Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 45/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 45/CM
Ședința publică din data de 19 ianuarie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale compus din:
PREȘEDINTE: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 2: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 3: Mariana Bădulescu
Grefier - -
S-a luat în examinare cererea de repunere pe rol a recursului civil formulat de recurentul reclamant SPITALUL DE, cu sediul în-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 183/11.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă, domiciliată în C,-, - 3,. A,. 3,. 14, județul C, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru recurentul reclamant, consilier juridic, în baza împuternicirii nr. 1 - 2778 din 16.07.2009, depusă la dosar, iar pentru intimata pârâtă, d-na avocat, conform împuternicirii avocațiale din 05.10.2009.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea pune în discuție cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurentul Spitalul de.
Reprezentantul recurentului solicită admiterea cererii de repunere pe rol a prezentului dosar.
Apărătorul intimatei este de acord cu repunerea cauzei pe rol.
Curtea încuviințează cererea de repunere pe rol a cauzei și întreabă părțile dacă mai au alte cereri, excepții de ridicat sau probe de formulat.
Reprezentantul recurentului arată că nu mai are de formulat alte cereri sau probe.
Apărătorul intimatei declară că nu mai are alte cereri, excepții de ridicat sau probe de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că în cauză nu mai sunt alte cereri, excepții de ridicat sau probe de formulat, în temeiul disp.art. 150.pr.civ. declară încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Având cuvântul, reprezentantul recurentului solicită admiterea recursului.
Reprezentantul recurentului consideră că instanța de fond a confundat obiectul cauzei, făcând vorbire de art. 12 din Legea 10/1972 - Codul Muncii, în vigoare la data semnării contractului individual de muncă, considerând că încheierea actului adițional s-a făcut cu încălcarea legii, apreciind că prin această clauză salariatul renunță la un drept fundamental, respectiv retribuția pentru munca prestată.
Apărătorul intimatei, având cuvântul solicită respingerea recursului, menținerea soluției instanței de fond ca legală și temeinică.
Apreciază apărătorul intimatei că prin precizările aduse acțiunii recurenta a dorit de fapt o modificare a cererii introductive, prin care se solicitau cheltuieli de școlarizare în loc de cheltuieli cu salariul plătit intimatei.
Solicită să se aibă în vedere că prin raportul de expertiză efectuat în cauză expertul contabil a concluzionat în sensul că i-au fost plătite intimatei anumite sume doar cu titlul de drepturi salariale și nici o sumă cu titlul de cheltuieli de școlarizare.
Precizează apărătorul intimatei că la data perfectării actului adițional nu erau în vigoare nici unul dintre actele normative care au permis sau impus, ulterior înserarea de clauze referitoare la plata de despăgubiri al căror echivalent să se raporteze la salariile primite. Dimpotrivă, clauza penală care urmărea sancționarea neexecutării de către medic a obligației de a-și presta activitatea pe o anumită perioadă de timp a asigurat locul de muncă și plata cheltuielilor de școlarizare pe perioada rezidențiatului reprezenta, la data înserării sale în actul adițional, o clauză interzisă de legea nr.10/1972( Codul Muncii al România), care la art. 18 prevedea expres: " Drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu."
Apărătorul intimatei susține de asemenea că intimatei pârâte nu i-au fost plătite cheltuielile de școlarizare, ci numai salariul convenit prin contractul individual de muncă. Recurentul a urmărit despăgubirea sa, maniera concretă în care a făcut-o fiind însă străine de normele și principiile de drept, pentru că nu a solicitat daune, ci restituirea chiar a contraprestației.
Consideră apărătorul intimatei că obligațiile asumate de recurent nu au fost respectate.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr- la 03.07.2008, reclamantul Spitalul de a chemat în judecată pe, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 52.699,17 lei reprezentând cheltuielile avansate de unitatea sanitară cu plata drepturilor salariale achitate pe perioada rezidențiatului între 2000 - 2005 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arată că a încheiat cu pârâta contractul de muncă nr. 373/01.03.2000; la aceeași dată s-a încheiat și un act adițional în cuprinsul căruia s-a prevăzut obligația medicului rezident de a lucra în unitate pe o perioadă de cel puțin 5 ani de la data când a obținut titlul de medic specialist. Prin același act adițional s-a prevăzut și sancțiunea pentru nerespectarea prevederii, în sensul plății cheltuielilor avansate de către unitate a drepturilor salariale efectuate pe perioada rezidențiatului.
Reclamantul a menționat că pârâta a lucrat în unitate până la 01.07.2007. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 270 Codul Muncii.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În apărare s-a arătat că este corectă susținerea reclamantului potrivit cu care nu și-a respectat obligația medicului rezident de a lucra în spital pe o perioadă de cel puțin 5 ani de la data când a obținut titlul de medic specialist, învederând că și-a păstrat calitatea de salariat al reclamantului doar o perioadă de 2 ani după finalizarea rezidențiatului. Acesta reprezintă însă unica obligație nerespectată, toate celelalte obligații asumate atât prin contractul individual de muncă, cât și prin actul adițional la acesta, fiind îndeplinite întocmai, însă, reclamantul nu și-a îndeplinit obligația asumată față de pârâtă raportat la rezidențiat, aceea de a suporta " în condițiile legii, cheltuielile pentru pregătirea de specialitate a medicului pe întreaga perioadă a rezidențiatului".
S-a mai precizat că pe întreaga perioadă a rezidențiatului a muncit efectiv minimul de 7 ore zilnic asumat prin contractul individual de muncă, sumele plătite cu titlu de salariu în toată această perioadă având la bază pontajul pe care 1-a prezentat, lună de lună, reclamantului; salariile i-au fost plătite prin intermediul reclamantului de la bugetul de stat, iar ulterior din Fondul de asigurări sociale de sănătate; pe cale de consecință, reclamantul nu a înregistrat nici un fel de prejudiciu determinat de efectuarea rezidențiatului de către subsemnata, pentru simplul motiv că nu și-a îndeplinit obligația prin actul adițional la contractul individual de muncă, aceea de a suporta, în condițiile legii, toate cheltuielile pentru pregătirea de specialitate a pârâtei.
Totodată, având în vedere faptul că salariul reprezintă contraprestația angajatorului pentru munca prestată de angajat, că obligația angajatorului de a plăti salariul este reglementată în termeni imperativi atât de legea supremă (art. 41), cât și de Codul Muncii (art. 10, 17, 35, 41, etc. art. 154 și urm.), pârâta a înțeles, ca pe cale de excepție, raportat și la dispozițiile art. 5, 948, 966 și urm. din Codul civil, să invoce nulitatea absolută a clauzei prin care este obligată la restituirea salariului primit pe perioada rezidențiatului în schimbul muncii prestate, cu titlu de daune pentru nerespectarea perioadei pe care s-a obligat să o petreacă în cadrul Spitalului de. Cauza de nulitate este reprezentată atât de caracterul ilicit al cauzei acestei convenții, cât și de fraudarea legii.
În apărare, s-au solicitat probele cu martori, înscrisuri și interogatoriu și s-au administrat următoarele: înscrisuri depuse de părți, contractul individual de muncă nr. 373/01.03.2000 și actul adițional din 01.03.2000, ștate de plată pentru perioada 6 aprilie 2000 - decembrie 2006, interogatoriile părților și raportul de expertiză contabilă.
Prin sentința civilă nr. 183/11.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins acțiunea reclamantului.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Prin contractul individual de muncă nr. 343/01.03.2000 pârâta a fost angajată la TBC începând cu 01.03.2000 în funcția de medic rezident anul I specialitatea pneumologie, cu normă întreagă de 7 ore/zi în schimbul unui salariu lunar de 1.454.000 lei.
Pârâta a îndeplinit aceste atribuții până la data de 01.07.2007; conform raportului de expertiză contabilă administrat în cauză în perioada martie 2000-februarie 2005 s-au plătit pârâtei drepturi salariale totalizând 49.110 lei.
La aceeași dată cu cea a contractul individual de muncă, s-a încheiat și actul adițional (fila 5 dosar), prin care unitatea sanitară reclamantă s-a obligat să suporte, în condițiile legii, cheltuielile pentru pregătirea în specialitate a medicului pe întreaga perioadă a rezidențiatului și să-i mențină postul pe timpul cât acesta se află în centrul universitar metodologic.
S-a menționat că pregătirea pe timpul rezidențiatului va consta în frecventarea unui curs de specialitate într-un centru universitar și prin efectuarea de stagii practice în clinici universitare, medicul rezident obligându-se, la rândul său, să-și însușească pe perioada stagiilor cunoștințele teoretice și practice de specialitate, iar după finalizarea pregătirii, să se prezinte la examenul pentru specializare.
Prin pct. 5 din actul adițional s-a stabilit că medicul rezident are obligația să lucreze în unitatea unde a ales postul, cel puțin cinci ani de la data când a obținut titlul de medic specialist:,nerespectarea acestei obligații atrage după sine plata unei despăgubiri reprezentând cheltuielile făcute de unitate, respectiv plata drepturilor salariale și plata școlarizării pe perioada rezidențiatului".
După finalizarea rezidențiatului, pârâta a lucrat în doar o perioadă de 2 ani, fapt recunoscut și cu ocazia formulării răspunsului la interogatoriu.
În speță, deși nu se poate reține, prin prisma prevederilor art. 283 alin. 1 lit. d Codul Muncii, nulitatea unei clauze care nu a fost încheiată sub imperiul actualei reglementări date de Legea nr. 53/2003, clauza contractuală urmează a fi analizată, din perspectiva legalității, prin raportare la normele și principiile generale care guvernează raporturile de dreptul muncii.
Astfel, Codul Muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, cu modificările și completările ulterioare (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de muncă al pârâtei), nu conferea cadrul legal al încheierii unor astfel de acte adiționale; prin art. 12 se prevedea că, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu".
La data încheierii contractului de muncă și a actului adițional, în materia rezidențiatului ca formă de pregătire în specialitate a medicilor erau incidente dispozițiile Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1214/1993, care nu prevedeau posibilitatea includerii unei asemenea clauze penale.
Ulterior, organizarea și finanțarea rezidențiatului a făcut obiectul reglementării prin nr.OUG 259/07.12.2000, care a impus obligativitatea includerii în contractul individual de muncă încheiat între rezident și unitatea sanitară a unei clauze conform căreia nerespectarea obligației de a lucra cel puțin 5 ani a unitatea angajatoare atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puțin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din inițiativa rezidentului.
Norma enunțată a fost, însă, statuată printr-un act normativ intrat în vigoare ulterior încheierii actului adițional în discuție.
Obligația de a lucra la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat, precum și de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională a medicului specialist (cu limitarea însă a acestora la cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la prima de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită), s-a păstrat și în cuprinsul reglementării date prin nr.OG 12/2008, aprobate prin Legea nr. 179/2008.
Așadar, nici o normă din cele incidente la momentul încheierii actului adițional în cauză nu statua, prin urmare, dreptul angajatorului de a impune medicului specialist ca, în cazul nerespectării termenului de 5 ani de activitate în cadrul unității sanitare, să restituie integral salariul primit pe întreaga perioadă a rezidențiatului. O asemenea clauză este nelegală, întrucât contravine principiului recunoscut în orice legislație, conform căruia pentru munca prestată salariatul are dreptul la o remunerație, neputând renunța la acest drept fundamental.
Această dispoziție, care îmbracă forma unei clauze penale în materia raporturilor de muncă, generează o impunere excesivă și dezechilibrată între drepturile salariatului și cele ale angajatorului, în sensul restituirii acestor sume indiferent de perioada lucrată efectiv în unitate ori de perioada rămasă până la împlinirea terenului de 5 ani.
În literatura juridică s-au exprimat anumite opinii legate de posibilitatea legală a angajatorului de a insera, în contractul individual de muncă, a unei clauze penale, de natură a limita libertatea salariatului în ce privește alegerea unui loc de muncă sau exercitarea, pe o perioadă de timp determinată, a unui anumit tip de activitate. Aceste clauze, de natura celor privind confidențialitatea sau neconcurența, sunt perfect legale chiar în prezența unei sancțiuni de natură patrimonială, doar în măsura în care este justificată, rațională, proporțională și fondată pe un interes legitim al angajatorului.
Or, inserarea unei clauze în care salariatul este obligat la achitarea unei penalități vădit disproporționate cu timpul alocat obligației și cu drepturile salariale, este abuzivă și contrară legii.
În egală măsură, clauza potrivit căreia medicul specialist urma să restituie salariul plătit pe perioada rezidențiatului, dacă nu lucrează în unitatea în care și-a ales postul pe o perioadă de cinci ani, este abuzivă și excesivă, nefiind fundamentată pe nici o prevedere legală. Salariatul nu poate fi obligat să restituie salariul primit pentru munca depusă, iar eventualele despăgubiri datorate angajatorului care a suportat cheltuielile de salarizare (ca și pe cele de pregătire profesională) nu pot fi egale cu drepturile primite pentru munca depusă și nici neconcordante cu perioada de timp nelucrată în cadrul unității.
Astfel fiind, constatând că obiectul prezentei acțiuni îl constituie valorificarea acestei clauze abuzive, exclusiv prin raportare la drepturile salariale primite de medic pe perioada rezidențiatului, și că, în prezent, o asemenea clauză exprimă prin însăși forma indusă de Legea nr. 179/2008 necesitatea respectării unei proporționalități și a echității în stabilirea răspunderii patrimoniale, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul. În motivare a arătat următoarele: instanța de fond a confundat obiectul cauzei, făcând vorbire de art. 12 din Legea nr. 10/1972- Codul Muncii, fără a ține cont că actul adițional a fost încheiat în conformitate și cu respectarea art. 21 din Legea nr. 1/1970; clauza respectivă, din actul adițional se referă la cheltuielile de pregătire profesională a medicului rezident; acest act adițional a fost încheiat având în vedere adresa nr. 807/21.02.2001 a Direcției Sanitare a Județului C precum și faptul că rezidențiatul este considerat forma de pregătire postuniversitară a medicilor; prin acest act adițional pârâta s-a obligat ca în cazul nerespectării celorlalte obligații să plătească cheltuielile făcute de unitate pentru pregătirea sa profesională, care în acest caz constau în drepturi salariale primite de medicul rezident.
La cererea de recurs au fost anexate înscrisuri privind raporturile de muncă dintre părți.
Intimata nu a formulat întâmpinare, expunându-și punctul de vedere prin apărătorul ales, în fața instanței de recurs.
Prin încheierea din 03.11.2009 s-a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 242 pct.2 Cod.pr.civ.
La data de 30.11.2009 recurentul a solicitat reluarea judecății.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Mai întâi, se constată că în motivarea recursului, recurentul susține mai întâi că intimata pârâtă trebuie în temeiul actului adițional să restituie cheltuielile de formare profesională, iar apoi că aceste cheltuieli constau în cheltuieli cu salarii, pe care le asimilează deci cheltuielilor de formare, cu motivarea că rezidențiatul reprezintă o formă de pregătire profesională.
Se constată că, instanța de fond a procedat la o interpretare a clauzei cuprinse în actul adițional la contractul individual de muncă încheiat de părți, interpretare necesară pentru a stabili efectele acestei clauze respectiv obligațiile la care ea dă naștere în sarcina pârâtei. O astfel de interpretare este necesară pentru a analiza temeinicia acțiunii formulate de reclamant.
Astfel, o regulă a interpretării convențiilor, aplicabilă și în materia dreptului muncii astfel cum stabilește art. 295 al.1 din Codul Muncii, este aceea enunțată de art. 978 din Codul civil, potrivit cu care, "când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul". Pentru a aplica această regulă de interpretare instanțele trebuie să verifice dacă o clauză poate primi două sau mai multe înțelesuri și dacă vreunul dintre aceste înțelesuri ar face astfel încât clauza să nu poată produce efecte pentru că este contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, ceea ce constituie și motive de nulitate. Așadar, în mod implicit, în aplicarea acestei reguli de interpretare, instanțele trebuie să verifice dacă o anumită interpretare a unei convenții ar însemna că acea clauză este lovită de nulitate iar în caz afirmativ să nu rețină această interpretare ci acea interpretare care este conformă cu legea, ordinea publică și benele moravuri.
Această regulă trebuie aplicată împreună cu celelalte reguli de interpretare a convențiilor, inclusiv regula cuprinsă în art. 983 din Codul civil care prevede că atunci "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă".
Pârâta a invocat nulitatea clauzelor contractuale din cuprinsul actului adițional, astfel încât pentru soluționarea fondului cauzei, instanța trebuia să facă această analiză.
Instanța a fost chemată să stabilească în ce limite și care sunt efectele produse de această convenție.
În acest scop, este necesar a se stabili care este natura drepturilor bănești primite de pârâtă în perioada rezidențiatului.
Din toate actele normative aplicabile acestei forme de pregătire profesională în perioada anterioară și ulterioară încheierii contractului individual de muncă și a actului adițional de către părți rezultă că în perioada rezidențiatului, medicul rezident are calitatea de angajat în baza unui contract individual de muncă și primește un salariu, ca echivalent al muncii prestate.
În acest sens sunt următoarele prevederi normative: art. 7 al.1 și 2 și art. 11 din Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordin nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 din HG nr. 325/1997, art.3 alin. 1, 2 și 3 și art. 6 din OUG nr. 259/2000, art. 3 al.4 și art.5 din OUG nr. 58/2001, art. 5 al.6 din HG nr.899/2002.
În aceste condiții, sunt aplicabile prevederile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în legislația muncii, privitoare la actele de dispoziție care ar avea ca obiect drepturi salariale.
Astfel, art. 18 din Codul Muncii în vigoare anterior adoptării Legii nr. 53/2003 prin care a fost adoptat un nou cod al muncii, prevedea că "drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu". Acest text legal era în vigoare și aplicabil la data încheierii contractului individual de muncă și a actului adițional de către părți.
Ulterior, art. 38 din noul Cod al, aprobat prin Legea nr. 53/2003, a stabilit în mod similar că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege; orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".
În cauză, prin pct. 5 din actul adițional s-a stabilit că medicul rezident are obligația să lucreze în unitatea unde a ales postul, cel puțin cinci ani de la data când a obținut titlul de medic specialist iar,Nerespectarea acestei obligații atrage după sine plata unei despăgubiri reprezentând cheltuielile făcute de unitate, respectiv plata drepturilor salariale și plata școlarizării pe perioada rezidențiatului.
În acest mod, practic părțile au căzut de acord ca medicul rezident să restituie sumele de bani primite cu titlu de salariu, deci să renunțe la drepturile sale salariale primite pentru activitatea depusă în cadrul unității medicale.
Drepturile bănești primite de pârâtă nu au reprezentat o bursă de studiu, chiar dacă rezidențiatul este o formă de învățământ postuniversitar ci au reprezentat, așa cum s-a arătat, o remunerație pentru munca depusă în cadrul unității medicale, astfel cum rezultă din art. 11 din Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordin nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 din HG nr. 325/1997, art.3 alin.1 și art. 6 din OUG nr. 259/2000, art.5 din OUG nr. 58/2001, art. 5 al.21și 6 din HG nr.899/2002.
Din acest punct de vedere, plata de către unitatea medicală a salariului unui medic rezident nu este de natură a produce un prejudiciu întrucât drepturile salariale achitate constituie echivalentul muncii prestate de medicul rezident.
Pe de altă parte, art. 21 din Legea nr. 1/1970 stabilea că unitatea care trimite un salariat la o școală, curs de perfecționare sau la specializare, cu scoatere din producție, sau organizează, potrivit legii, cursuri de pregătire ori de ridicare a calificării la locul de muncă, va încheia cu salariatul respectiv un act adițional la contractul de muncă, în care va trebui să se prevadă următoarele:
a) obligația unității de a suporta parțial sau integral, în condițiile legii, cheltuielile pentru instruirea salariatului;
b) îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puțin 5 ani de la terminarea formei de instruire;
c) obligația salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute la litera b să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea lui profesională.
Această prevedere nu se referea deci la restituirea salariilor încasate pentru munca depusă.
Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordinul nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, nu cuprindea nici o prevedere în referire la acest aspect.
Raportat la prevederile legale indicate anterior, trebuie interpretată clauza invocată de recurent în susținerile pretențiilor sale.
Dacă această clauză este interpretată în sensul că pârâta ar trebui să restituie salariile încasate pentru munca depusă în cadrul unității medicale, această clauză ar fi nulă și nu ar putea produce efecte întrucât ar contraveni art. 18 din Codul Muncii anterior adoptării Legii nr. 53/2003 astfel încât ea trebuie interpretată în conformitate cu art. 978 din Codul civil și art. 983 din Codul civil în sensul în care poate produce efecte juridice și în favoarea celui care s-a obligat, respectiv pârâta. În condițiile în care art. 18 din Codul Muncii anterior adoptării Legii nr. 53/2003 se opunea unei convenții prin care angajatul să renunțe la drepturile sale salariale iar art. 21 din Legea nr. 1/1970 nu oferea un temei juridic derogatoriu pentru o astfel de convenție, singura interpretare posibilă, astfel încât clauza să producă efecte, este aceea că pârâta trebuie în cazul în care nu respectă obligația asumată, să restituie cheltuielile efectuate de angajator iar în categoria cheltuielilor făcute de angajator sunt incluse cheltuielile pentru pregătirea profesională a angajatului și drepturi de natură salarială altele decât salariul încasat pentru munca depusă, cum ar fi alte eventuale beneficii primite de angajat, de exemplu prima de instalare la care se referă în prezent art. 6 al.71din OG nr. 12/2008. Reclamantul nu a pretins însă restituirea unor sume încasate cu acest titlu de pârâtă ci restituirea salariilor primite de aceasta.
De altfel, nici ulterior, în actele normative aplicabile nu s-a prevăzut posibilitatea inserării în contractul individual de muncă al medicilor rezidenți a unei astfel de clauze.
Astfel, art. 3 al.3 din OUG nr. 259/2000 se referea la o clauză penală în baza căreia rezidentul să achite o despăgubire egală cu 36 de salarii medii pe economie, despăgubire care din economia textului rezultă că era menită să acopere prejudiciul determinat de efectuarea cheltuielilor de pregătire profesională iar nu să constituie o restituire a salariilor încasate în perioada în care a lucrat în timpul rezidențiatului. Nici art. 3 al.5 din OUG nr. 58/2001 nu făcea referire la restituirea salariilor încasate ci la răspunderea materială prevăzută în contractul individual de muncă. Articolul 6 al.71din OG nr. 12/2008 prevede că nerespectarea de către salariat a obligației asumate de a activa la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă. În nici un caz, nici acest text nu face referire la restituirea salariului.
În orice caz, pentru a verifica dacă o anume interpretare a clauzei ar face ca aceasta să nu poată produce efecte întrucât ar fi nulă, analiza trebuie să se facă în raport de prevederile legale în vigoare la data la care s-a încheiat convenția respectivă, prin raportare la condițiile impuse de aceste acte normative pentru valabila încheiere a convenției, astfel încât, acte normative ulterioare, chiar dacă ar oferi un temei juridic unei astfel de clauze nu ar putea avea relevanță întrucât legea civilă dispune numai pentru viitor.
Totodată, într-o astfel de analiză trebuie avută în vedere ierarhia actelor normative, în sensul că un act cu forță juridică inferioară nu poate constitui temei juridic derogatoriu de la prevederile unui act normativ cu forță juridică de lege organică cum este Codul Muncii.
Recurentul nu a solicitat însă prin cererea introductivă plata cheltuielilor de pregătire profesională ci în mod expres echivalentul drepturilor salariale achitate pârâtei în perioada anilor 2000 - 2005 în cuantum de 52.696,17 lei.
Din adresa nr. 1-1130/07.05.2008 emisă de reclamant rezultă că această sumă este compusă exclusiv din sume reprezentând salarii.
În cauză s-a administrat proba cu expertiză contabilă (expert - raport înregistrat sub nr. 2230/25.11.2008 la Biroul de expertize din cadrul Tribunalului Constanța ). Obiectivul expertizei au fost: determinarea cuantumului cheltuielilor efectuate de reclamant exclusiv cu plata drepturilor salariale în perioada rezidențiatului.
În raportul de expertiză s-a stabilit că reclamantul a achitat pârâtei salarii, în cuantum total de 49.110.
Reclamantul a solicitat stabilirea numai a acestui obiectiv al expertizei, prin reprezentantul său, la termenul din 19.09.2008 astfel cum este consemnat în încheierea de ședință. Așadar, reclamantul nici nu a solicitat să probeze efectuarea altor cheltuieli în beneficiul pârâtei și în scopul pregătirii profesionale a acesteia.
Rezultă astfel că, contrar art. 287 din Codul Muncii, recurentul nu a probat existența unor cheltuieli rezultând din realizarea unor cheltuieli de școlarizare, de altfel nesolicitate.
Actul adițional în discuție nu constituie nici o clauză prin care părțile să determine pe cale convențională, anticipat, valoarea în bani a prejudiciului pe care unitatea medicală l-ar suporta în cazul nerespectării obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul individual de muncă întrucât în mod evident, din formularea folosită, părțile nu au înțeles să facă o astfel de evaluare anticipată a valorii unui eventual prejudiciu raportat la cheltuielile de pregătire profesională ci s-a urmărit restituirea unor cheltuieli de pregătire profesională și a unor sume primite de pârâtă în derularea raportului de muncă, în cuantumul lor determinat la data la care încetează contractul individual de muncă.
Ca urmare, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca nefondată.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentul reclamant SPITALUL DE, cu sediul în-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 183/11.02.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă, domiciliată în C,-, - 3,. A,. 3,. 14, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.01.2010.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
redactat jud. - 16.02.2010
- gref.-
2 ex./ 23.02.2010
Președinte:Jelena ZalmanJudecători:Jelena Zalman, Răzvan Anghel, Mariana Bădulescu
