Drepturi salariale (banesti). Decizia 43/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 43/CM
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2010
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulate de recurentul pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DGFP C, cu sediul în C, str. -, nr.18 și recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.964/02.10.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu sediul procesual ales la Judecătoria Mangalia -- și intimații pârâți: TRIBUNALUL CONSTANȚA, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediile în C,-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, conform art. 87 și urm.pr.civ.
Recursul este declarat în termen, motivat, scutit de plat taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Curtea constată că în cauză s-a solicitat judecata cauzei și în lipsă, motiv pentru care, în temeiul disp.art. 150.pr.civ. apreciază dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-, la 13.07.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:
1. obligarea pârâtului - Ministerul Justiției și Libertăților la calcularea și plata drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu 1 august 2008, până la data investirii instanței, precum și pentru viitor, iar suma cuvenită să fie actualizată cu indicele de inflație;
2. obligarea copârâților Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă;
3. obligarea pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
În considerente, reclamantul a arătat că în perioada 1.10.2006-31.07.2008 a avut calitatea de auditor de justiție în cadrul institutului Național al Magistraturii, calitatea asimilată aceleia de magistrat, potrivit disp.art.17 alin.(5) din Lg.303/2004 R, iar din 1.08.2008 este judecător stagiar, în cadrul Judecătoriei Mangalia, fiind numit în funcție prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.658/3.07.2008.
Susține reclamantul că, în scopul asigurării mai eficiente a confidențialității informațiilor de un anumit tip ( confidențiale, unele chiar clasificate) au fost concretizate o serie de acte normative menite să confere categoriilor de persoane ce gestionează astfel de informații sporuri salariale corespunzătoare gradului de acces la informațiile de acest tip.
Astfel, prin art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, s-a prevăzut că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate.
Totodată, prin art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici s-a prevăzut că sporul de confidențialitate în cuantum de până la 15% se acordă nu numai categoriilor de funcționari publici prevăzuți în Legea nr. 444/2006, ci și altor categorii de funcționari publici, respectiv, celor din aparatul de lucru al guvernului, din cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Prin art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării de bani, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 405/2002, s-a acordat un spor de până la 15% și membrilor plenului, precum și unor categorii de personal din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.
Reclamantul a apreciat că este evident că, cel puțin în raport de dispozițiile nr.OG 19/2006, rezultă în mod clar voința legiuitorului de a se acorda acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr. 444/2006, adică celor din sistemul Apărării Naționale, Ordine Publica si Siguranța Naționala.
Însăși nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede, în art. 30 alin. 3, acordarea sporului de confidențialitate de până la 15% personalului din aparatul CNCD, tocmai in ideea unui tratament echitabil si similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează informații clasificate sau confidențiale.
Rezulta deci, ca sporul de confidențialitate este acordat mai multor categorii de personal salarizat din fonduri bugetare pentru motivul ca gestionează informații care ulterior sunt gestionate si de procurori. Pentru acest motiv reclamantul a considerat discriminatoriu modul diferit de determinare a indemnizației de serviciu, întrucât in cazul său nu s-a aplicat sporul de confidențialitate care se acorda celorlalte categorii profesionale care gestionează același tip de date cu caracter secret sau confidențial.
S-a mai arătat ca pentru ceilalți magistrați din cadrul Judecătoriei Mangalia care au formulat acțiune pentru acordarea acestui spor, Curtea de Apel Constanta prin decizia nr. 353/CM/209 a admis acțiunea in ce privește acordarea sporului de confidențialitate de 15%.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 alin. 3 din nr.OG 137/2000, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 3 din nr.OG 19/2006 si art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat respingerea acțiunii.
Se susține că, Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție, prin care s-a stabilit ca judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 15 % de confidențialitate, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de baza brut lunar, nu mai poate constitui temei pentru admiterea acțiunii după pronunțarea Deciziei nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
De asemenea, în apărare, pârâtul arătă că nu există temei legal pentru a proceda la acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați, câtă vreme- pe de o parte, instanța de contencios constituțional, prin mai multe decizii s-a pronunțat asupra excepțiilor ridicate de Ministerul Justiției referitor la dispoziții din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în sensul admiterii acestora, iar pe de altă parte, confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală, pentru munca depusă reclamantul fiind salarizat, în condițiile instituite prin lege specială, respectiv conform art.74 din Legea nr.303/2004.
La rândul său, Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare (12/14) arătând că această instituție nu are calitate procesuală pasivă, cauza fiind un litigiu între angajator și angajați.
S-a susținut că date fiind relațiile dintre aceștia, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitate în raportul de muncă și nu poate fi chemat în judecată doar pe considerentul că gestionează banii publici.
Se mai arătă că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul său fiind cel de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ( art. 35 alin. 1 și art. 36 alin. 1 din Legea nr. 50/2002 ).
Asupra excepției lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul s-a pronunțat odată cu fondul cauzei, in sensul respingerii acestei apărări procesuale, pentru următoarele motive:
Pârâtul Ministerului Economiei și Finanțelor se legitimează procesual pasiv în cererea dedusă judecății, câtă vreme reclamantul a formulat pretenții distincte de cele care vizează interpretarea normelor aplicabile raporturilor de muncă, motivate pe înseși atribuțiile de gestionare și de constituire a bugetului de stat; pe cale de consecință, excepție urmează a fi respinsă ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 964/02.10.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca nefondată, s-a admis în parte acțiunea formulată și în consecință a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției, la plata către reclamant a sporului de confidențialitate de 15% aferent perioadei 01 august 2008- 30.09.2009, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective, precum și în continuare, au fost obligați pârâții Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plății.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul - judecător stagiar în cadrul Judecătoriei Mangalia - a solicitat recunoașterea și acordarea sporului de confidențialitate de 15% acordat altor categorii de salariați/funcționari publici, având în vedere că în raport de prevederile nr.OG 19/2006, este neechivocă voința legiuitorului în sensul de a se acorda sporul menționat tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate.
Motivația acțiunii s-a fundamentat pe existența unei situații în care alte categorii de persoane care gestionează și manipulează informații clasificate beneficiază de acest drept, în virtutea unor prevederi legale exprese, în timp ce procurorii și personalul auxiliar din cadrul autorității judecătorești nu primesc acest spor, fără ca între aceste categorii să existe o diferență sub aspectul interesului urmărit: protejarea mai eficientă a informațiilor clasificate.
Astfel, conform art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007,sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
În mod similar, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 405/2002 prevede că persoanele cuprinse în schema Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor și are, potrivit legii, gestionează informații clasificate, beneficiază de un spor de 15% acordat pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate.
În mod corelativ, prin art. 3 din Legea 444/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională dispune că, Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate."
Aceste susțineri sunt întemeiate.
In temeiul art. 30 alin. 3 din OG nr. 137/2000 pentru prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, pentru păstrarea confidențialității în legătura cu faptele, informațiile sau documentele de care ia cunoștință în exercitarea funcției, personalul din aparatul Consiliului primește lunar un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la salariul de bază brut. Categoriile de personal care beneficiază de acest spor se stabilesc prin ordin al președintelui Consiliului" tocmai în ideea unui tratament echitabil și similar a tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice ce gestionează informații clasificate sau confidențialitate.
Conformart. 15 alin. 1 și 2din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, "judecătorii și procurorii au obligația a de nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate. In cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și a nu permite consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
Potrivitart. 99 lit.din Legea nr. 303/2004 republicată privind statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abateri disciplinare nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter.
În același sens, sunt și prevederile art.10 din legea nr.303/2004, prin care se statuează că judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Obligația de confidențialitate pentru magistrați este prevăzută de lege.
Raportul juridic de muncă, indiferent că este tipic sau atipic are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic, deci dă naștere la drepturi și obligații reciproce între părți.
Ca atare, legiuitorul instituind obligația sinalagmatică profesională de confidențialitate în sarcina reclamantului a instituit, implicit, și o obligație de plată ( o contraprestație salarială).
Rezulta ca prin textele sus citate magistraților si personalului auxiliar de specialitate le-a fost impusa imperativ obligația profesionala de confidențialitate, fapt ce îi îndreptățește la acordarea sporului de confidențialitate.
Prin neacordarea acestui spor, s-ar încălca principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plata egala pentru munca egala, dreptul la salariu pentru munca prestata, care se coroborează cu reglementările internaționale in materie, respectiv art. 7 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, care garantează dreptul tuturor persoanelor la protecție egala a legii împotriva oricărei discriminări.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prinDecizia nr. 46/15.12.2008- obligatorie, potrivit disp.art.329 alin.(3) din codul d e procedură civilă, statuând că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de baza brut lunar.
In consecință, pentru considerentele - de fapt și drept - expuse, tribunalul va admite acțiunea, în sensul obligării Ministerul Justiției la plata actualizata cu indicele de inflație a sporului de confidențialitate de 15 % către reclamant, precum și a obligării Ministerului Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare efectuării plății. Curtea de Apel Constanța și Tribunalul Constanța vor fi obligați la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantului.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice
În motivarea recursului său, Ministerul Justiției și Libertăților a arătat următoarele: acțiunea este inadmisibilă întrucât se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege și implicit modificarea unor acte normative, iar prin admiterea ei, instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești în sensul art. 304 pct. 4 Cod.pr.civ.; în acest sens s-a invocat Decizia nr. 838/27.05.2009 pronunțată de Curtea Constituțională și considerentele acesteia; raportat la acestea, s-a susținut că Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs nu mai poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față iar instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate; reclamantul este salarizat în temeiul unei legi speciale care stabilește exhaustiv drepturile salariale și deci nu pot fi instituite alte drepturi prin adăugare la lege; printr-o acțiune pot fi valorificate doar drepturi recunoscute și ocrotite de lege ceea ce nu este cazul iar acordarea unor drepturi neprevăzute de lege constituie o depășire a limitelor puterii judecătorești; s-a invocat și decizia nr. 819/03.07.2008 pronunțată de Curtea Constituțională și considerentele acesteia; sentința este lipsită de temei legal în sensul art. 304 pct. 9 Cod.pr.civ. prin aceea că este lipsită de fundament teza că fiecărei îndatoriri a magistraților îi corespunde un spor, acestea trebuind a fi privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei căreia îi corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului, sens în care s-au invocat prevederile art. 74 din Legea nr. 303/2004; s-a mai arătat că nu există un act normativ care să garanteze un spor de confidențialitate iar confidențialitatea apare ca o atribuție de serviciu normală, "compensarea salariatului fiind o condiție de validitate a acestei obligații"; categoriile de personal care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege; în cauză nu se poate reține existența unei discriminări întrucât pentru a se reține o astfel de situație trebuie să fie recunoscută folosința sau exercitarea unuia dintre drepturile fundamentale sau a celor protejate de lege, iar sporul de confidențialitate nu este prevăzut de OUG nr. 27/2006 care reglementează salarizarea magistraților, aceștia fiind o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea nr. 303/2004 și drepturi stabilite de un act normativ special; nu se poate reține existența unei discriminări între magistrați și alte categorii de salariați din sistemul bugetar întrucât, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, legiuitorul are opțiunea liberă a stabilirii salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați ținând cont de importanța și complexitatea funcției și poate institui anumite sporuri diferențiate în funcție de categoria căreia i le acordă; instanța nu poate aprecia cu certitudine asupra menținerii raporturilor de muncă între reclamant și pârâți și nu se poate pronunța în legătură cu reglementările legale ce vor apărea, se impunea respingerea cererii de acordare a sporului în viitor, drepturile pretinse fiind eventuale, nefiind născute și actuale.
În motivarea recursului său, Ministerul Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Caa rătat următoarele: sentința nu are temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii întrucât recurentul a nu are calitate procesual pasivă raportat la prevederile art. 282 din Codul Muncii, neexistând nici un raport de muncă cu reclamanta, și raportat la prevederile art. 135 din Constituția României și art. 35 și 36 din Legea nr. 500/2002 proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții întrucât este un organ administrativ cu atribuții în executarea legii; s-a mai arătat că Ministerul Public nu a făcut dovada că Ministerul Finanțelor Publice a refuzat să cuprindă în bugetul său sumele pretinse de reclamantă; sentința a fost pronunțată cu încălcarea normelor privind elaborarea bugetului și mai mult a fost obligat Ministerul Finanțelor să plătească din propriul buget drepturile pretinse de reclamantă.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților:
otrivit art. 27(1) din OG nr. 137/2000, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri.
Se mai reține că în conformitate cu art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară "nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter", ceea ce înseamnă că judecătorii și procurorii au obligația de a respecta secretului deliberării și confidențialitatea lucrărilor care au acest caracter, după caz.
Apoi, potrivit art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 144/2005, magistrații au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate.
Ulterior, în art. 15 alin. (1) și (2) din Codul d eontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.328/2005, s-a stabilit că "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate; în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau a parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
În acest sens este evident că operează o discriminare de natură salarială în sensul art.2 (3) din OG nr. 137/2000 rep. potrivit cu care sunt discriminatorii, potrivit acestei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare, în condițiile în care alin.(1) are în vedere și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
De altfel, doctrina și jurisprudența au statuat în mod unanim și constant existența unei discriminări în materie de muncă ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Reclamanții sunt discriminați întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu pentru că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor - condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate ci pentru motivul că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu declarat în mod expres ca fiind discriminatoriu prin art.2 al.1 din OG nr. 137/2000.
Mai trebuie avut în vedere un element esențial și anume că prin Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul d eontologic al acestora. Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".
Decizia este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Ca urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat pe această cale, cu caracter obligatoriu pentru instanțe, problema existenței situației discriminatorii și îndreptățirii magistraților la despăgubiri egale cu sporul de confidențialitate.
Cuantumul acestor despăgubiri nu poate fi, desigur, stabilit în mod arbitrar. Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a stabilit cuantumul despăgubirilor egale cu sporul de confidențialitate la nivelul a 15% din indemnizația brută.
Faptul că s-au invocat prevederile altor acte normative care prevăd sporul de confidențialitate pentru alte categorii profesionale nu înseamnă că s-au aplicat prevederile acestor acte normative ci aceasta a constituit doar motivarea existenței unei situații discriminatorii.
De asemenea, faptul că se stabilesc despăgubiri echivalente cu un spor de 15% nu înseamnă că se acordă acest spor care este prevăzut în alte acte normative, pentru alte categorii de personal, și care nu este prevăzut de legea specială care reglementează salarizarea magistraților, ci este vorba numai de un mod de calcul al despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum determinabil prin aplicarea unui procent la indemnizația de încadrare, este considerat a fi un mod de calcul echitabil.
În acest sens, nu se poate reține că s-ar încălca deciziile nr. 818/3.07.2008, nr.819/3.07.2008, nr. 820/3.07.2008 și nr. 1325/2008 pronunțate de Curtea Constituțională, întrucât acestea se refereau la imposibilitatea instanței de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, acordând drepturi prevăzute pentru alte categorii profesionale, iar nu la acordarea unor despăgubiri pentru fapte ilicite cum este discriminarea.
În privința acestei Decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, se mai reține că ea nu a făcut obiectul sesizării formulate de Președintele României privind conflictul de natură constituțională și care a fost soluționată prin Decizia nr. 838/27.05.2009 pronunțată de curtea Constituțională.
Apoi, mai trebuie reținut că în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a reținut următoarele: "Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedură civilă"; "Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
Ca urmare, Decizia nr. 46/15.12.2008 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție își păstrează valabilitatea și are forță obligatorie pentru instanțe.
De altfel, în motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat în mod expres că în lipsa unor prevederi exprese care să stabilească sporul de confidențialitate pentru magistrați, acest spor "nu poate fi acordat în baza actelor normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților, magistraților-asistenți și personalului auxiliar de specialitate, de vreme ce el nu este prevăzut de actele normative respective" și, "totodată el nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, acte normative amintite" întrucât "s-ar ajunge să se confere instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ceea ce este evident neconstituțional, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1) în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării".
Dar, s-a arătat în mod expres de Înalta Curte de Casație și Justiție în motivarea sa că "magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor au dreptul la despăgubiri" "constând în sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar" în temeiul art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
Așadar, nu se poate reține că instanța de fond a depășit limitele puterii judecătorești întrucât nu a acordat un drept salarial inexistent, nu a modificat acte normative, nu a crea lege, ci a acordat despăgubiri, drept care este prevăzute de lege, astfel cum s-a arătat.
Pe de altă parte, instanța de fond nu a pronunțat o hotărâre lipsită de temei, tot pentru motivul că temeiul legal al acesteia îl constituie prevederile referitoare la despăgubiri pentru tratament discriminatoriu, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii dar și pentru motivul că în mod corect instanța a stabilit existența unei discriminări în acord cu decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, indicată anterior.
Față de dispozițiile art. art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, susținerile recurentului privind inexistența discriminării nu au relevanță, existența discriminării fiind stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii astfel cum s-a arătat.
Nici susținerile privind lipsa unei corelații necesare între obligațiile magistraților și sporurile de acre beneficiază nu au relevanță,fiind străine cauzei. Astfel, în acord cu decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, aceste drepturi se acordă în compensare pentru tratamentul discriminatoriu la care sunt supuși magistrații prin neacordarea sporului de confidențialitate iar nu ca drept corelativ unei obligații de serviciu, susținerile recurentului cu privire la aceste aspecte fiind de altfel eronate întrucât magistrații nu încheie un contract individual de muncă iar Ministerul Justiției și Libertăților nu are calitatea de angajator în sensul unui astfel de raport de muncă de drept comun, magistrații având dreptul la o remunerație sub forma indemnizației iar nu a unui salariu în sensul art. 154 din Codul Muncii.
În ceea ce privește acordarea acestor drepturi pentru viitor, se reține că cererea este întemeiată iar motivele e recurs nefondate.
Este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență că despăgubirile pot fi acordate fie ca sumă globală, într-un cuantum determinat, fie ca prestație periodică succesivă, cu caracter viager sau temporar, eventual ca prestație lunară, până la încetarea stării care a determinat acordarea reparației, în acest caz până la înlăturarea stării de discriminare, astfel cum este cazul de față.
Despăgubirea este egală cu prejudiciul suportat prin neacordarea discriminatorie a sporului de confidențialitate, și este deci egală cu diferența lunară dintre indemnizația primită de magistrați și indemnizația pe care ar fi trebuit să o primească dacă nu ar fi fost supuși unui tratament discriminatoriu și ar fi primit sporul de confidențialitate.
De asemenea, este unanim admis în doctrină și jurisprudență, din interpretarea prevederilor legale referitoare la răspunderea delictuală, cuprinse în art. 998 - 1003 din Codul civil, că debitorul unei astfel de obligații cu executare succesivă poate cere, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat, reducerea sau sistarea prestației în bani, dacă situația care a determinat impunerea ei de către instanță a dispărut, adică dacă situația discriminatorie a dispărut sau elementele ei s-au modificat, determinând implicit scăderea sau dispariția prejudiciului. Se consideră astfel că însuși caracterul periodic al prestațiilor decurge din caracterul provizoriu al despăgubirilor acordate în sensul că această acordare s-a făcut sub condiția subînțelesă a menținerii aceleiași stări existente la data hotărârii.
Câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 46/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu intervine nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, drepturile pretinse de reclamant subzistă și sunt cuvenite și în continuare acestuia. Ar constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamantului ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.
Mai trebuie avut în vedere că aceste drepturi egale cu sporul de confidențialitate se calculează raportat la indemnizația de serviciu cuvenită reclamantului.
Ca urmare, aceste drepturi nu au o existență de sine stătătoare, existența și cuantumul lor fiind determinate prin raportare la indemnizația de încadrare. În cazul în care, din orice motiv, reclamantul nu ar mai beneficia de această indemnizație sau de drepturi de natură salarială echivalente, aceasta nu ar putea pretinde nici acordarea sporului pretins prin prezenta acțiune.
2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Direcția Generală a Finanțelor Publice C:
Potrivit art. 282 din Codul Muncii, pot fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
Între reclamantă și acest pârât nu există și nu au existat raporturi de muncă sau asimilate acestora, astfel încât nu ar fi putut fi admisă o cerere de obligare a Ministerului Economiei și Finanțelor la plata drepturilor salariale neachitate.
Se constată în această privință că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat să fie obligați la plata sporului de confidențialitate doar a pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța. Aceasta a solicitat într-un capăt de cerere distinct obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice doar să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi de către ceilalți pârâi.
În dispozitivul sentinței recurate s-a indicat admiterea acțiunii în contradictoriu cu toți pârâții din cauză, însă aceasta pentru că în cauză a fost vorba de o coparticipare procesual pasivă, iar acțiunea a fost formulată în contradictoriu cu toți pârâții, chiar dacă cererile îndreptate împotriva acestora au fost diferite. Această împrejurare, aceea că împotriva Ministerului Finanțelor s-a formulat un capăt de cerere diferit față de cel formulat împotriva celorlalți pârâți, nu poate fi însă ignorat.
În dispozitivul sentinței recurate s-a indicat în mod clar obligarea la plata sporului de confidențialitate doar a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și dispus obligarea Ministerului Finanțelor doar la alocarea fondurilor necesare plății acestor drepturi de către ceilalți pârâți.
Astfel, față de dispozițiile art. 129(6) Cod.pr.civ. instanța nu putea obliga Ministerul Finanțelor să achite reclamantei sporul de 15% pretins, pentru că reclamanta nu a solicitat aceasta prin cererea introductivă. Instanța de fond nici nu a procedat în acest mod.
În ceea ce privește însă cererea de obligare la alocarea fondurilor necesare plății acestor sume, cerere formulată de reclamantă, se constată că Ministerul Finanțelor are calitate procesual pasivă și cererea este fondată.
Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.
Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.
Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.
Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamanților asupra Ministerului Justiției și Libertăților, Curții de Apel Constanța și Tribunalului Tulcea, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.
Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.
Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.
Pentru aceste considerente, nu se poate reține că sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii sau nu are temei legal.
Ca urmare, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. vor fi respinse recursurile formulate de pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile civile formulate de recurentul pârât MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR PRIN DGFP C, cu sediul în C, str. -, nr.18 și recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.964/02.10.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu sediul procesual ales la Judecătoria Mangalia -- și intimații pârâți: TRIBUNALUL CONSTANȚA, CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediile în C,-, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.01.2010.
Președinte, Judecători,
- - - -
-
Grefier,
- -
Jud.fond:;
redactat jud. - 16.02.2010
tehnoredactor - gref.-
2 ex./23.02.2010
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu
