Drepturi salariale (banesti). Decizia 2989/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1576/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.2989/
Ședința publică din data de 05 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți, și HG și de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României împotriva sentinței civile nr.191 din data de 29.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4913/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant - având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul-reclamant personal, lipsind recurenții-reclamanți, și HG, recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României și intimatul-reclamant .
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 28.04.2009 de către recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză de către recurenții-reclamanți, în șapte exemplare, act procedural necomunicat părților recurente.
Curtea procedează la comunicarea întâmpinării formulată de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României către recurentul-reclamant.
Recurentul-reclamant, având cuvântul, arată că prin apărările formulate în întâmpinare, recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului, întrucât în prezenta cauză fondul a fost soluționat de Curtea de APEL BUCUREȘTI, astfel încât recursul trebuie judecat de Înalta Curte de casație și Justiție, în baza regulilor stabilite prin dispozițiile art. 14 pct. 1 din Codul proc. civ.
Curtea acordă cuvântul recurentului-reclamant asupra excepției necompetenței materiale a instanței, invocată de către recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României.
Recurentul-reclamant solicită respingerea excepției necompetenței materiale a instanței.
Curtea, după deliberare, respinge excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în judecarea recursului întrucât la momentul judecării recursului această instanță are competența materială de soluționare a căii de atac. În plus, competența Curții de APEL BUCUREȘTI de a judeca în fond litigii de natura celui de față a fost stabilită prin nr.OUG75/2008, declarată de altfel neconstituțională în ceea ce privește modificarea regulilor de competență materială. Întrucât normele ce reglementează competența instanțelor judecătorești sunt norme de procedură, de imediată aplicare, la acest moment Curtea are competența materială de judecare a căii de atac împotriva hotărârii pronunțată în primă instanță de aceeași C, însă în baza unor norme de excepție, derogatorii de la regulile de drept comun.
Recurentul-reclamant arată că nu are cereri, chestiuni prealabile de formulat ori excepții de invocat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părții recurente prezente asupra cererilor de recurs.
Recurentul-reclamant având cuvântul asupra recursului declarat de către recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României, arată că, în principal din motivele formulate se desprind două probleme, și anume, prima critică vizează Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție ce a stat la baza sentinței civile pronunțate de către instanța de fond, în sensul că aceasta nu poate să se pronunțe asupra temeiniciei instanței superioare. A doua critică a recurentei-pârâte se referă la Ordonanța nr.137/2000, precizând că această ordonanță nu are legătură cu cauza, prin aceasta punându-se cu totul alte probleme de drept.
În ce privește sporul de 50%, recurenta-pârâtă Curtea Constituțională solicită precizarea datei exacte de la care trebuie plătit acest spor. Ori, în acest sens, solicită a se observa faptul că din considerentele hotărârii atacate rezultă cu certitudine această dată.
De asemenea, nu poate fi reținut al doilea aspect pe care îl învederează recurenta-pârâtă referitor la situația reclamantei, pensionată în prezent, întrucât, în dispozitivul sentinței recurate se arată limpede că drepturile salariale se plătesc pe perioada "încadrării".
Față de aceste considerente, recurentul-reclamant concluzionează în sensul respingerii recursului declarat de către recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a Românei.
Recurentul-reclamant având cuvântul pe cererea de recurs formulată, solicită admiterea acesteia conform motivelor dezvoltate în scris. Depune concluzii scrise. În ceea ce privește termenul de prescripție, recurentul-reclamant solicită ca instanța să aprecieze momentul de la care acesta începe să curgă.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art.150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2008, sub nr- pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, reclamanții, HG, și au chemat în judecată pârâta Curtea Constituțională a României, solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu 1 octombrie 2000 și până la data pronunțării hotărârii judecătorești precum și pentru viitor, actualizate la data plății efective cu indicii de inflație, precum și la înscrierea în carnetele de muncă a mențiunilor referitoare la acordarea acestui spor cu caracter permanent.
Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 25.06.2008 Tribunalul Bucureștia dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de APEL BUCUREȘTI, în baza art. I și II din OUG nr. 75/2008, fiind înregistrată pe rolul Secției a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 07.07.2008 sub nr-.
Prin sentința civilă nr.191/29.10.2008, Curtea de APEL BUCUREȘTIa admis acțiunea precizată formulată de reclamanții, HG, și și a bligat pârâta Curtea Constituțională să plătească reclamanților, pe perioada încadrării, drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu luna aprilie 2005, la zi și în continuare, sume actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să efectueze mențiunile cuvenite în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut dispozițiile rt.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, potrivit cărora magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acest spor a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art.I pct.42 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art. 47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr. 334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 9 iulie 2001.
OG nr. 83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art.1 lit. Q pct 1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr. 24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr. 83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art. 57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea. Reiese deci că modificarea, completarea ori abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr. 125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr. 50/1996, nici total și nici parțial. În acest fel, prin emiterea OG nr. 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art.108 alin. (3), cu referire la art.73 alin. (1) din Constituția României.
Tot în acest sens este de observat că Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, prevedea în art.81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizații pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de sporuri pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ. Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art. 47 din Legea nr. 50/1996, contravine art. 81 din Legea nr. 92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr. XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art. 329 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Așa fiind, a fost înlătuartă apărarea pârâtei în sensul că, prin acordarea sporului pretins de reclamanți, s-ar da eficiență unor dispoziții legale abrogate ori că s-ar încălca principiul aplicării imediate a legii noi, recunoscându-se efectele ultraactive ale vechii reglementări.
În consecință, s-a reținut că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din OG nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României).
Prin aceeași decizie pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă a conchis că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 8 din Legea nr. 124/2000, prim-magistratul-asistent, magistrații-asistenți șefi și magistrații-asistenți fac parte din Corpul magistraților, în sensul prevăzut prin titlul IV din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Aceștia sunt asimilați, ca și salarizare, cu magistrații de la Curtea Supremă de Justiție care ocupă funcțiile similare, beneficiind în mod corespunzător de drepturile acestora.
În conformitate cu prevederile art. 66 alin. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ispozițiile acestei legi privind drepturile și îndatoririle judecătorilor și procurorilor se aplică în mod corespunzător și magistraților-asistenți.
Pentru aceste considerente, prima instanță a admis acțiunea reclamanților astfel cum a fost precizată. S-a reținut că reclamanta HG, în prezent pensionară, a avut calitatea de magistrat asistent la Curtea Constituțională până la data de 1 iulie 2008, astfel cum rezultă din adeverința nr. 10483/29.09.2008 emisă de Curtea Constituțională.
Totodată, în privința reclamantului s-a constatat că, pentru perioada 03.05.2007-03.11.2008, acesta a fost detașat la Departamentul pentru din cadrul Cancelariei Primului Ministru. are ca efect suspendarea contractului individual de muncă încheiat de salariat cu unitatea care îl detașează și încadrarea temporară a salariatului respectiv la unitatea la care este detașat. Pe această perioadă, prestarea muncii în favoarea unității care l-a detașat și plata salariului de către aceasta sunt suspendate. Angajatorul la care este detașat salariatul este obligat să îi plătească acestuia salariul și să îi acorde toate celelalte drepturi de detașare, în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Codul muncii. În cazul în care angajatorul la care s-a dispus detașarea nu își îndeplinește integral și la timp obligațiile, acestea revin, în temeiul legii, angajatorului cedent, legea recunoscând posibilitatea unei acțiuni a salariatului împotriva angajatorului care l-a detașat, având în vedere că acesta reprezintă un garant al respectării drepturilor salariatului.
Prima instanță a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acoperirea integrală a prejudiciului rezultat din scăderea puterii de cumpărare a monedei, ce le-a fost produs prin neplata drepturilor salariale în cuantumul prevăzut de lege, cu includerea sporului de 50%, astfel încât a obligat pârâta la actualizarea sumelor datorate cu rata inflației la data plății efective.
A fost găsită întemeiată și solicitarea reclamanților privind înscrierea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă, atâta vreme cât, potrivit art.1 alin.(1) din Decretul nr.92/1976, carnetul de muncă este documentul oficial care, între altele, dovedește retribuția și alte drepturi care se includ în aceasta.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs la data de 4.12.2008 reclamantul, la data de 05.12.2008 reclamantele, și HG, iar la data de 05.12.2008 pârâta Curtea Constituțională a României, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 06.03.2009 sub nr-.
Prin motivele de recurs formulate de recurenții-reclamanți se invocă dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă și se susține că hotărârea tribunalului este greșită cât privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.10.2000-8.04.2005, prin încheierea din 18.06.2008. Se susține că decizia nr.21/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii produce efecte de la data pronunțării, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune s-a născut numai la data publicării acestei decizii prin care s-au declarat neconstituționale prevederile legale ce abrogau art.47 din Legea nr.50/1996.
Prin motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României se invocă dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă, și se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii pentru nelegalitate și netemeinicie, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În susținerea motivului de recurs referitor la încălcarea și aplicarea greșită a legii, recurenta-pârâtă a făcut o prezentare a aspectelor legislative legate de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică cuvenit magistraților asistenți începând cu Legea nr.50/1996, cu dispozițiile OG nr.83/2000, OUG nr.177/2002, OG nr.8/2007. Din expunerea acestor acte normative reiese că legiuitorul și-a menținut în mod constant opțiunea de neacordare a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică întrucât prin OUG nr.83/2000 s-a stabilit un nou sistem de salarizare a magistraților în care baza de calcul o constituie valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare ierarhizați.
Față de decizia în interesul legii nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a invocat jurisprudența Curții Constituționale, respectiv decizia nr.992/2007, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza finală Cod pr.civilă, arătându-se că recursul în interesul legii poate avea ca obiect promovarea unei corecte interpretări și aplicări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, atribuție de competența exclusivă a Parlamentului.
Așa fiind, hotărârea instanței de fond este nelegală întrucât reține în considerente o așa-zisă distincție între efectele juridice produse de instituția abrogării, respectiv a modificării asupra conținutului unei norme juridice, într-un mod care contravine dispozițiilor Legii nr.24/2000.
Considerentele deciziei în interesul legii sunt lipsite de suport legal, cu atât mai mult cu cât art.62 al.5 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă prevede că abrogarea parțială este asimilată modificării actului normativ. Așadar, este evident că modificarea unei legi presupune în mod necesar și inerent abrogarea unui text inițial și înlocuirea acestuia cu un text nou.
Pe cale de consecință, acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în temeiul unor dispoziții legale abrogate expres de la data de 01.10.2000 echivalează cu o consacrare a ultraactivității legii vechi.
În susținerea acestui motiv de recurs s-a invocat și jurisprudența recentă a Curții Constituționale a României referitoare la prevederile OUG nr. 137/2000 (decizia nr. 818/2008, decizia nr. 819/2008, decizia nr.1325/2008) prin care s-au declarat neconstituționale aceste prevederi în măsura în care permit înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Un asemenea înțeles încalcă principiul separației puterilor în stat. Deciziile Curții Constituționale a României sunt general obligatorii, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, iar sentința recurată este nelegală pentru că nu ține seama de jurisprudență.
În plus, instanța de fond evocă decizia în interesul legii nr.21/2008 și îi dă o aplicare contrară deciziei Curții Constituționale a României nr.992/2007, considerând că instanțele judecătorești se pot pronunța asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicției.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că dispozitivul hotărârii nu este explicit cu privire la data exactă de la care se va plăti sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și cu privire la situația reclamantei care HG s-a pensionat începând cu data de 01.07.2008.
La data de 28.04.2009, Curtea Constituțională a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată recursurile nefondate pentru următoarele considerente:
Recurenții-reclamanți, prin cele două cereri de recurs, critică modul de aplicare a legii de către prima instanță în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.10.2000-08.04.2005.
În acord cu opinia primei instanțe, Curtea consideră că aceste pretenții bănești sunt formulate în justiție cu nerespectarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, raportat la art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Trebuie notat aici faptul că un spor salarial are același regim juridic ca și salariul din care face parte. Ori, potrivit art. 161 Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz. Prin art.53 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, s-a statuat că salariile în sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună, în perioada 5-15 fiecărei luni pentru luna precedentă.
Așadar, sporul pretins de recurenții reclamanți trebuia acordat lunar, suma respectivă de bani reprezintă o prestație periodică pentru care sunt aplicabile dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune pentru fiecare din aceste prestații lunare stingându-se printr-o prescripție deosebită.
Ori, la data de 09.04.2008, pentru fiecare prestație periodică din interiorul perioadei 01.10.2000-08.04.2005 solicitate de reclamanți se împlinise termenul de prescripție generală de 3 ani.
Vor fi înlăturate de C considerațiile recurenților-reclamanți asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, ca fiind data pronunțării deciziei în interesul legii, aceste considerații neavând temei legal. În nici un act normativ care reglementează salarizarea personalului din justiție nu a fost prevăzută vreo excepție de la regula instituită prin art.7 din Decretul nr.167/1958 potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Din contră, este de observat că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine personalului din organele autorității judecătorești ca fiind un drept rezultat dintr-o interpretare obligatorie a dispozițiilor legale, printr-o decizie în interesul legii a instanței supreme. Așadar, acest drept a subzistat și anterior, în toată perioada de la data abrogării sale prin OG nr.83/2000 și putea fi valorificat în instanță în interiorul termenului general de prescripție extinctivă, fără a exista vreo cauză de întrerupere sau suspendare a termenului.
Cât privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României, se susține de asemenea greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a acelorași norme însă din punctul de vedere al existenței sau nu al dreptului pretins.
În esență, recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a susținut că interpretarea obligatorie stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.21/2008 este nelegală câtă vreme art.47 din Legea nr.50/1996 republicată a fost abrogat prin OG nr.83/2000, iar această abrogare a produs efecte juridice. De asemenea, s-a mai susținut că argumentul de neconstituționalitate prezentat de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia menționată, neconstituționalitate datorată faptului că abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut printr-o ordonanță dată de Guvern cu depășirea limitelor legii de investire (Guvernul fiind abilitat numai să modifice și să completeze legea de salarizare a personalului din autoritatea judecătorească, iar nu să abroge total sau parțial această lege), acest argument de neconstituționalitate nu poate subzista câtă vreme orice modificare presupune o abrogare, ca tehnică legislativă,pentru că are ca efect înlocuirea unui text vechi cu un nou text de lege.
Curtea de Apel va înlătura aceste considerații ale Curții Constituționale întrucât tind la a înlătura efectele deciziei în interesul legii, decizie care, pentru această instanță, este obligatorie ca efect al dispozițiilor art.329 al.3 Cod pr.civilă.
În plus, Curtea constituțională solicită instanței de recurs a se constata lipsa de efecte juridice a deciziei în interesul legii fără însă a preciza vreun temei de drept care să permită nesocotirea acesteia, indiferent de pertinența sau nepertinența dezlegării date în drept de instanța supremă asupra dreptului prevăzut de art.47 din Legea nr.50/1996.
Nici considerațiile referitoare la neconstituționalitatea OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată nu pot fi primite de această Conform art. 2 alin. 1 din acest act normativ, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, sunt discriminatoriiprevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de drept comun o cerere, în condițiile art. 27 din OG nr. 137/2000, pentru acordarea de despăgubiri, fiind ținută să dovedească faptele care permit a se presupune existența unei discriminări directe sau indirecte.
Ori, reclamanții nu au invocat prevederea legală cuprinsă în art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată ca fapt discriminatoriu pentru care li s-ar fi cuvenit despăgubiri pe temeiul normelor citate anterior, ci au invocat dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică reglementat ca atare printr-un text de lege, normă care nu a mai fost respectată de angajatorul ordonator de credite ca urmare a modificării sale prin OG nr.83/2000, însă de manieră neconstituțională după cum a explicitat Înalta Curte de Casație și Justiție.
În fine, ultimul motiv de recurs al acestei recurente, vizează întinderea ca durată de timp a drepturilor recunoscute în favoarea intimaților-reclamanți.
Este de observat că dispozitivul hotărârii instanței de fond este formulat într-o manieră generală, folosind expresia "să plătească reclamanților pe perioada încadrării drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică . începând cu luna aprilie 2005 la zi și în continuare".
Cu toate acestea, dispozitivul permite executarea hotărârii, fiind evident că pentru angajatorul ordonator de credite subzistă obligația de a acorda aceste sume de bani pentru fiecare intimat-reclamant în parte începând cu data de 08.04.2005, anterior acestei date constatându-se intervenită prescripția extinctivă.
Cât privește situația intimatei reclamante HG, care s-a pensionat începând cu data de 1 iulie 2008, anterior pronunțării hotărârii de prima instanță, Curtea consideră că expresia "pe durata încadrării" vizează evident perioada cuprinsă între 08.04.2005 și data pensionării.
Așadar, nici sub acest aspect nu subzistă vreun aspect de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii recurate, iar în temeiul art.312 al.1 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate și va păstra în totalitate hotărârea primei instanțe care a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel cum a fost aceasta obligatoriu stabilită de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți, și HG și de recurenta-pârâtă Curtea Constituțională a României împotriva sentinței civile nr.191 din data de 29.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4913/2008), în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./02.07.2009
Jud.fond:;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
