Drepturi salariale (banesti). Decizia 4311/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(1999/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4311/
Ședința publică din data de 11 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului, împotriva sentinței civile nr.879 din 12 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- (6120/2007), în contradictoriu cu, și intimații-pârâți Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI și expert Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect - drepturi bănești, neindexarea salariilor pe anul 2007.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.879/12.02.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman -Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, invocată de acesta; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acesta, ca nefondată; a admis acțiunea formulată de reclamanții:, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman și cu citarea pentru opozabilitate a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Teleorman la plata către reclamanți a despăgubirilor bănești reprezentând pierderea din salariu urmare a neindexărilor indemnizațiilor în procent de 14% pentru perioada 01.01.-31.03.2007, în raport de indemnizația avută la 31.03.2006,2% pentru perioada 01.04.-30.09.2007,față de indemnizația avută la 31.03.2007 și 10% începând cu 01.10.2007 până la 31.12.2007, față de indemnizația avută la 30.09.2007, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor menționate mai sus; a respins acțiunea față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a apreciat că aceasta este nefondată, întrucât acest minister are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât are rolul de a elabora proiectul bugetului de stat și deci obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura plata drepturilor salariale pretinse prin acțiune, în măsura în care acestea au deplină acoperire legală.
Chiar dacă nu este parte în raporturile juridice de muncă dintre reclamanți și pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Teleorman, Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde și garantează plata drepturilor pretinse prin acțiune către cei îndreptățiți, în virtutea îndatoririi sale de a întocmi proiectul bugetului de stat, în care să prevadă și să aloce resursele financiare necesare achitării respectivelor drepturi salariale.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării instanța de fond a admis-o, având în vedere că acesta a fost chemat în judecată în virtutea prevederilor art.27 alin.3 din OG nr.137/2000, în calitate de expert și nu în cea de pârât și a respins acțiunea față de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei tribunalul a reținut că prin art.49 din Constituție, s-a reglementat restrângerea unor drepturi și libertăți astfel: "Exercițiul unor drepturi sau a unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege, numai dacă se impune după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Ori, din câte se poate observa, deși nu se încadrează în acest text de lege fundamentală, s-a ajuns la exceptarea magistraților de la indexarea salarială generală aplicată în anul 2007, ceea ce presupune evident o discriminare la adresa puterii judecătorești.
S-a considerat că potrivit prevederilor art.2 alin.1 din OG nr.137/23000, republicată, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute prin lege, în domeniul politic, economic, social și nesocial, sau în alte domenii ale vieții publice.
Totodată s-a reținut incidența în cauză a art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce prevede că: Exercițiul și drepturile recunoscute în prezenta Convenție trebuie să fie garantate fără discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau un alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut".
Conform art.26 din pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, apreciate de asemenea a fi aplicabile în cauză "Toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii". În acest sens, legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu privind rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, avere sau alt statut.
Pentru a ne afla într-o situație discriminatorie, trebuie să existe un drept ce a fost încălcat,apărat prin lege, Convenție sau Protocoale naționale.
Dreptul la salariu este un drept prevăzut de art.14 din Constituția României și legislația generală a muncii - art.154 Codul muncii și se încadrează în art.1 din Protocolul adițional, fiind un drept patrimonial înglobat în noțiunea de "bun" și "proprietate" protejate prin textul respectiv.
A apreciat tribunalul că o altă cerință a existenței discriminatorii este cea prevăzută în art.1 al.3 din OG nr.137/2004 conform căruia "exercitarea drepturilor enumerate în cuprinsul prezentului articol privește persoane aflate în situații comparabile".
Pentru aceste considerente, prima instanță a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților pierderea de salariu, actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților cât și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru considerente diferite.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4,7 și 9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților susține în esență, că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat, că soluția pronunțată în sensul acordării reclamanților a creșterilor salariale prevăzute doar pentru alte categorii de salariați, nu reprezintă decât o legiferare a unui drept pe care legiuitorul a înțeles să nu îl mai acordă pentru anul 2007.
Pronunțând această sentință, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și a consacrat un drept care nu este prevăzut de legislația in vigoare, arogându-si atribuții de legiferare.
Acordarea pe cale judecătorească a unui drept poate fi realizată în temeiul unei norme existente, fără înfrângerea voinței legiuitorului și încălcarea separației puterilor în stat, principiu consfințit de art.1 alin.4 din Constituției României.
În aceste condiții s-a apreciat că cererea nu putea fi soluționată de către instanța de judecată, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare.
Se invocă totodată și motivul de recurs prevăzut la pct.9 al art.304 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Se arată astfel că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanței Guvernului nr.137/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Desigur că există organe reglementate de Constituție care au competența de a analiza discriminarea instituită prin dispoziții legale (Curtea Constituțională) care s-a pronunțat în multe rânduri în sensul constituționalității sau neconstituționalității unor prevederi legale, raportat la art.16 din Constituție privind egalitatea în fața legii. Mai mult decât atât, nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, stabilind constant în jurisprudența sa că "nu are dreptul de a impune legiuitorului introducerea în textul legii în vigoare a unei alte dispoziții decât cele existente în cuprinsul acesteia" (Decizia nr.171/2006). Cu atât mai puțin, instanțele nu pot avea competența de a recomanda ori impune adoptarea sau modificarea unui act normativ sau a unor dispoziții legale.
Din toate acestea rezultă cu claritate că OG nr.137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul, dar și instanța de judecată se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.
În speță nu se identifică situația în care persoane aflate în situații similare sau cel puțin comparabile sunt tratate diferențiat. Dispozițiile referitoare la acordarea de majorări salariale altor categorii profesionale și neacordarea acelorași majorări salariale și categoriei profesionale din care fac parte reclamanții, în condițiile în care legiuitorul a stabilit sisteme diferite de salarizare pentru diferitele categorii profesionale din sistemul bugetar, și pentru fiecare dintre acestea majorări salariale în mod diferit și de asemenea, în perioade de timp diferite, nu sunt discriminatorii, pretențiile reclamanților sunt nefondate.
Câtă vreme categoria profesională a magistraților nu se află în situații similare și nici comparabile, atât din punctul de vedere al răspunderii, complexității și interdicțiilor specifice, cât și al salarizării, trebuie admis că și suportarea creșterii inflației se răsfrânge în mod diferit asupra acestor categorii din sectorul bugetar.
În acest sens, se impune a se constata că "dreptul la indexare" nu se regăsește printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României, și nici nu este prevăzut în legislația aplicabilă în domeniul salarizării reclamanților - magistrați judecători și în mod greșit prima instanță a reținut că acest drept este inclus în dreptul la salariu, ocrotit prin art.41 din Constituția României și de art.154 din Codul muncii.
În anul 2007, magistrații au beneficiat de creșteri salariale substanțiale prin efectul Legii nr.47/2007 de aprobare cu modificare a OUG nr.27/2006.
Magistrații nu sunt singura categorie profesională care nu a beneficiat de majorările salariale acordate în baza OG nr.10/2007 sau OG nr.6/2007, în aceeași situație aflându-se și personalul cu statut special din poliție ori a celui din Autoritatea Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.
Nu trebuie neglijat totodată că hotărârea instanței de fond nu cuprinde considerentele pentru care intimații-reclamanți sunt mai îndreptățiți să beneficieze de dispozițiile OG nr.10/2007, iar nu de majorări în alte procente stabilite pentru alte categorii profesionale. Practic, din acest punct de vedere, se impune a se constata că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Recurentul Ministerul Finanțelor Publice invocând de asemenea temeiul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susține în esență că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că în mod greșit și cu încălcarea art.25 din Decretul nr.31/1954, a art.3 alin.1 pct.A2, a art.3 alin.1 lit.a pct.48 din HG nr.386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și cu completările ulterioare, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului.
Ori, raportat la dispozițiile sus menționate și dispozițiile art.38 lit.e din Legea nr.500/2002, se impune a se constata că nu există identitate între persoana pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, întrucât Guvernul și ordonatorii principali de credite și nu Statul are atribuții în ceea ce privește salarizarea și creșterile salariale acordate personalului bugetar.
Se susține totodată, că admițând acțiunea reclamanților, instanța de fond a realizat o greșită aplicare a prevederilor OG nr.137/2000 republicată, a art.49 din Constituție, a art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a art.26 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Contrar celor reținute de instanța de fond, intimații-reclamanți nu sunt discriminați față de celelalte categorii de bugetari, întrucât raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare republicată, neexistând în ceea ce-i privește nici o restrângere sau înlăturare a recunoașterii vreunui drept.
Magistrații nu se află în situații comparabile cu alte categorii socio-profesionale enumerate în acțiune, pe de o parte datorită faptului că au beneficiat de majorări de salariu și nu de indexare, și pe de altă parte, datorită faptului că dintre toate categoriile de persoane salarizate de la bugetul de stat, magistrați au cele mai mari salarii.
Modul de stabilire printr-un act normativ a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr.137/2000.
Admițând acțiunea intimaților-reclamanți instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative, respectiv Parlamentul sau în anumite cazuri, pe cel al puterii executive, reprezentat de Guvern.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei decizii.
Într-un prim motiv de recurs, comun ambilor recurenți, aceștia susțin că Tribunalul Teleormana depășit puterile conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în domeniul puterii legislative, statuând dreptul magistraților la plata drepturilor bănești reprezentând creșteri salariale acordate în anul 2007 personalului bugetar.
Curtea notează că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea problemă, fie chiar și atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză.
În aceste limite, recurentul invocă faptul că acordarea de către instanță a unor drepturi bănești pe temeiul discriminării este o adăugare la lege. Ori, această dispoziție a instanței nu înseamnă accesarea domeniului legislativ, nu înseamnă crearea unui act normativ, ci, eventual, o eronată interpretare și greșită aplicare a unei legi existente. Aceasta însă, pune problema cenzurării hotărârii instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
În argumentația criticii vizând depășirea puterii conferite autorității judecătorești, recurentul-pârât a făcut referire și la singura instanță cu competență în analiza dispozițiilor legale prin raportare la Constituție, adică la Curtea Constituțională, subliniind însă că nici această instanță nu are dreptul de a impune legiuitorului edictarea vreunui act normativ sau introducerea în textul legilor în vigoare a altor dispoziții.
Aceste argumente vor fi înlăturate de C, câtă vreme nu s-a antamat în nici un fel de către instanța de fond atribuții ale altei puteri în stat, după cum s-a arătat anterior, iar considerațiile prezentate de recurent vizează mai mult o situație de analogie decât critică propriu-zisă adusă hotărârii recurate.
Prin al doilea motiv de recurs, de asemenea comun ambilor recurenți, se critică hotărârea instanței de fond față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică deoarece instanța a analizat greșit probele administrate în cauză și a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o norma de drept substanțial, fie atunci când interpretează eronat o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecații sau când, deși recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este fondată.
Reclamanții, judecători la Judecătoria Videle, au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției, alături de ceilalți pârâți chemați în judecată, la plata drepturilor bănești constând în acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 în OG nr.10/2007.
Concret, reclamanții au solicitat să se constate că acest act normativ care are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor pe motiv că s-a creat o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de reclamanți și acceptată de Tribunal este greșită câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii speciale, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000, respectiv a legii speciale nr.45/2007 de aprobare cu modificări a OUG nr.27/2006.
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale, care nu le mai asigură acestora un trai decent. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților judecători, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor și tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, dispusă de instanța de fond, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia, toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria magistraților sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată, că prin Deciziile nr.818, nr.819, nr.820, nr.821 ale Curții Constituționale pronunțate la data de 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008 și decizia nr.1325/4.12.2008, obligatorii pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că dispozițiile acesteia "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii".
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Nu se poate reține în cauză însă motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 Cod pr.civilă, invocat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină decizia judecătorului, inclusiv în ceea ce privește îndreptățirea intimaților-reclamanți la aplicabilitatea în ceea ce-i privește a dispozițiilor OG nr.10/2007 și implicit a procentelor de majorări salariale categoriilor socio-profesionale indicate de acest act normativ.
Raportat la cele expuse, constatând netemeinicia pretențiilor deduse judecății, Curtea apreciază de prisos analiza criticii vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va admite recursurile, va modifica în tot sentința atacată, în sensul că va respinge acțiunea ca neîntemeiată. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului, împotriva sentinței civile nr.879 din 12 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Teleorman Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- (6120/2007), în contradictoriu cu, și intimații-pârâți Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI și expert Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării.
Modifică în tot sentința atacată în sensul că:
Respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./07.07.2009
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
