Drepturi salariale (banesti). Decizia 3642/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (709/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia nr.3642/
Ședința publică din data de 21 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți, G, G, C, și recurenții-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Generală a Finanțelor Publice C pentru Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.146 din 24 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și Pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-(4745/2008), în contradictoriu cu intimații pârâți Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 14.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 21.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.146 din data de 24.10.2008, a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (4745/2008), s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată. S-a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanții, G, G, C, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe Lângă Tribunalul Călărași și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata către reclamanți sumelor reprezentând actualizarea drepturilor bănești acordate acestora prin sentința civilă nr. 2858/20.12.2007 a Tribunalului Călărași - Secția Civilă, de la data de 01.10-2004-20.12.2007, cu indicele de inflație și până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești ale reclamanților.
S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând acordarea acestor drepturi anterior datei de 1.10.2004 și de înscriere în carnetele de muncă ale reclamanților a mențiunilor corespunzătoare.
S-a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a soluționat cu precădere, în raport de dispozițiile art.137 alin.1 Cod procedură civilă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins-o, în raport de dispozițiile art.166 și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii și de data introducerii acțiunii, respectiv 19.06.2008.
Pe fondul dreptului dedus judecății s-au reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Călărași și parchetelor aflate în subordinea acestuia, iar prin sentința civilă definitivă nr. 2858/20.12.2007 a Tribunalului Călărași - Secția Civilă s-a acordat acestora sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică aferent perioadei 01.10.2004-20.12.2007, instanța omițând a se pronunța asupra capătului de cerere referitor la plata unor daune interese reprezentate de actualizarea despăgubirilor solicitate cu indicele de inflație.
În conformitate cu dispozițiile art.161 alin.4 ale Codului muncii, coroborate cu cele ale art.1084 și următoarele Cod civil, ce instituie principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de către creditorul obligației de a face, neîndeplinită corespunzător, Curtea a apreciat că reclamanților li se cuvin daunele interese corespunzătoare actualizării cu indicele de inflație a drepturilor bănești stabilite în favoarea acestora prin sentința civilă nr. 2858/2007 a Tribunalului Călărași de la data nașterii drepturilor reclamanților, respectiv 1.10.2004, corespunzător fiecărei rate a prestațiilor cuvenite reclamanților și până la data plății efective a sumelor cuvenite, pe considerentul că au suferit un prejudiciu din culpa pârâților ce nu le-au achitat drepturile bănești cuvenite cu titlu de spor de risc și solicitare neuropsihică, drepturile lor salariale diminuându-se ca urmare a inflației.
Pentru aceste motive, Curtea a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata către reclamanți a sumelor reprezentând actualizarea sporului de risc și solicitare neuropsihică în procent de 50 %, calculat la salariul de bază brut lunar, aferent perioadei 01.10.2004-20.12.2007 cu indicele de inflație până la data plății efective, a drepturilor bănești acordate prin sentința civilă nr. 2858/20.12.2007 a Tribunalului Călărași.
În temeiul dispozițiilor HG nr. 736/2003, art. 131 pct.1 din Legea nr. 304/2004, republicată, art. 3 al OG nr.22/2002 și art. 19 din Legea nr.500/2002, Curtea a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce celorlalți pârâți fondurile necesare plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților.
Curtea a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând acordarea acestor drepturi anterior datei de 01.10.2004 și de înscrierea în carnetele de muncă ale reclamanților a mențiunilor corespunzătoare, reținând că în cauză, pe de o parte, nu se poate prezuma neexecutarea perpetuă a drepturilor solicitate de către pârâți, iar pe de altă parte nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 6 și 7 din Decretul nr. 92/1976, deoarece daunele interese reprezentând actualizarea prejudiciului pretins nu are natura unor drepturi salariale.
Curtea a respins ca lipsită de interes cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, față de admiterea capătului de cerere formulat de reclamanți, fiind obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor pretinse.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate pentru considerente diferite:
. criticile formulate de recurenții-reclamanți în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se constată că aceștia susțin în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că raportat la conținutul în date al Deciziei nr.21/10.03.2008 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nelegal prima instanță nu le-a acordat drepturile bănești solicitate, respectiv actualizarea cu indicele de inflație a sumelor reprezentând contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare "pe viitor" (sume acordate printr-un alt titlu executoriu) în condițiile în care li s-a recunoscut și consacrat acest drept prin decizia sus-menționată.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, dată în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea 1, nr. 444 din 13 iunie 2008, că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regularității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite; această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, "Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară. respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001."; decizia este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate neconstituțional, pe durata de timp de la abrogare și până la constatarea neconstituționalității normei abrogatoare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv constatarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariate restante în discuție, după trecerea unei perioade de trei ani, cum susține pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei.
Practic, invocând prescripția dreptului la acțiune, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se prevalează de propria culpă în neacordarea drepturilor bănești cuvenite reclamanților (ceea ce echivalează cu neglijența în serviciu a funcționarilor publici din compartimentele contabilitate care nu au calculat corect salariile), iar în sistemul de drept procesual al oricărui stat democratic această atitudine este inadmisibilă (nemo propriam turpitu-dinem alegans).
Pe de altă parte, însuși pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților a recunoscut că datorează tuturor magistraților, drepturile salariale restante, dar a solicitat în favoarea sa să se ia act că a intervenit prescripția pentru anii anteriori ultimilor trei.
Ori, recunoașterea acestor datorii restante s-a tăcut printr-un act normativ, cu putere de lege și, deci, cu efecte erga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contra-semnată de ambii miniștri care conduceau cele două ministere pârâte recurente).
Astfel, în aceste împrejurări, prescripția dreptului la acțiune pentru drepturile salariale restante ale reclamanților, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de pârâtul recurent, Ministerul Justiției, ca dată a scadenței plății (decembrie 2005) "drepturilor salariale restante" - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01. 2006, situație în care acțiunea reclamanților se prescrie după trei ani calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și nerespectate de pârâtul recurent (31 decembrie 2005), respectiv la 31.12.2008.
Ori, pretind recurenții, rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu li se poate imputa reclamanților; în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție la diferite intervale de timp de către magistrații judecători și procurori, de personalul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21) din anul 2008.
Nu trebuie neglijat că, în art. 20 (1) al Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă se arată că "Debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, pretind recurenții, interpretată extensiv, luând exemplul unei astfel de interpretări extensive date în practica sa judiciară de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de "bunuri",respectiv protecția bunurilor oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului recurent de a plăti până la o anumită dată drepturile salariale restante" reclamanților nu mai poate fi retrasă; de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind aceste drepturi salariale restante, pentru care termenul de trei ani al prescripției extinctive curge după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Trebuie avut în vedere și faptul că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indemnizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariului (art. 155 din Codul muncii ).
În aceste condiții a considera prescrise și a nu le mai plăti drepturile salariale în discuție unui nu-măr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare.
O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații analoage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr.11 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României).
Prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în așa zisa "indemnizație unică", la care se referă critic recursul, considerând a fi legal un astfel de procedeu și care ar fi dus la creșterea salariului reclamanților, s-a creat o incoerență legislativă și o confuzie în același timp, cu tendința diminuării venitului net lunar al judecătorilor, procurorilor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești, chiar dacă venitul lor net lunar, totuși, a crescut; incoerența legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct componentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ,în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent și la data includerii sporului în discuție In salariul de bază brut lunar; dacă o lege in vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri; iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese in evidență nu numai incoerenta legislativă, ci și confuzia creată, care are efectul diminuării venitului net lunare al salariaților în cauză.
Acest efect de diminuare a veniturilor nete lunare se produce progresiv, în timp, deși aparent și efectiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamanților, greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoarece indemnizația este o componentă variabilă a salariului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise in misiune, ori care au funcții de conducere etc.iar sporurile, cum este și acela, în cauză, se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază; includerea oricărui spor sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul.
Se arată că, dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție - Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41 (1) că " Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă."
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art.1 alineat 5din Constituție), se desprinde ideea consacrării dreptului la muncă, drept fundamental și libertate fundamentală a omului în același timp chiar dacă el nu este direct proclamat în legislația internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat în Declarația universală a drepturilor omului (art. 23 punct 1), în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și in Carta socială europeană revizuită (Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România fac parte din dreptul intern. În acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este proclamat direct nu numai dreptul la muncă, ci și dreptul la o salarizare echitabilă, care derivă ca drept accesoriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind reglementată deopotrivă în același regim juridic (accessorium sequitur principale).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ratificate de România, se aplică prioritar față de normele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil in cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just (deși cu o motivare lapidară), deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamanții, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a Il-a din Carta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură și prin metode lega le de fixare a salariilor". Or, nelegalitatea metodei de includere și fixare a unei părți componente a salariului în altă parte componentă a acestuia, a fost făcută ca urmare a abrogării ilegale a componentei salariului numită spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, printr-un text al unui act normativ abrogator Ordonanța Guvernului nr.83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s-a făcut referire și mai sus.
În privința susținerilor pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că este justificat interesul public al abrogării sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică chiar prin crearea așa-zisei "indemnizații unice" și că nu sunt aplicabile in cauză dispozițiile Directivei Consiliului 89/3911CEE din 12.VI.1989, acestea sunt critici care nu pot fi nici ele primite, față de cele arătate mai sus, cât și de împrejurarea că această Directivă este cea mai importantă in domeniul securității și sănătății în muncă, având ca obiectiv îmbunătățirea sănătății și securității tuturor salariaților, dintoatedomeniile de activitate, la locurile lor de muncă, fiind cuprinsă aici și evitarea riscurilor profesionale; or, susținerea că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică acordat reclamanților și apoi abrogat, nu are tangență cu securitatea și sănătatea în muncă reglementate în acest act normativ de drept comunitar, apare a fi un non sens.
Declararea, după o procedură legală, ca neconstituțional a unui text conținut de un act normativ, are drept consecință inaplicabilitatea acestuia și înlăturarea tuturor efectelor juridice pe care le-a produs până la constatarea neconstituționalității lui; în speță deci, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a redevenit actual și le este datorat retroactiv de pârâți reclamanților de la data stabilită, cu putere de lege, în decizia menționată a înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea a intrării în vigoare a nr.OG 23/2000, - 01.10.2000 și în viitor, cât timp aceștia exercită profesia de procurori.
Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, in speță reclamanților, influențându-i in mod direct, inclusiv in domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, așa precum și în prezenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a statuat că: Judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional" (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle fmanze deHo Stato/-thal, nr. C 106/77)".
Nu trebuie neglijat că, dreptul care face obiectul judecații în cauza de fată este protejat, complementar, și de art. I al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit căruia: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și in condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Protecția instituită de acest text are în vedere toate bunurile patrimoniale care pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice, atât imobile cât și mobile, deci acest text utilizează noțiunea de proprietate in sensul cuprinderii in conținutul său a tuturor acestor bunuri (CEDO, februarie 1979. nr. 7456/1976. Wiggins c/-); umd în considerare accepțiunea de bunuri" și protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul de risc și suprasolicitare neuropsihică al reclamantelor și intervenienților - drept de creanță calculat în proporție de 50% din salariul lor de bază brut lunar, este imprescriptibil, prin interpretarea extensivă, sistematică și logică a normei imperative conținute în art. 21 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform căreia:
"Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune. servitute și superficie, este de la sine înțeles, astfel, față de cele arătate mai sus, că nu au aplicabilitate în cauza de față nici dispozițiile art. 166 din Codul muncii, privind prescripția acțiunii pentru plata salariului.
Salariul reclamanților din cauza de fată este un bun mobil proprietatea lor, desigur, în componența acestuia intrând și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în discuție, dedus judecății, așa încât este pe deplin justificată concluzia protecției care i se acordă, atât prin textul citat mai sus din Carta socială europeană revizuită, cât și prin textul citat al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
. criticile formulate de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se constată că și acest recurent susține pronunțarea sentinței atacate în ceea ce-l privește cu aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză. Se arată astfel că Ministerul Economiei și Finanțelor este în egală măsură ordonator principal de credite cu buget propriu care nu poate fi însă obligat la plata drepturilor salariale ale angajaților altor instituții fiind aplicabil principiul reglementat de art.4 din Legea nr.500/2002, potrivit căruia sumele aprobate la partea de cheltuieli, prin buget în cadrul cărora se angajează, se ordonează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite, iar orice angajare și utilizare a creditelor bugetare în alte scopuri decât cele aprobate determină atragerea răspunderii celor vinovați potrivit art.72 din același act normativ. În aceste condiții, obligația de a aloca sumele necesare plății drepturilor salariale solicitate prin cererea de chemare în judecată incumbă ordonatorului principal de credite care are obligația de a prevedea în bugetul propriu și al instituțiilor subordonate acesteia sumele necesare plății unor astfel de drepturi și de a corecta periodic indemnizațiile cuvenite personalului, respectându-se procedura prevăzută de Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Consideră astfel recurenții că nu are calitate procesuală pasivă în cadrul procesual dedusă judecății raportat la art.19 alin.1 lit.a coroborate cu art.35 pct.1 și art.34 pct.1 din Legea nr.500/2002, rolul acestui minister fiind printre altele și acela de a elabora proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget și a proiectelor bugetelor locale respectând procedura reglementată de actul normativ sus-enunțat.
Invocând temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă și dispozițiile art.3041Cod procedură civilă recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea greșită a legii, solicitând admiterea recursului, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 octombrie 2004 - 18 iunie 2005 și respingerii capătului de cerere a drepturilor salariale reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru pretențiile ce nu sunt prescrise.
În recursul declarat, recurentul sus-precizat, în baza art.137 Cod procedură civilă, reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 octombrie 2004 - 18 iunie 2005, raportat la dispozițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă coroborat cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ.
Pe fondul dreptului dedus judecății, arată recurentul, greșit s-a dispus plata sumei ce rezultă din actualizarea în raport cu indicele de inflație la data efectuării plății, actualizare aplicată asupra sumelor reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% acordat prin sentința civilă mnr.2858/20.12.2007 a Tribunalului Călărași, întrucât recurentul nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Se apreciază că instanța de fond a respins, în mod nelegal cererea de chemare în garanție a chematului Ministerul Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, în speță având aplicabilitate dispozițiile art.60-63 din Cod procedură civilă și art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară. Ori, raportat la dispozițiile legale sus-menționate, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, potrivit cărora activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Astfel, raportat la art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice se prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar prin pregătirea bugetelor și a legilor de rectificare.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2008 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr.388/31 decembrie 2007, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuielile pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.4 alin.2 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată, efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.
Prin urmare prin dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anual aprobate care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
În consecință, conform dispozițiilor legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate. Din aceste motive, recurentul Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în calitate de ordonator principal de credite va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007 în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în cauza de față.
Drept urmare, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit ce cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondate recursurile declarate de reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și fondat recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doar pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Sintetizând criticile recurenților reclamanți se va constata că acestea vizează în esență acordarea pe viitor a drepturilor bănești solicitate prin acțiunea pendinte cât și obligarea pârâților să efectueze cuvenitele modificări în carnetele de muncă ale recurenților. Nu pot fi primite însă aceste critici, întrucât prin cererea introductivă de instanță s-a solicitat actualizarea drepturilor bănești datorate cu titlu de inflație, respectiv actualizarea drepturilor bănești acordate prin sentința civilă nr.2858/20.12.2007 a Tribunalului Călărași de la data nașterii dreptului de a primi sporul de 50% din salariul brut lunar până la data plății efective a despăgubirilor bănești datorate (fila 2 dosar fond) nu și în "continuare" cum solicită recurenții, prin calea de atac declarată. Această solicitare contravine dispozițiilor art.294 alin.1 Cod procedură civilă, ce consacră regulatantum devolutum quantum judicatum, prin raportare la art.316 Cod procedură civilă, respectiv a inadmisibilității cererilor noi în calea de atac a recursului, întrucât funcția fundamentală a instanței de recurs este aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia. Drept urmare, fiind o cerere nouă, inadmisibilă în calea de atac a recursului, aceea de acordare în continuare a sumelor ce reprezintă actualizări în raport cu rata inflației, nu are relevanță pe acest aspect conținutul în date al Deciziei nr.21 din data de 10.03.2008 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce stipulează acordarea în continuare a drepturilor bănești reprezentând contravaloarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și implicit a actualizării drepturilor bănești, cu rata inflației.
Neîntemeiată este și critica privind modul de soluționare a capătului de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare de către pârâți în carnetele de muncă ale reclamanților.
Se va avea în vedere în acest sens, că potrivit art.6 și 7 din Decretul nr.92/1976, invocate de asemenea în cauză în carnetul de muncă nu puteau fi înscrise toate elementele sistemului de retribuire, ci doar retribuția de încadrare și alte câștiguri ce se includ în aceasta. Ori, în speța pendinte pe rol - se solicită daune interese, reprezentând actualizarea prejudiciului pretins, ce nu are evident caracterul unor drepturi salariale, cum legal a statuat Tribunalul, sens în care nu puteau fi înscrise în carnetul de muncă a reclamanților. Corect a fost însă respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Economiei și Finanțelor întrucât deși nu există raporturi de muncă între recurenții-reclamanți și acest pârât, Ministerul Economiei și Finanțelor este instituția care în baza Legii nr.500/2002 răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare bugetară, astfel încât legal a fost obligată să aloce fondurile necesare plății actualizării cu indicele de inflație a drepturilor salariale acordate printr-un titlu executoriu. Raportat la art.20 din Legea nr.500/2002, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor acordă anual ordonatorului principal de credite, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție fondurile bănești pentru salarizarea personalului său, având obligația de a asigura acestui pârât sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și acest pârât.
Întemeiată este însă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de recurentul pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Se va avea în vedere în acest sens că dispozițiile art.166 Codul muncii prin raportare la art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 statuează că acțiunea cu privire la drepturile salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective sunt datorate. Aplicând în speță aceste prevederi rezultă că orice pretenții cu caracter salarial pot fi formulate în cadrul unui termen de cel mult 3 ani de la momentul când s-a născut dreptul la încasarea lor, ceea ce înseamnă că prin hotărârile judecătorești pronunțate în această materie pot fi acordate drepturi salariale cuvenite pentru un interval de 3 ani anterior datei formulării acțiunii.
Nu trebuie neglijat că în ceea ce privește momentul de începere al curgerii termenului de prescripție, aplicabile sunt dispozițiile art.8 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă în conformitate cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei principale prin fapta altuia, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", concret, termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație din momentul plății lunare a drepturilor salariale.
Apărările formulate de recurenții-reclamanți privind întreruperea termenului de prescripție, avându-se în vedere și conținutul în date al Deciziei nr.21 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care a fost recunoscut dreptul magistraților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și s-a constatat că dispozițiile ce au consacrat acest spor au supraviețuit normelor de abrogare, sens în care au produs și produc în continuare efecte juridice nu pot fi primite.
Se va avea în vedere în acest sens că potrivit art.21 alin.2 din nr.OG137/2000 termenul de prescripție curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință despre săvârșirea ei.
Este de observat astfel că, data cunoașterii pagubei, cât și a celui ce răspunde de ea este data intrării în vigoare a nr.OG83/2000, ce a abrogat dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrați, moment în raport cu care dreptul la acțiune este evident prescris. De altfel, în speță nu se pretind drepturi salariale, reprezentând contravaloarea sporului sus-menționat, ci doar actualizarea cu indicele de inflație a sumelor acordate printr-un titlu executoriu, actualizare pe care recurenții-reclamanți nu au înțeles să o solicite în cadrul procesual inițial în care au pretins și sporul de risc și suprasolicitare. Ori, evident că actele de recunoaștere a dreptului în sensul art.16 alin.1 din Decretul nr.167/1958 trebuiau invocate în acel cadru procesual, atâta vreme cât se susține recunoașterea datoriilor restante, conform nr.HG223/2005. Totodată, pentru a opera întreruperea prescripției extinctive este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, recunoașterea să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, situație nedovedită în cauză, neoperând o recunoaștere a dreptului dedus judecății.
Recurenții invocă totodată în susținerea pretențiilor lor și a înlăturării instituției prescripției dreptului material la acțiune art.6 alin.1, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art.6 pct.1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (art.6 pct.1) adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, Carta socială revizuită, Directiva Consiliului Europei - CE din 12.VI.1989. Ori, acestea sunt norme juridice cu caracter de principiu care nu creează drepturi sau obligații pentru cetățenii comunități, ci se adresează statelor membre. Aceste norme internaționale și comunitare au fost transpuse de România în legislația internă - art.6 alin.2 din Legea nr.53/2003 Codul muncii și nr.OG137/2000, republicată.
Nu poate fi reținută în cauză o încălcare a art.6 al.1 și art.14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului, întrucât nu există o contradicție între aceste dispoziții și normele interne ce reglementează instituția prescripției extinctive pentru a aplica cu prioritate norma internațională conform art.20 din Constituție.
Nu va fi primită critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind modul de soluționare a cererii sale de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în speță nefiind întrunite cerințele impuse prin dispozițiile art.60 alin.1 Cod procedură civilă.
Acțiunea principală are caracterul unei cereri în despăgubiri, condiție pe care trebuia să o respecte și cererea de chemare în garanție. Ori, cererea introdusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție contra Ministerului Economiei și Finanțelor are alt obiect, vizând obligarea chematului în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților. Aceasta este o pretenție total diferită ca natură juridică de cea exprimată prin acțiunea principală, ce reprezintă o cerere în constatarea unei obligații de a face fără vreo legătură cu cerere în despăgubiri a reclamanților, motiv pentru care nu poate fi primită.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții reclamanți și recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, va admite recursul declarat de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge ca prescrise pretențiile bănești aferente perioadei 1.10.2004 - 18.06.2005. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții reclamanți, G, G, C, și recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.146 din 24 octombrie 2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr- (4745/2008), în contradictoriu cu intimații pârâți Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge ca prescrise pretențiile bănești aferente perioadei 1.10.2004 - 18.06.2005.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 21 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red.
Dact.
2.ex./19.06.2009
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
