Drepturi salariale (banesti). Decizia 4692/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1902/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.4692/
Ședința publică de la 24 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți, G, a, G, -, G, G, T, șiîmpotriva sentinței civile nr.153 din data de 24.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (5046/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâțiMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:"drepturi bănești - plată ore suplimentare".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurenții-reclamanți, G, a, G, -, G, G, T,și intimații-pârâți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 23.06.2009, întâmpinare din partea intimatului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Curtea, având în vedere împrejurarea că intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin întâmpinarea formulată, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 153 din data de 24.10.2008, pronunțată în dosarul nr- (5046/2008), Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale Admite a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada septembrie 2000- 14.01.2005; a respins acțiunea privind această perioadă, constatând prescris dreptul la acțiune; a respins acțiunea formulată de reclamanții, G, a, G, -, G, G, T, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată, pentru perioada 15.01.2005 și până în prezent; a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 2008, s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 al.3 și art. 27 al.1 ale nr.OG 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze, să modifice sau să extindă aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerate discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Or, în cauză, a mai reținut prima instanță, obiectul acțiunilor reclamanților îl constituie obligarea pârâților la repararea prejudiciului creat prin discriminare și anularea situației create prin discriminarea săvârșită de legiuitor, care, prin nr.OUG 27/2006 nu a prevăzut în cazul magistraților sporurile pentru muncă suplimentară.
A mai constatat instanța de fond, că decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este de obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile publicarea deciziei Curții Constituționale.
În plus, s-a reținut că sistemul de salarizare a magistraților reglementat prin dispozițiile nr.OUG 27/2006 este diferit de cel al altor categorii profesionale - personal contractual și funcționari publici, care nu se află în situații identice sau similare, astfel încât tratamentul deosebit al salariilor acestora nu poate fi apreciat drept discriminare.
A mai stabilit prima instanță că nu se poate reține existența unei neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, contrar susținerilor reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs motivat, în termenul legal, reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, recurenții au arătat, în esență, următoarele:
1. Reclamanții și intervenienții - recurenți procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt planificați să efectueze serviciul de permanență, ceea ce presupune ca. periodic, timp de mai multe zile pe lună, după orele de program și în zilele nelucrătoare sau sărbători legale, să fie disponibili a se prezenta la locul de muncă, fiind obligați să nu părăsească localitatea, pentru ca, în caz de urgență să se prezinte la sediul parchetului pentru înregistrarea, eventual și judecarea unor cauze penale ce presupun urgență, respectiv cauze penale ce au ca obiect luarea, prelungirea ori menținerea măsurilor preventive, respectiv eliberarea autorizațiilor pentru exhumare, percheziții, cercetări la fața locului etc. fără ca pentru aceste ore suplimentare să se acorde drepturi salariale suplimentare.
Or, această permanență conform Regulamentului de ordine interioară este obligatorie.
Au mai arătat recurenții că, în cazul diferitelor categorii de salariați bugetari, ce își desfășoară activitatea în domenii în care, prin natura atribuțiilor pe care le îndeplinesc, se află în permanență la dispoziția angajatorului - instituție publică, efortul suplimentar depus de aceștia este recompensat material, de regulă printr-un spor aplicat la salariul de bază.
În absența unei reglementări legale menite să asigure o recompensă materială pentru categoria profesională a magistraților ce efectuează serviciul de permanență pentru instrumentarea cauzelor penale urgente, în condițiile în care categoria profesională în discuție se găsește în aceeași situație cu cea a altor categorii de salariați ce beneficiază de o recompensă materială pentru efortul depus și efectele acestuia în viața privată a angajatului, încălcarea principiului fundamental de dreptul muncii, ce privește nediscriminarea și egalitatea de tratament este evidentă.
Prin eliminarea reclamațiilor de la beneficiul sporului de 25% pentru programul de "permanență" s-a creat un tratament diferențiat între această categorie profesională și restul personalului din domenii de activitate similare/analoage, defavorizând în mod nejustificat categoria profesională a reclamanților, având ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la egalitate în activitatea economică și în materie de angajare și profesie.
Este adevărat că dreptul la a reglementa prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, însă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice în ceea ce privește, spre exemplu, vechimea în muncă, munca peste programul normal de opt ore, sau în zilele de și repaus săptămânal.
Rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art.27 din nr.OG 137/2000.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare în materie este continuată de alin. 15 din preambulul Directivei nr.2000/78/CE, privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței a unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicele naționale, care pot să revadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice".
2. Cu privire la respingerea acțiunii pentru perioada septembrie 2000 - 14.01.2005, drept consecință constatării prescrierii dreptului la acțiune, pentru această perioadă, s-arătat că dispozițiile art. 83 din Codul muncii se completează cu dispozițiile legislației civile art. 16 din Decretul nr. 167/1959, în care se arată că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Efectul întreruperii termenului de prescripție constă în ștergerea prescripției anterioare și începerea unui nou termen de prescripție.
Față de această situație, acțiunea reclamanților și cererile de intervenție formulate în cauză de T și, prin care au solicitat drepturi bănești reprezentând sporul de 25% pe perioada septembrie 2000 până în prezent, nu este prescrisă, întrucât în cauză au intervenit mai multe acte întreruptive de prescripție și nu doar unul singur (Ordinul nr.903/C din 28.03.2003, al ministrului justiției, prin care s-a constituit comitetul mixt de soluționare a problemelor de natură salarială ale magistraților; Ordinul nr.3 din 11.06.2005, în care se precizează că pentru magistrații și personalul din organele autorității judecătorești, care nu dețin titluri executorii calculul drepturilor salariale se va realiza conform anexelor 11-18; Strategia de Reformă a Sistemului Judiciar și Planul de Acțiune aprobate prin nr.HG232/2005, prin care s-a prevăzut măsura vizând plata drepturilor salariale restante, inclusiv pentru personalul care nu are hotărâri judecătorești; Angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor privind aderarea României la UE,în care, la propunerea ministrului justiției, a fost inclusă și obligația de plată a drepturilor salariale restante și a asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar.
3. Instanța de fond, în mod netemeinic, a respins cererile de intervenție formulate în cauză, câtă vreme sunt îndeplinite cumulativ cerințele dispozițiilor art.49 și urm. Cod procedură civilă și nu s-a pronunțat în sentința civilă recurată cu privire la acestea.
4. în mod greșit, prima instanță a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează protocolul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, care este temeinică și legală.
În recurs, nu au fost administrate probe.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefundat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul, conform art.3 din nr.OUG27/2006, la o indemnizație de încadrare brută lunară, stabilită pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din ordonanța de urgență, în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
De asemenea, se reține ca fiind corectă constatarea instanței de fond în sensul că reclamanții solicită extinderea dispozițiilor legale din acte normative care prevăd acordarea sporului de permanență de 25% pentru alte categorii profesionale și aplicarea acestor dispoziții pentru categoria profesională din care fac parte, adică pentru alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea acelor acte normative și neprevăzute în cuprinsul lor.
Or, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia este discriminatoriu modul de salarizare a procurorilor, întrucât instituirea unui regim juridic diferit, inclusiv în ceea ce privește salarizarea diferită a unor categorii de personal distincte, se impune ca o justificare obiectivă și rezonabilă, pentru ca egalitatea în fața legii să nu creeze stări privilegiate sau discriminatorii.
Încălcarea principiului egalității și nediscriminării ar putea fi constată doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În acest sens este și practica instanței de contencios european al drepturilor omului, dată în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cât și jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut în mod constant că dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituția României vizează egalitatea în drepturi a cetățenilor în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta.
În plus, prin deciziile Curții Constituționale nr. 818-821/2008, la care în mod corect s-a raportat prima instanță, s-a constatat că art. 2 alin. (3) din nr.OG 137/2000 caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
A mai reținut instanța de contencios constituțional că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, a conchis Curtea Constituțională, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Având în vedere menționata decizie, Curtea constată că modul de stabilire prin lege sau ordonanță a Guvernului a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii profesionale ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte privind statutul profesional al unor categorii de personal nu este o problemă care poate fi apreciată prin prisma dispozițiilor nr.OG 137/2000, câtă vreme, prin examinarea soluției alese de legiuitor, se tinde la modificarea, completarea sau abrogarea de către instanța judecătorească a unor dispoziții legale cuprinse în legi sau ordonanțe.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, potrivit dispozițiilor art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
În plus, art. 166 alin. 1 din Codul muncii dispune în sensul că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reprezintă dreptul comun în această materie, în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Curtea reține că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamanților, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 14.01.2005, câtă vreme nu se poate aprecia că, în cauză, a intervenit întreruperea cursului prescripției, nici unul actele debitorului neputând fi apreciat ca o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie aptă să producă efectul întreruptiv, astfel cum se susține.
În ce privește respingerea în principiu a cererilor de intervenție, C reține ca fiind corectă soluția primei instanțe, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și specificul raporturilor juridice de muncă, fie ele și atipice, cum este cazul recurenților.
Drepturile a căror realizare este urmărită de petenții intervenienți sunt drepturi proprii, care izvorăsc din raporturile juridice distincte în care se află cu angajatorul, astfel încât, în cauză, aceștia nu pretind aceleași drepturi ca și reclamanții și nu tind să câștige pentru ei obiectul procesului. Prin urmare, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 49 din Codul d e procedură civilă. Cum cererea de intervenție nu a fost admisă în principiu, nu se mai impunea ca, prin sentința recurată, prima instanță să se pronunțe pe fondul pretențiilor petenților, întrucât aceștia nu au dobândit în proces calitatea de intervenienți.
Față de soluția dată capătului de cerere principal, în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice), ca lipsită de interes.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, care urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți, G, a, G, -, G, G, T, șiîmpotriva sentinței civile nr.153 din data de 24.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția VII a Civilă și pentru Cauze Privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (5046/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâțiMinisterul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării,în calitate de expert parte în domeniul discriminării.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
27.07.2009
Jud. fond.:
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
