Drepturi salariale (banesti). Decizia 3122/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 695/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3122R
Ședința publică de la 08 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comsa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.391 din 03.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimați, având ca obiect-drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Curtea, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.391 din 03.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1 septembrie 2000 - aprilie 2005, fost respinsă acțiunea pentru acest interval, ca prescrisă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în privința reclamantului, pentru intervalul 1 septembrie 2006 la zi, 3 decembrie 2008 și în privința reclamantului, pentru intervalul 15 martie 2007 la zi, 3 decembrie 2008 și a fost respinsă acțiunea față de acest pârât pentru perioadele menționate, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanții și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sumei reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară către reclamantul, pentru intervalul mai 2005 - august 2006 și către reclamantul, pentru intervalul mai 2005 - 15 martie 2007, la care se va aplica dobânda legală de la data introducerii acțiunii - 30 mai 2005 la data plății efective, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de actualizare cu indicele de inflație, s-a dispus efectuare cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, și a fost admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și obligat chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plăților.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepțiile invocate, conform art.137 din pr.civ. următoarele:
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reprezintă dreptul comun în această materie, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
În plus, art.53 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, dispune în sensul că salariile din sistemul bugetar se plătesc o dată pe lună, pentru luna precedentă.
Din examinarea carnetelor de muncă ale reclamanților, coroborate cu adeverința nr.1079/BJ/3 decembrie 2008, emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, au rezultat următoarele:
Reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție până la data de 1 septembrie 2006, când a fost încadrat la Ministerul Apărării, astfel încât în prezent nu se mai află în raporturi de serviciu cu Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Reclamantul și-a desfășurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție până la data de 15 martie 2007, când a fost detașat, pentru o perioadă de un an, la Parlamentul Românei, Camera Deputaților. La data de 8.10.2007, același reclamant a fost detașat, pentru o perioadă de 2 ani, la Ministerul Internelor și Reformei Administrative.
Or, detașarea are ca efect suspendarea raporturilor de muncă sau de serviciu cu unitatea cedentă, angajatorul cesionar având obligația de a plăti salariul și de a acorda toate celelalte drepturi de detașare, în conformitate cu dispozițiile art. 47 din Codul muncii.
S-a mai reținut că, potrivit prevederilor art.58 alin.3 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, "în perioada detașării, judecătorii și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror și beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detașat. Când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este detașat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară și celelalte drepturi bănești."
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că otrivit p. art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, reglementat prin art.47 din Legea nr.50/1996 și prin art.231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, a fost efectiv plătit magistraților și personalului auxiliar de specialitate, fiind evidențiat ca atare în carnetele de muncă.
Prin art.I pct.42 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.425 din 1 septembrie 2000, s-a dispus că art.47 se abrogă. Această ordonanță a Guvernului a fost aprobată prin Legea nr.334/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.370 din 9 iulie 2001.
Ordonanța Guvernului nr.83/2000 a fost emisă, așa cum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
La rândul ei, Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr.83/2000, definind modificarea, completarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, 58 și 62, precizează că modificarea unui astfel de act constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare, iar completarea actului normativ constă în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adaugă elementelor structurale existente, și, în fine, că abrogarea se referă la prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, care trebuie să își înceteze aplicabilitatea.
Reiese deci că modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a unui act normativ reprezintă instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Or, prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total și nici parțial.
În acest fel, prin emiterea Ordonanței Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-se astfel dispozițiile art.108 alin.3, cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României.
Tot în acest sens este de observat că Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.142/1997, lege organică în vigoare la data emiterii Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, prevedea în art. 81: magistrații beneficiază de salarii stabilite în raport cu nivelul instanței, de indemnizații pentru stabilitate în magistratură, pentru îndeplinirea unei funcții de conducere, de suporturi pentru vechime în muncă, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
Sub acest aspect, norma de nivel inferior, în speță art.I pct.42 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000, lege ordinară, prin care a fost abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, contravine art.81 din Legea nr.92/1992, modificată și completată, lege organică.
În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în soluționarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.
Prin decizia nr.XXI/2008, obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispozițiile art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, instanța supremă a statuat, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Prin menționata decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile precizate mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție.
A mai reținut instanța supremă că inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și, respectiv, ale art.231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000.
Sub acest aspect, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.3 din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin.3, în forma republicată în 2003 Constituției României).
Concluzia instanței supreme a fost în sensul că efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipoteza la care se referă textul de lege.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și pârâtul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
În recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 ind.1din Codul d e procedură civilă, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât efectele aplicării dispozițiilor Deciziei nr. 21/ 10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, încetează după data de 3 februarie 2007, când a intrat în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art. 30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr. 50/1996, deci și art. 47.
În condițiile în care Legea nr. 50/1996 a fost abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, aprobată prin Legea nr. 247/2007, toate dispozițiile acestui act normativ și-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de prevederile cuprinse în actul normativ de abrogare.
A mai arătat recurentul-pârât că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, cu aplicarea dobânzii legale, în condițiile în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară și în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea de stat nr. 388 din 31 decembrie 2007, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând dobânda legală - nu se justifică.
De asemenea, s-a susținut că aplicarea dobânzii legale apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată, astfel încât aplicarea dobânzii legale este lipsită de cauză juridică.
Față de cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, s-a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, deoarece în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 - privind carnetul de muncă " Actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de munca, precum și precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și, după caz, locurile de munca cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 și 2 de munca la pensie".
Astfel, din dispozițiile legale anterior menționate reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 și art.3041pr.civ. pârâtul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice a arătat că invocă excepția absoluta a lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, atât ca și chemat in garanție, cât și ca pârât, întrucât reclamanții nu sunt angajații acestei instituții.
Faptul că Ministerul Finanțelor Publice gestionează bugetul de stat, nu ii conferă acestuia dreptul de a încălca legea finanțelor publice, prin alocări de fonduri din diverse capitole bugetar, aceasta fiind și rațiunea pentru care la art. 5 alin. 1 din HG nr. 386/2006 se prevede că "în îndeplinirea atribuțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice este autorizat sa refuze cererile de finanțare de la bugetul de stat, de suplimentare și de virare a creditelor bugetare, în cazurile în care acestea nu îndeplinesc condițiile legale sau se abat de la reglementările în vigoare".
S-a mai arătat că între pârâtul Ministerul Public și Ministerul Finanțelor Publice nu exista nici un fel de raporturi legale sau contractuale, care să justifice chemarea in garanție a instituției, totodată nefiind îndeplinite nici condițiile prevăzute de art.60 Cod pr.civ.
Raporturile de munca sunt între reclamanți, pe de o parte, și instituțiile în care își desfășoară activitatea, pe de altă parte, Ministerul Public fiind ordonatorul principal de credite pentru aceștia, de altfel singura instituție care își elaborează proiect de buget.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.
Bugetul de stat este aprobat prin lege organica de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativa, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumita formă și conținut, decizie luata de puterea judecătoreasca, reprezentând o implicare în atribuțiile puterii legislative.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a făcut referire și la prevederile Ordonanței de Urgenta nr.75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, precum și la Ordinul comun nr. 3774/22.08.2008 privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute in titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008, arătând că Ministerul Finanțelor Publice si-a respectat obligațiile legale stabilite prin aceste acte normative.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurenți, ținând seama și de dispozițiile art.304/1 pr.civ. Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea apreciază că este nefondată critica referitoare la faptul efectele aplicării dispozițiilor Deciziei nr. 21/ 10 martie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie potrivit art. 329 alin.3 din Codul d e procedură civilă, încetează după data de 3 februarie 2007, când a intrat în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 8/2007.
Astfel, se reține că Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, la care recurentul face referire, reglementează salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în timp ce intimații - reclamanți din prezenta cauză, și, au calitatea de magistrați, așa încât data intrării în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 este lipsită de relevanță sub aspectul supus judecății.
De asemenea, dispoziția privind aplicarea dobânzii legale la drepturile bănești solicitate, de la data introducerii acțiunii și până la achitarea drepturilor, este legală și temeinică, având în vedere dispozițiile art.1088 alin.1 și 2 din Codul civil, potrivit cărora "la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală"; "aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept".
Potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii, "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului", neputând fi primită ca împrejurare exoneratoare de răspundere apărarea recurentului, în sensul că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Acordarea dobânzii legale nu apare ca un mijloc de constrângere a debitorului spre a-l determina să-și execute obligația asumată, cum susține recurentul-pârât, ci reprezintă o dezdăunare a creditorului, în cauza de față a reclamanților-intimați.
Nefondată este și critica referitoare la operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă al intimaților-reclamanți, având în vedere faptul că sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, constituie un drept salarial, care trebuie să fie evidențiat în carnetul de muncă al acestora.
Trecând la examinarea recursului declarat de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin care se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea apreciază că argumentele prezentate nu sunt de natură a conduce la modificarea hotărârii în sensul susținut.
Astfel, este adevărat că, potrivit dispozițiilor art.1 din nr.OG22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plata respectiva, în speță calitatea de ordonator principal de credite aparținând Ministerului Public
Însă, pentru ca ordonatorul principal de credite să repartizeze creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, potrivit prevederilor art.21 din Legea nr.500/2002, trebuie ca sumele necesare să fie cuprinse în proiectele legilor bugetare, elaborate de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu art.28 din Legea nr.500/2002, pe baza propunerilor de buget prezentate de ordonatorii principali de credite.
Altfel spus, prin atribuțiile care îi revin, potrivit Legii nr.500/2002, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor se interpune în circuitul sumelor pretinse cu titlu de drepturi salariale, inclusiv în ceea ce privește procedura rectificării bugetare.
De altfel, însăși referirea recurentului Ministerul Economiei și Finanțelor la prevederile Ordonanței de Urgenta nr.75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, precum și la Ordinul comun nr. 3774/22.08.2008, privind modalitatea de eșalonare a plații sumelor prevăzute in titlurile executorii emise pana la intrarea in vigoare a Ordonanței de urgenta a Guvernului nr.75/2008, vină să susțină calitatea procesuală a acestei instituții, care are obligații legale precise legate de plata drepturilor salariale în sistemul justiției stabilite prin hotărâri judecătorești.
Pentru considerentele mai sus expuse, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.391 din 03.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimați ,.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 08.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
07.06.2009
Jud. fond:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comsa Carmen Georgiana
