclamantă că a solicitat, neexistând nici un temei legal procedural în acest sens.
Singura posibilitate ar fi fost repunerea cauzei pe rol, însă această măsură putea fi dispusă de către instanță doar dacă aprecia că este nevoie în cauză de noi lămuriri, iar nu ca urmare a faptului că recurenta-reclamantă s-a prezentat cu întârziere în fața instanței, împrejurare pentru care culpa îi revine în exclusivitate.
Dreptul la apărare al recurentei-reclamante reprezintă într-adevăr o garanție procesuală fundamentală, însă exercitarea acestui drept trebuie realizată cu respectarea regulilor procedurale care guvernează procesul civil. Nimic nu a împiedicat-o pe recurenta-reclamantă să își facă apărările după propria strategie și pregătire, însă instanța de fond avea obligația de a respecta delimitarea între etapele procedurale ale judecății în fond.
considerentelor hotărârii instanței de fond scoate la iveală faptul că aceasta nu a motivat respingerea capătului de cerere de intervenție în interes propriu referitor la acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 Ron.
Reținând că soluția respingerii acestui capăt de cerere este corectă, suplinind prin prezentele considerente lipsa motivării din sentința recurată, Curtea constată că nu există nici un temei de fapt sau de drept care să îndreptățească recurenta-intervenientă la acordarea acestor despăgubiri. Cât timp pretențiile care reprezintă capătul principal al cererii de intervenție în interes personal au fost respinse ca neîntemeiate, neacordarea acestor pretinse drepturi de către pârâta-intimată constituind sursa invocatului prejudiciu moral, nu există nici o rațiune pentru care analiza respectivului capăt de cerere să conducă la ideea temeiniciei acestuia.
Curtea, apreciind că motivele de recurs invocate de cele două recurente sunt nefondate, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă, urmează să respingă cele două recursuri.
În temeiul dispozițiilor art.274 Cod pr.civilă, recurentele vor plăti intimatei-pârâte suma de 1.000 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare parțială onorariu apărător. Curtea consideră că sumele înscrise în documentele de plată depuse de apărătorul pârâtei-intimate sunt disproporționat de mari față de natura și complexitatea cauzei și de munca efectiv prestată de apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă - și recurenta-intervenientă împotriva sentinței civile nr. 7874/17.12.2008 pronunțate de Tribunalul București -Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA.
Obligă recurentele la1.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./15.05.2009
Jud.fond:;
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Lizeta Harabagiu, Amelia Farmathy
