Drepturi salariale (banesti). Decizia 285/2010. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ
DOSAR NR- ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr.285
Ședința publică din data de 16 februarie 2010
PREȘEDINTE: Vera Andrea Popescu
JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
- -- -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, G, G, -, și, toți cu domiciliul ales la Cabinet avocatură - B, cartier 3, - 15,.6, județ B, împotriva sentinței civile nr.873 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 9 februarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, pentru a da posibilitate apărătorilor părților să depună la dosar concluzii scrise, iar apărătorul recurenților-reclamanți să depună și delegația de reprezentare, în original, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 16 februarie 2010, dând următoarea decizie.
Curtea
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanții, G, G, -, și au chemat în judecată pe pârâta A B, actuală SC SA solicitând ca prin sentința ce se va pronunța pârâta să fie obligată la acordarea pe ultimii 3 ani, respectiv 2005, 2006 și 2007, drepturilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din industria petrolieră constând în:cota de participare la profit, reprezentând 10% din profitul
anual realizat de pârâtă; contravaloarea suplimentărilor salariale pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă ce trebuiau acordate tuturor salariaților până la sfârșitul lunii octombrie a fiecărui an calendaristic în cuantum de câte un salariu minim la nivel de, câte 550 lei pentru anul 2005, 650 lei pentru anul 2006 și 720 lei pentru anul 2007, în funcție de perioada lucrată de fiecare salariat;contravaloarea a câte 4000. gaze naturale pentru fiecare an calendaristic, în funcție de valoarea gazelor naturale la finele anilor, cu actualizarea sumelor în funcție de indicele de inflație, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că art.141 din contractul colectiv de muncă CCM- stabilește: "cota de participare a salariaților la profitul anual, precum și condițiile de diferențiere vor fi prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic" și în art.139 din contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 15928/1998 se face precizarea "cota de participare a salariaților SNP A, la profitul anual este de 10%."
Au mai arătat reclamanții că pârâta nu poate invoca schimbarea formei de proprietate deoarece art.235 din CCM precizează că agenții economici nominalizați în Anexa 1 se obligă să cunoască și să aplice prevederile contractului colectiv de muncă și a celui încheiat la nivel de agent economic, indiferent de modificarea formei de proprietate și actualul contract a fost încheiat în 2000, înainte de privatizare, dar a fost prelungit în aceeași formă, anual, prin acte adiționale.
Cu privire la cererea de obligare a pârâtei la contravaloarea primei de aprovizionare toamnă-iarnă, reclamanții au invocat disp.art.170 alin.1 din CCM- susținându-se că prevederea din art.168 alin.3 al CCM pe societate din 1997 referitoare la includerea primei de aprovizionare toamnă-iarnă în salariul de bază nu a fost materializată.
Referitor la dreptul salariaților de a beneficia anual de suplimentarea salarială echivalentă cu contravaloarea a 4000. gaze naturale, reclamanții au invocat disp. art.178 alineatul 1 din CCM-, iar conform art.176 din CCM la nivel de unitate pe anul 1997, începând cu 01.06.1997, ajutorul material reprezentând contravaloarea a 4000. de gaze naturale, ce se acordă anual fiecărui salariat, urmează a fi inclus în salariul de bază, modalitatea concretă de calcul urmând a face obiectul unui act adițional la prezentul contract, însă nu avut loc o negociere materializată printr-un act adițional, iar pârâta, pentru a se sustrage de la onorarea acestei obligații, începând cu CCM pe anul 1998 făcut precizarea că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin CCM pe anul 1997.
Pârâta a formulat întâmpinare, la care s-au adus și precizări, prin care a invocat excepțiile prescripției, lipsei calității procesuale active a reclamanților, prematurității și necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău, s-a arătat că potrivit dispozițiilor art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței competente în a cărui circumscripție își are sediul unitatea și fiind vorba de un conflict de drepturi, în înțelesul art.67 din Legea nr.168/1999, această lege este specială în raport cu Codul muncii, având prioritate și s-a solicitat admiterea excepției și declinarea competenței în favoarea Tribunalului București.
Cu privire la lipsa calității procesuale active a reclamanților, s-a susținut că art.187 din contractul colectiv de muncă pe ramură, respectiv art.176 din același contract, la care s-a făcut referire, stabilesc doar premisele acordării unui drept patrimonial al salariaților privind ajutorul constând în contravaloarea unei cote de gaze naturale, respectiv prima de aprovizionare toamnă-iarnă, drept ce ar fi luat naștere în condițiile unui rezultat al negocierii cu sindicatul și începând cu anul 1997 sindicatul nu a mai intrat în negocieri cu sindicatul pe tema acordării distincte a ajutorului constând în plata contravalorii unei cote determinate de gaze naturale, iar începând cu anul 1999 nu au mai existat asemenea negocieri nici pe tema acordării distincte a venitului anual pentru aprovizionare toamnă-iarnă, ceea ce denotă faptul că aceste drepturi au fost introduse în salariul de bază.
De asemenea, s-a mai susținut că dreptul salariaților poate fi generat exclusiv ca rezultat al unei negocieri patronat-sindicat, iar reclamanții nu sunt creditori în raportul juridic de drept substanțial invocat și în mod corespunzător, în plan procesual, sunt lipsiți de calitate procesuală activă.
Cu privire la prescripție, pârâta a susținut că în cauză sunt aplicabile disp.art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii, termenul de prescripție fiind de 6 luni întrucât se invocă neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a unor clauze ale acestuia, iar drepturile invocate nu sunt de natură salarială.
Pârâta a mai invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, precizându-se că pentru a putea fi valorificat astfel, pe cale de acțiune, trebuie să fie, între altele, actual, situație ce nu se regăsește în speță referitor la ajutorul constând în contravaloarea cantității de gaze.
Pe fond, s-a susținut că în ceea ce privește ajutorul social reprezintă contravaloarea unei cantități de gaze naturale, acesta a fost acordat reclamanților prin compensarea salariilor cu contravaloarea acestuia la nivelul anului 1997 și că acesta a fost inclus în salariul de bază al angajaților, iar până în prezent a fost plătit lună de lună ca parte integrantă din salariu.
În privința venitului anual pentru aprovizionare toamnă-iarnă, s-a arătat că acesta a fost introdus în salariul de bază începând cu anul 1998, conform telexului nr.2412/1998 fiind incidente dispozițiile de excepție consacrate de art.176 alin.6 din CCM pe ramură.
Pârâta a depus la dosar la termenul din 25.03.2010 un punct de vedere cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea beneficiilor reprezentând cota din profitul societății invocând lipsa calității procesuale active a reclamanților, care sunt nu sunt titularii dreptului subiectiv în raportul juridic dedus judecății, titular fiind doar sindicatul, pentru motivele expuse.
S-a mai invocat și prematuritatea cererii susținându-se că dreptul ar fi luat naștere în condițiile stabilirii exprese a cotei de participare la profit, a modalității concrete de acordare a acestei cote, precum și a condițiilor de diferențiere între salariați și asemenea negocieri nu au existat, precum și prescripția raportat la art.283 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Pe fond, s-a solicitat respingerea acestei cereri susținându-se că art.139 din CCM dă naștere în patrimoniul salariaților la un drept al cărui conținut constă strict în posibilitatea acestora de a solicita demararea negocierilor cu privire la stabilirea cotei de participare la cota din profitul anual, fiind vorba de o vocație, o premisă și nu de un drept cert.
De asemenea, s-a arătat că pretenția reclamanților este incompatibilă cu disp.art.183 din Legea nr.31/1990, la care s-a făcut referire, apreciindu-se că în condițiile în care actul constitutiv al societății nu prevede posibilitatea acordării către salariați a unei cote din profit și nici nu s-a adoptat o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor în acest sens, instanța nu se poate substitui voinței interne a societății, învederându-se totodată că odată cu privatizarea societății nu sunt aplicabile nici dispozițiile OG nr.64/2001.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.338 din 25.03.2009, Tribunalul Buzăua respins excepția de necompetență teritorială, a respins excepția de prematuritate și a lipsei calității procesuale active a reclamanților, a respins excepția dreptului material la acțiune în privința capătului de cerere referitor la contravaloarea suplimentelor salariale pentru aprovizionare toamnă-iarnă pe anii 2005-2007 și a respins ca neîntemeiată solicitarea de obligare a pârâtei la plata acestor suplimente.
Prin aceeași sentință, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capetele de cerere referitoare la cota de participare la profit pe anii 2005-2007 și la contravaloarea a 4000. gaze naturale pe aceeași perioadă respingându-se aceste solicitări ca prescrise.
Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și neteminicie, iar prin decizia civilă nr.1511 din 25.06.2009, Curtea de APEL PLOIEȘTIa admis recursul și a casat în parte sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță numai cu privire la cererea recurenților referitoare la drepturile bănești reprezentând ajutorul material pentru gaze naturale și cota de participare la profitul anual al societății pentru perioada 2005-2007, pentru care cererea nu este prescrisă, menținându-se restul dispozițiilor.
S-a reținut, în esență, de către instanța de control judiciar, pentru argumentele pe larg expuse în considerentele deciziei, că în mod legal și temeinic s-a respins cererea reclamanților privitoare la acordarea primei de aprovizionare toamnă-iarnă pe anii 2005-2007 întrucât angajatorul a introdus în anul 1998 în salariul de bază al acestora suplimentarea salarială sus-menționată.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru celelalte drepturi solicitate, s-a arătat că în mod greșit a fost admisă de tribunal întrucât raportat la obiectul acestor cereri, termenul de prescripție aplicabil este cel de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, considerente pentru care recursul a fost admis și sentința a fost casată în parte în sensul celor sus-arătate.
După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, pârâta, prin apărător, precizând la termenul din 19.10.2009 că renunță la excepțiile invocate și solicită respingerea acțiunii cu privire la cele două capete de cerere ca nefondată.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.873 din 19 octombrie 2009, Tribunalul Buzăua respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind ajutorul material pentru gaze naturale si cota de participare la profitul anual al societății pentru perioada 2005-2007 formulate de reclamanți.
Pentru hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la cota de participare la profit, că reclamanții au fost angajații pârâtei cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată, iar potrivit prevederilor art.139 din CCM, stabilirea cotei de participare la profit, modalitatea concretă de acordare și condițiile de diferențiere trebuie să facă obiectul negocierii cu sindicatul, negocieri care în cazul de față nu au existat, art.139 din contractul colectiv de muncă creând numai o vocație a salariaților la beneficii patrimoniale raportat la profitul societății, clauza respectivă dând naștere la un drept al salariaților de a solicita demararea negocierilor cu privire la stabilirea dreptului de participare la cota din profitul anual și nu la un drept cert de a încasa o sumă de bani cu acest titlu.
S-a mai arătat că art.183 din Legea 31/1990 privind societățile comerciale arată că fondatorii vor participa la profit dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv ori, în lipsa unor asemenea prevederi, dacă a fost aprobat de adunarea generală extraordinară, iar în toate cazurile, condițiile participării se vor stabili de adunarea generală, pentru fiecare exercițiu financiar și în speță, nici în actul constitutiv al societății și nici în Hotărârea, nu s-a prevăzut posibilitatea acordării către salariați a unei cote din profitul societății și nici nu au fost direcționate către acționari sume cu această destinație.
Totodată, s-a reținut că întrucât părțile nu au negociat un criteriu sau mai multe prin care dreptul salariaților să poată fi determinat sau determinabil, fiind vorba mai mult de o vocație, cererea trebuie analizată prin prisma legilor în vigoare prin care este reglementat regimul juridic al profitului, iar singurul organ îndreptățit să dispună asupra lui este Adunarea generală a acționarilor, astfel că anterior negocierii sindicat-patronat, trebuie să existe o hotărâre a Adunării generale a acționarilor prin care aceștia să determine o anumită cotă parte din profit ce urmează a fi cesionată salariaților și numai după emiterea unei hotărâri, se poate discuta despre nașterea dreptului.
În plus, s-a reținut că societatea pârâtă nu mai este o societate cu capital integral sau majoritar de stat, fiind privatizată, iar profitul net este cuvenit exclusiv acționarilor, asupra destinației acestuia putându-se dispune doar prin hotărârea Adunării generale a acționarilor, dată cu respectarea legislației privind dreptul acționarilor.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, tribunalul a reținut că potrivit art.176 alin.1 din contractul colectiv de muncă pe anul 1997, salariații vor primi anual un adaos egal cu contravaloarea unei cote de gaze naturale, respectiv 4000. ce se acordă fiecărui salariat, ajutor material care, începând cu 01.06.1997 va fi inclus în salariul de bază, iar modalitatea concretă de calcul va face obiectul unui act adițional la acest contract.
S-a mai arătat că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe anul 2008 se prevede, la art.176 alin.1, că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997, precum și faptul că începând cu anul 1997, art.176 a rămas fără obiect, având în vedere că acest ajutor nu se mai acordă salariaților, fiind inclus în salariul angajaților și va rămâne așa până când și vor conveni altfel.
În raport de cele mai sus reținute, s-a conchis că ajutorul material constând în cota de gaze naturale a fost inclusă, ca urmare a negocierii reprezentanților salariaților cu patronatul, în salariul de bază, astfel că acordarea acestuia este lipsită de temei.
Împotriva sentinței primei instanțe reclamanții au declarat recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, susținând că tribunalul a încălcat disp.art.24 alin.1 Cod pr.civilă, care statuează că judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare.
Arată recurenții că la primul termen de judecată din data de 19.10.2009 apărătorul acestora a invocat incompatibilitatea, întrebând completul dacă nu se abține să judece acest dosar, dat fiindcă sentința recurată a fost pronunțată de același complet, inclusiv cu participarea acelorași asistenți judiciari, iar președinta completului de judecată a afirmat că întregul complet de judecată nu se abține, situație în care apărătorul recurenților a cerut verbal recuzarea completului și, fără să se pronunțe asupra acestei cereri, completul de judecată a declarat cauza în stare de judecată și a cerut să se treacă la dezbaterea fondului, menționându-se eronat în sentință că apărătorii părților au precizat că nu au alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Se concluzionează că prin acest artificiu, instanța de rejudecare a încălcat grav atât procedura prevăzută de legislația română, cât și prevederile legale prevăzute în Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, respectiv art. 6 din această Convenție, precizându-se în continuare de către recurenți că aceștia nu au depus concluzii pe fond, astfel cum se afirmă în sentință, ci doar concluzii pe cele două capete de cerere în raport de decizia Curții de APEL PLOIEȘTI ce dispusese rejudecarea cauzei doar sub acest aspect.
Se mai arată că în conformitate cu art.25 Cod pr.civilă, judecătorul care știe că există un motiv de recuzare în privința sa este obligat să înștiințeze pe șeful lui și să se abțină de la judecarea cauzei, iar în speță, completul de judecată care a pronunțat sentința recurată a fost același (inclusiv asistenții judiciari) cu cel care a pronunțat prima sentință casată de Curtea de APEL PLOIEȘTI și s-a dispus trimiterea spre rejudecare a cauzei la prima instanță de fond, aspect invocat de apărătorul recurenților, dar ignorat de instanța de rejudecare a cauzei și prin această atitudine s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.304 pct.5 coroborate cu art.105 alin.2 Cod pr.civilă.
Se mai arată că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că deși apărătorul pârâtei nu a prezentat apărări de fond, nici prin întâmpinare și nici prin concluziile orale puse la dezbaterea pe fond, invocând doar probe pe excepțiile la care a renunțat ulterior, instanța de rejudecare a cauzei s-a erijat în apărător al acesteia, motivându-și sentința recurată pe argumente neinvocate și nesusținute prin probe de pârâtă.
Pe fondul cauzei, se susține că în mod greșit au fost respinse cererile recurenților-reclamanți, reținându-se eronat că aceștia nu ar fi depus dovada unei negocieri pentru a se stabili clar care este cota de participare la profit deși tot instanța face vorbire în sentință de faptul că reclamanții au depus la dosar și actul adițional nr. 15928/1998, prin care dovedeau că anterior acțiunii avut loc o negociere între părțile semnatare ale CCM, prin care cota de participare la profit a fost la 10% din profitul net realizat de pârâtă.
Mai mult, arată recurenții, instanța de fond reia, fără a i se cere, motive de respingere prin trimitere la Legea nr.31/1990 a societăților comerciale deși izvorul revendicărilor recurenților îl constituie prevederile contractului colectiv de muncă, ce sunt lege pentru părți și nu se limitează doar la dispozițiile date de instanța de recurs, respectiv la cele două capete de cerere pentru care Curtea de APEL PLOIEȘTIa apreciat că termenul de introducere a acțiunii nu este prescris, ci reia toate apărările pârâtei, inclusiv excepțiile despre care aceasta a făcut precizarea expresă că a renunțat la ele.
Se susține, în continuare, de către recurenți că pentru a le fi acordate drepturile salariale revendicate, textele de lege cer a fi întrunite doar următoarele condiții: existența faptei ilicite angajatorului, prin ignorarea prevederilor CCM și CCM- precizate în cererea de chemare în judecată; prejudiciul creat recurenților prin neacordarea acestor drepturi prevăzute expres în CCM; legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul cauzat prin nerespectarea prevederilor legale și vinovăția angajatorului, materializată în atitudinea dolosivă a acestuia, recurenții având în toată perioada de referință, precum și în continuare, calitatea de angajați ai pârâtei.
Se mai arată că deși nu se cere expres realizarea obligatorie a unor negocieri prealabile între părți pentru acordarea acestor drepturi salariale, motive ce au stat la baza respingerii cererii recurenților, aceștia au făcut dovada că au existat aceste negocieri prin care părțile au stabilit care este procentul cuvenit din profitul realizat anual de pârâtă, instanța recunoaște în preambulul sentinței existența la dosar a acestui înscris depus de recurenți, motivând însă respingerea cererii de chemare în judecată prin aceea că nu ar fi existat o negociere prealabilă, însușindu-și opiniile pârâtei precum că prevederile articolului 139 din CCM și cele din CCM- ar constitui nu drepturi cuvenite, ci doar simple vocații.
Totodată, instanța de rejudecare a ignorat prevederea expresă a textului de lege care cere pentru stabilirea modalității de calcul doar întocmirea unui act adițional de către părți, obligație care efectiv a fost realizată prin actul adițional amintit și depus de recurenți la dosar, reieșind din lecturarea textelor de lege că pentru acordarea sporurilor salariale era necesar a fi întrunite numai două condiții, și anume: pârâta să fi realizat un profit, iar recurenții-reclamanții să fi avut calitatea de salariați în perioada de referință.
În privința cererii de acordare anuală a unei cote de 4.000. de gaze naturale, se arată că în mod eronat a fost respinsă pe motiv că pârâta ar fi introdus contravaloarea acestor gaze în salariul de bază al fiecăruia dintre recurenți, nici pârâta și nici instanța de rejudecare nefiind în măsură să facă dovada că aceste sume de bani au fost introduse în salariul de bază al fiecăruia dintre recurenți deși sarcina probei revine angajatorului.
Susțin recurenții că introducerea acestor sume de bani în salariul de bază al fiecăruia dintre ei nu era posibilă întrucât din cuprinsul disp.art.154 și 155 din Codul muncii reiese că nu există echivalență între noțiunea de salariu și cea de salariu de bază, iar prin includerea în salariul de bază a unor sporuri, s-ar încălca prevederile art.154 Codul muncii.
În plus, art.159 Codul muncii reglementează salariul minim brut pe țară ce reprezintă punctul de plecare pentru fiecare angajator în parte la stabilirea salariului de bază și dacă din salariul de bază al recurenților s-ar deduce contravaloarea adaosurilor, sporurilor, etc. ar rezulta un salariu de bază egal sau mai mic decât salariul reglementat de art.159 Codul muncii, astfel că s-ar încălca disp. art.38, 39 Codul muncii, ceea ce ar conduce la un mod arbitrar din partea angajatorului de a stabili un salariu de bază în care să fie incluse toate drepturile bănești ce li se cuvin salariaților, fără ca acesta să poată fi controlat atât de salariați, cât și de către organele competente.
Se conchide că intimata-pârâtă nu a putut face dovada plății acestor drepturi salariale în perioada de referință deși contractul colectiv de muncă este obligatoriu pentru părți, iar conform art.236 alin.4 Codul muncii contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, precizare care se regăsește și în conținutul art.969 Cod civil, invocându-se și disp.art.241 alin 1 lit.c din Codul muncii, potrivit căruia clauzele contractului de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea cererii privind acordarea contravalorii cotei de participare de 10% din profitul anual realizat de pârâtă în anii 2005, 2006 și 2007 prev. de art.139 din CCM pe anii respectivi, de actul adițional nr.15928/15.06.1998 și art 141 din CCM-, în sumă totală de 16948 lei pentru fiecare reclamant, sumă ce va fi indexată cu indicele de inflație, precum și a contravalorii a câte 4000. de gaze naturale cuvenite fiecărui reclamant în perioada de referință în sumă de 13636 lei, cu cheltuieli de judecată.
Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, însă reprezentată fiind în instanță la termenul din 09.02.2010, prin apărător ales, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, este neîntemeiată critica recurenților prin care se susține că prima instanță ar fi încălcat dispozițiile legale procedurale ce reglementează incompatibilitatea, procedând la judecarea cauzei cu încălcarea disp.art.24 alin.1 Cod pr.civilă, ce statuează că judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare, după casare.
Este adevărat că același complet de judecată care a pronunțat sentința civilă nr.338/25.03.2009 a Tribunalului Buzăua participat și la rejudecarea cauzei, pronunțând sentința atacată în recursul de față, însă nici judecătorii și nici asistenții judiciari nu erau incompatibili să participe la soluționarea pricinii.
Aceasta, deoarece, în primul ciclu procesual se pronunțaseră pe cale de excepție pentru capetele de cerere referitoare la cota de participare la profit pe anii 2005-2007 și la contravaloarea a 4000. gaze naturale pentru aceeași perioadă, nesoluționând așadar pricina pe fond, iar instanța de control judiciar, prin decizia nr.1511/25.06.2009, casat în parte sentința civilă nr.338/25.03.2009 a Tribunalului Buzău trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță numai cu privire la cererea recurenților referitoare la drepturi bănești reprezentând ajutorul material pentru gaze naturale și cota de participare la profitul anual al societății pentru perioada 2005 - 2007, pentru care s-a apreciat, conform considerentelor expuse, că cererea reclamanților nu era prescrisă, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Cu privire la interpretarea disp. art.24 Cod pr.civilă privind incompatibilitatea, în practica și literatura juridică s-a statuat în mod constant că aceste dispoziții nu sunt incidente atunci când în primul ciclu procesual judecătorul s-a pronunțat pe cale de excepție, iar soluția acestuia a fost casată de către instanța de control judiciar, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea pe fond a cererii, apreciindu-se că același judecător poate participa la judecarea cauzei pe fond.
Din practicaua sentinței atacate rezultă, de altfel, că reclamanții, prin apărător, nu au avut nicio obiecțiune cu privire la componența completului de judecată, iar dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, aceștia ar fi avut posibilitatea de a formula, cu respectarea dispozițiilor legale procesuale, o cerere de recuzare a completului de judecată, ce urma a fi soluționată conform art.31 Cod pr.civilă, cerere ce nu se regăsește în dosar și, în plus, reclamanții, prin apărător, au pus concluzii pe fondul pricinii la acel termen de judecată, depunând la dosarul cauzei și concluzii scrise.
Sentința atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-a apreciat că cererile reclamanților privind acordarea ajutorului material pentru gaze naturale și a cotei de participare la profitul anual al societății pentru perioada 2005 -2007 sunt neîntemeiate, motivarea răspunzând cerințelor prevăzute de art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civilă și contrar susținerilor recurenților, pe parcursul procesului pârâta a formulat și apărări pe fond cu privire la cele două capete de cerere, mai sus indicate, depunând și înscrisuri în apărare.
De principiu, chiar și în situația în care pârâta nu ar fi formulat întâmpinare, această împrejurare nu putea constitui un argument suficient pentru admiterea cererilor reclamanților astfel cum au fost formulate, câtă vreme revenea instanței de judecată obligația de a stabili, în raport de situația de fapt reținută pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, îndreptățirea sau nu a reclamanților cu privire la drepturile solicitate constând în cota de participare la profitul anual realizat de pârâtă și contravaloarea a 4000. de gaze naturale pe anii 2005 -2007.
În ceea ce privește cota de participare la profit, se reține că potrivit art.141 din CCM la nivel de grup de unități din industria petrolieră invocat de recurenți, cota de participare a salariaților la profitul anual, precum și condițiile de diferențiere, vor fi prevăzute în contractele colective de muncă încheiate la nivel de agent economic.
De asemenea, în formularea din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii în discuție în cauză, art.139 invocat de recurenți stabilește că atât cota de participare la profitul anual, cât și modalitatea concretă de acordare, precum și condițiile de diferențiere între salariații SA vor fi stabilite prin negociere cu.
Această clauză contractuală nu generează prin ea însăși dreptul la acordarea cotei de participare la profitul societății, existența acestui drept fiind dublu condiționată de înregistrarea de profit la finele fiecărui an din perioada pentru care se solicită acordarea unei cote-părți din profit;negocierea modalităților concrete de acordare și a criteriilor de diferențiere între salariați, cu.
Cum în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de însăși clauza contractuală pentru valabila existență a dreptului la cota de participare la profit, pe de o parte, iar pe de alta, cum în legislația română actuală nu este reglementată obligația Adunării generale a acționarilor unei societăți pe acțiuni (societatea recurentă fiind constituită ca societate pe acțiuni sub regimul instituit de Legea nr.31/1990, modificată prin Legea nr.161/2003) să acorde salariaților săi dreptul de participare la beneficii, conform art.178 și art.183 din aceste acte normative, rezultă că art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate conferă salariaților doar premisele negocierii unui eventual drept de a participa la beneficiul (profitul) net al societății, cu respectarea cerințelor impuse de actul constitutiv al societății angajatoare sau a celor statuate prin hotărârea Adunării generale a acționarilor și a condițiilor prealabile stabilite prin această clauză contractuală, astfel cum au fost enumerate mai sus și numai dacă nu s-a decis reinvestirea profitului societății, iar nu distribuirea lui.
Raportat la considerentele ce preced, nu se poate reține că 141 din CCM la nivel de grup de unități din industria petrolieră și art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar constitui un temei suficient pentru admiterea acțiunii.
În ceea ce privește actul adițional la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și înregistrat sub nr.15928/1998, prin care, la acel moment, părțile semnatare au stabilit, la art.139, că este de 10 % din profitul societății cota de participare la profit a salariaților SNP, dispoziția respectivă nu poate avea relevanță în cauză, câtă vreme formularea art.139 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2005-2007, ce interesează în speță, este alta, mai sus arătată.
Referitor la suplimentarea salarială echivalentă cu contravaloarea a 4000.de gaze naturale, se reține că potrivit art.178 alin.1 din CCM la nivel de grup de unități din industria petrolieră invocat de recurenți, salariații agenților economici nominalizați în anexa nr. 1 vor primi anual un ajutor material egal cu contravaloarea a 2500-4000. de gaze naturale, iar potrivit art. 178 alin. 2 din același contract, în condițiile în care, prin act adițional la contractul colectiv de muncă nu s-a convenit introducerea dreptului prevăzut la alin.1 în salariul de bază, modalitatea concretă de acordare a acestuia va fi stabilită la nivel de agent economic.
Prin art. 176 din CCM la nivel de unitate- s-a prevăzut, la alin. 1, că ajutorul material reprezentând contravaloarea unei cantități de gaze naturale a fost compensat prin contractul colectiv de muncă pe anul 1997, clauză semnată de partenerii sociali, respectiv și salariați, reprezentați de, care au recunoscut așadar chiar prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate includerea acestui ajutor în salariul de bază al salariaților.
Pârâta a arătat că începând cu anul 1997 sindicatul nu a mai intrat în negocieri cu patronatul pe tema acordării distincte a ajutorului social constând în plata contravalorii unei cote determinate de gaze naturale.
Deși reglementarea privitoare la acordarea ajutorului constând în contravaloarea unei anumite cantități de gaze naturale nu a mai fost prevăzută în contractele colective de muncă la nivel de unitate, nu s-a susținut și nici nu s-a probat că dreptul respectiv nu ar mai fi fost plătit deoarece salariile angajaților nu au fost diminuate cu suma corespunzătore contravalorii cantității de gaze naturale inclusă inițial în salariul de bază al angajaților, după cum s-a prevăzut expres în CCM la nivel de unitate, încheiat între societatea pârâtă și salariați, reprezentați de, în sensul celor sus-arătate.
Este neîntemeiată susținerea recurenților conform căreia ar fi nelegală includerea unor sporuri în salariul de bază, chiar art. 178 alin. 2 din CCM la nivel de grup de unități din industria petrolieră permițând acest lucru.
În consecință, pârâta a acordat ajutorul social tuturor salariaților prin includerea acestuia în salariul de bază al angajaților, iar de atunci și până în prezent ajutorul a fost plătit ca parte integrantă din salariu.
Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul de față ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, sentința atacată fiind legală și temeinică.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, G, G, -, toți cu domiciliul ales la Cabinet avocatură - B, cartier 3, - 15,.6, județ B, împotriva sentinței civile nr.873 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea, nr.239, sector 1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 16 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
--- - --- - -- -
fiind în concediu odihnă
semnează președintele instanței
GREFIER
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120/2006
18.03.2010
/FA
4 ex.
Trib.B nr-
-
I
Președinte:Vera Andrea PopescuJudecători:Vera Andrea Popescu, Simona Petruța Buzoianu
