Drepturi salariale (banesti). Decizia 5695/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- ( număr în format vechi 5362/2009 )
DECIZIA CIVILĂ NR.5695/R/
Ședința publică de la 16 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol,judecarea cauzei privind recursurile formulate de recurenții și - "" -, împotriva sentinței civile nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, având ca obiect-drepturi bănești-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul, personal, asistat de apărător ales, avocat,în baza împuternicirii avocațiale nr.153 din data de 12 octombrie 2009, emisă de Uniunea Națională a Barourilor din România- Baroul Dâmbovița și recurenta - "" -,prin consilier juridic - în baza împuternicirii nr.8354 din data de 06 octombrie 2009, emisă de această instituție.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul recurentului, solicită instanței încuviințarea probei cu înscrisuri,respectiv fotocopii de pe repartizarea profitului și Decizia nr.1667 din 25 august 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, precum și chitanța cu regim special nr.53 din data de 12 octombrie 2009, în valoare de 2200 lei, reprezentând onorariul de avocat.
Instanța, după deliberare, admite proba cu înscrisuri solicitată, sens în care constată administrată proba prin depunerea acestora la dosar.
Întrebate fiind, părțile declară că nu mai sunt alte cereri sau excepții de invocat, motiv pentru care, Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul, în susținerea recursurilor.
Apărătorul ales pentru recurent, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile, iar pe fond, admiterea cererii așa cum a fost formulată și obligarea recurentei - "" -, la plata cheltuielilor de judecată, atât în fond cât și în recurs.
Hotărârea atacată este nelegală și netemeinică,având în vedere faptul că instanța de fond a apreciat că nu este întemeiată solicitarea recurentului cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii,întrucât din formularea art.64 alin.1 lit.a, rezultă că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii, în situația concedierii colective ce nu țin de persoana salariaților, nu este o obligație a angajatorului, ci o latitudine.
Cât privește motivarea, în sensul că acordarea compensațiilor nu este o obligație, ci o latitudine a angajatorului,precizează că angajații au fost de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății,este netemeinică și nelegală,întrucât din interpretarea art.64 alin.1 lit.a, rezultă că nu este vorba de o condiție pur potestativă, ci de o condiționare a plății acestor compensații, în funcție de situația financiară.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta. Din actele contabile pe care instanța a considerat că nu sunt utile cauzei, respectiv extrasul din bilanțul contabil, contul de profit și pierderi, reiese că, în anul 2008, s-a înregistrat un profit un cuantum de aproximativ șase milioane de EURO. Având în vedere profitul societății, consideră că este întemeiată solicitarea privind acordarea celor 11 salarii de bază brute.
Nelegal instanța a admis în parte restituirea contribuțiilor la asigurările sociale, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că raportul de muncă al recurentului a încetat.
De asemenea, instanța a respins capătul al treilea de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că recurentul nu a făcut dovada unui prejudiciu, însă solicită a se avea în vedere că pârâta a obligat recurentul să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească.
Recurenta - -, prin consilier juridic, având cuvântul, pe recursul declarat de recurentul, solicită respingerea acestuia ca fiind nefondat și menținerea sentinței civile atacate, ca fiind legală și temeinică, cu privire la, respingerea capătului de cerere privind obligarea societății la plata unei compensații bănești echivalentă cu 11 salarii de bază brute, neacordată în urma concedierii colective, respingerea capătului de cerere privind obligarea societății la plata,cu titlu de daune morale, a sumei de 10000 lei, având în vedere următoarele considerente:
Acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului, ci o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de muncă la nivelul societății și acordare compensațiilor este condiționată de situația financiară a societății. Asta, ar însemna că, chiar dacă angajatorul ar fi dorit să acorde compensațiile, a fost condiționat de situația financiară a societății, deci de posibilitățile sale reale de plată. În subsidiar, în situația în care instanța nu va lua în considerare cele de mai sus și va admite recursul privind plata compensațiilor bănești, solicită a se constata că din pretențiile recurentului trebuie scăzute impozitul pe venit, contribuția la bugetul asigurărilor sociale și contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, care, potrivit Codului fiscal, se rețin la sursă.
În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, formulat de recurentul, precizează că acordarea daunelor morale în cuantum de 10.000 lei nu au putut fi luate în considerare de către instanța de fond, nefiind motivate în drept și fapt și dovedite.
Având cuvântul pe recursul formulat de societate, pune concluzii de admitere a acestuia, modificarea în parte a sentinței atacate și pe fond respingerea cererii cu privire la obligarea societății la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat ca urmare a concedierii și a se constata temeinicia și legalitatea reținerii contribuțiilor din salariul compensatoriu acordat cu ocazia concedierii colective.
Apărătorul ales pentru recurentul, solicită respingerea recursului formulat de pârâta -" "-, ca fiind nefondat.
Curtea, în temeiul disp.art.150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentință civilă nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâta - -,
A fost obligată pârâta la restituirea către reclamant a contribuțiile deduse din salariul compensatoriu acordat,
Au fost respinse, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere și
A fost obligată pârâta la 700 lei cheltuieli de judecată față de reclamant.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, ntre părți au existat raporturi de munca, acestea încetând ca efect al deciziei nr. 131/24.02.2009 emisă de pârâtă în baza art.65 alin.1 din Codul muncii. Prin art.7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a incasa o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna anterioară concedierii.
S-a apreciat că prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenita ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de munca valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.
Astfel, art.78 din contractul colectiv de munca unic la nivel național, valabil pentru anii 2007-2010, prevede obligația angajaților de a acorda salariatului concediat din motive ce nu țin de persoana acestuia o compensație de cel puțin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi.
De asemenea, contractul colectiv de munca valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție sociala B sub nr.6278/27.12.2007, conține la art.64 alin.1 lit. a clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiara, în cazul concedierilor colective, o compensație echivalenta cu douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Totodată, din modul în care a fost redactat textul articolului 64 al contractului colectiv la nivel de unitate rezulta că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensație la latitudinea societății, după o analiza prealabila a situației financiare. Instanța apreciază, față de modul de redactare a clauzei, că aceasta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesului său, respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective, mai ales prin raportare la alte clauze ale contractului colectiv. Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
S-a constatat că, prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariaților părțile au convenit la plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului, lăsata la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiara, iar nu o obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de munca instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectiva, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor angajaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbata activitatea.
Pentru aceste considerente, în baza art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca, care stabilește forța obligatorie față de părți a contractelor colective de munca, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect.
S-a considerat în ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordata reclamantului că, este pe deplin justificată cererea. Din actele depuse a rezultat că din salariul compensatoriu achitat reclamantului pârâta a reținut sume cu titlu de impozit pe venit, de contribuții la bugetul asigurărilor sociale și de contribuții la bugetul asigurărilor de sănătate.
S-a avut în vedere că, potrivit art.55 alin.4 lit.j din Codul fiscal (Legea nr.571/2003), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Totodată art.257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunara pentru asigurările de sănătate, contribuție care se aplica numai veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Față de aceste dispoziții legale, s-a constatat că suma încasata de reclamant ca plata compensatorie nu este impozitabila și, prin urmare, nu este supusa nici calculului contribuției pentru asigurările de sănătate.
S-a precizat că, în ce privește contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suporta din bugetul asigurărilor pentru șomaj, la nivelul contribuției individuale de asigurări sociale, potrivit art.21 alin. 6 din Legea nr.19/2000. rezulta de aici că suma cu titlu de plata compensatorie nu constituie bază de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se retine de la salariat, fiind suportata pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant, instanța a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada producerii unor prejudicii de imagine, care să justifice repararea acestora.
Totodată, s-a mai reținut că reclamantul nu și-a motivat în fapt și drept capătul de cerere prin care solicită obligarea pârâtei la plata de daune morale.
Făcând aplicarea dispozițiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, pârâta a fost obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reținerii sumelor cu titlu de contribuții față de stat din compensația acordata, prin plata către reclamant a sumelor reținute.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs, în termenul legal, reclamantul și pârâta - -.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul a arătat că prima instanță a reținut în mod eronat că acordarea celor 12 salarii brute compensatorii nu este o obligație, ci o posibilitate a angajatorului, deoarece din interpretarea dispozițiilor art.64 alin.1 lit.a contractul colectiv de muncă al societății rezultă că nu este vorba de o condiție pur potestativă ci de o condiționare a plății acestor compensații de situația materială a angajatorului, mai ales că în material dreptului muncii orice dispoziție contractuală ambiguă se interpretează în favoarea angajatului.
Așadar, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta, în cauză, din actele contabile apreciate ca neutile cauzei de către prima instanță, respectiv din extrasul bilanțului contabil și al contului de profit și pierderi pe anul 2008 rezultând realizarea unui profit de aproximativ 6 milioane EURO.
Instanța nu a făcut nici aplicarea în privința clauzei asumate prin dispozițiile art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă aplicarea art.236 alin.4 din Codul muncii potrivit cărora Contractele colective de muncă legal încheiate constituie legea părților.
A mai arătat recurentul că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză ci reia susținerile pârâtei din întâmpinare, întrucât situația financiară a unei societăți nu este reflectată de fluxul de numerar care este doar o parte integrantă a balanței lunare ce mai conține și ordinele de plată privind plățile și încasările, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
Instanța în mod părtinitor a respins recurentului proba cu înscrisuri reprezentând bilanțul contabil pe anul 2008 din care reieșea realizarea unui profit substanțial la data întocmirii bilanțului.
În ceea ce privește instituirea contribuțiilor la asigurările sociale instanța a dispus restituirea parțială a acestora în mod eronat, întrucât acestea reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu cu atât mai mult cu cât calitatea recurentului de salariat a încetat, iar această despăgubire a fost acordată după încetarea contractului individual de muncă; potrivit legii aceste contribuții se rețin din salariu sau venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să reține contribuțiile legale ci numai impozitul pe profit de 16%.
A mai susținut recurentul că, în mod greșit a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale, câtă vreme simplul fapt că intimatul a determinat solicitarea acestor drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii și managerii societății fără a plăti salariile compensatorii și-au repartizat 1.235.360 lei profit, susținând în justiție că fluxul de numerar este negativ, neavând bani de achitat.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 și 9 și art.3041pr.civ. recurenta - - a criticat sentința ca netemeinică și nelegală, în principal, sub următoarele aspecte:
Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât rin p. acțiunea introductiva, reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu acordat, mai mult, a recunoscut faptul ca acest impozit a fost legal reținut.
Hotărârea pronunțată este data cu aplicarea greșita a legii, întrucât instanța de fond în mod greșit a aplicat în cauza dispozițiile art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003, considerând ca sumele reprezentând salariile compensatorii nu intra in categoria drepturilor salariale care se supun impozitării si, ca urmare, asupra acestora nu se datorează impozit pe venit. De altfel, suma reprezentând impozitul pe venit reținut nici nu a fost contestata prin cererea introductiva, reclamantul recunoscând ca impozitul de 16% a fost reținut corect si legal, pretinzând doar restituirea contribuțiilor reținute si virate către fondurile speciale.
Pornind de la aceasta interpretare greșita asupra naturii acestor venituri, instanța de fond a considerat ca in mod eronat au fost reținute si virate contribuțiile la fondurile speciale. Or, aceasta încadrare juridica greșita a determinat si aplicarea greșita a dispozițiilor legale aplicabile in materia contribuțiilor datorate către fondurile speciale.
Așa cum s-a arătat în apărările formulate la instanța de fond, potrivit Codului fiscal (Legea nr.571/2003) si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal (HG nr.44/2004) se includ in categoria veniturilor impozabile si veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, in speța fiind aplicabile prevederile art.55 alin.2 din Codul fiscal coroborate cu pct.68 lit.I din Normele metodologice de aplicare ale Codului fiscal, fiind plătite din fondul de salarii, atât in ceea ce privește obligațiile salariatului, cat si pe cele ale angajatorului, si nu acelea pe care greșit le-a reținut instanța de fond.
În ce privește ontribuția de asigurări sociale rdinul 340/2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, prevede la litera A capitolul II punctul 18: "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale o constituie venitul brut realizat lunar de către asigurații care se regăsesc în situațiile de la art.5 alin.1 pct.I și II din lege. Constituie bază lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale și veniturile brute realizate de persoanele care nu se mai regăsesc în aceste situații, dar încasează venituri ca urmare a faptului că au deținut una din calitățile de la art. 5 alin.1 pct.I și II din lege."
Mai mult, art.26 din Legea nr.19/2000, așa cum a fost modificata prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizării salariaților. Aceste sume fac parte din venitul brut realizat supus contribuției la asigurările sociale, iar societatea. în mod legal a calculat, reținut si virat contribuția la fondul de asigurări sociale.
În privința contribuției de asigurări sociale de sănătate s-a susținut că otrivit p. art.257 (2) lit. a din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificata, contribuția lunara a persoanei asigurate se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit. Or, așa cum am arătat mai sus, compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal. Prin urmare, întrucât compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale, apare si obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume. Astfel, societatea în mod legal a calculat, reținut și virat contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate.
Totodată, toate aceste contribuții reținute la sursa au fost virate in conturile beneficiarilor respectivi, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate. In plus, pentru sumele respective, societatea a virat in conturile fondurilor speciale contribuția care revine, potrivit legii, inclusiv angajatorului.
Prin întâmpinare recurenta-pârâta - -, a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
La dosarul cauzei s-au depus ca înscris nou, în recurs, Nota 13 de repartizare a profitului societății - -
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă al societății înregistrat sub nr.6278/27.12.2007, la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului B, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară o compensație către salariat echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Această clauză contractuală pretins neclară, se interpretează potrivit specificului convențiilor de muncă, după cum cu temei a susținut și recurentul-reclamant prin criticile formulate la adresa hotărârii instanței de fond, în favoarea salariatului și în conformitate cu dispozițiile art.977 și urm. Cod civil, ce reglementează principiul priorității voinței interne a părților și a principiului potrivit cărora clauzele neclare se interpretează în sensul în care acestea produc efecte juridice și potrivit specificului contractului.
Clauza prevăzută de dispozițiilor art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă al societății, a fost însă greșit interpretată de către instanța fondului care a reținut că aceasta instituie doar o posibilitate pentru angajator, ce-și poate manifesta discreționar voința în sensul acordării sau nu a compensațiilor bănești ocazionate de concediere, ori această obligație este afectată de o condiție pur potestativă ce are ca efect nulitatea clauzei asumate sub această condiție, prin urmare, această interpretare propusă de către angajator neputând fi primită.
Interpretând potrivit principiilor prevăzute de dispozițiile art.977 și urm. Cod civil, clauza în discuție, Curtea apreciază că angajatorul s-a obligat față de salariat ca în condițiile în care situația sa financiară este favorabilă să achite acestuia cu ocazia concedierii 12 salarii de bază brute, în acest sens putând fi înțelese dispozițiile art.64 alin.1 lit.a din Contractul colectiv de muncă.
Mai mult, astfel cum rezultă din extrasul din bilanțul pe anul 2008 al societății, aflat la filele 35-36 din dosarul primei instanțe, coroborat cu motivele avute în vedere prin decizia de concediere a recurentului-reclamant și cu Notificarea formulată de către angajator cu ocazia concedierii colective, din cuprinsul căreia rezultă că motivul ce a determinat concedierile de la nivelul societății nu a fost reprezentat de dificultăți de natură economică ci de considerente organizatorice de natură să determine eficientizarea societății; în cauză, în situația recurentului-reclamant situația financiară a societății ce înregistrase în anul anterior concedierii acestuia un profit substanțial permitea plata salariilor compensatorii prevăzute în Contractul colectiv de muncă.
În privința criticii referitoare la respingerea cererii de acordare către recurentul-reclamant a daunelor morale, aceasta apare ca nefondată, câtă vreme prejudiciul moral este constituit de consecințele negative produse prin fapta ilicită asupra onoarei și demnității victimei acestei fapte și nu a fost dovedit în cauză, după cum corect a reținut prima instanță, împrejurarea formulării prezentei cereri de chemare în judecată neputându-se constitui prin ea însăși într-un prejudiciu moral.
Nu poate fi primită nici critica recurentului-reclamant privind respingerea de către prima instanță a cererii de restituire a contribuțiilor de asigurări sociale reținute din salariul compensatoriu acordat, câtă vreme prin hotărârea recurată, prima instanță a dispus restituirea tuturor contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat recurentului-reclamant, inclusiv a contribuțiilor de asigurări sociale.
Trecând la analiza recursului formulat de recurenta-pârâtă - -, Curtea reține ca fondată critica potrivi căreia prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată câtă vreme prin acțiunea introductivă dedusă judecății, recurentul-reclamant solicitase doar restituirea contribuției de asigurări sociale reținute de angajator din salariul compensatoriu acordat, astfel cum rezultă și din cuprinsul celei de-al treilea paragraf al motivării acțiunii, iar aceasta a dispus obligarea angajatorului la restituirea tuturor contribuțiilor datorate fondurilor speciale aplicate asupra salariului compensatoriu acordat cu ocazia disponibilizării sale, fiind incident, prin urmare, motivul de modificare a hotărârii prevăzut de dispozițiile art.304 pct-.6.pr.civ.
Sunt fondate, totodată, criticile recurentei potrivit cărora prima instanță a făcut o greșită aplicare și interpretare în cauză a dispozițiilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 și al pct.68 lit.l din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal ce prevăd că se includ în categoria veniturilor impozabile și compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, fiind aplicabile și dispozițiile art.55 alin.2 din Codul Fiscal.
Fondate sunt și susținerile recurentei referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art.257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006, ce prevăd obligativitatea achitării contribuției de asigurare de sănătate asupra veniturilor din salariu sau asimilat salariilor, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr.76/2002.
Sunt nefondate, însă, criticile recurentei referitoare la caracterul nedatorat al reținerilor operate cu titlu de contribuții de asigurări sociale asupra salariului compensatoriu acordat cu ocazia concedierii câtă vreme, potrivit dispozițiilor art.26 alin.1 lit.b din Legea nr.19/2000 contribuțiile de asigurări sociale nu se datorează asupra drepturilor reprezentând drepturi plătite în cazul încetării raporturilor de muncă ale salariaților.
Pentru aceste considerente văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va admite recursurile, va modifica, în parte, sentința în sensul că, va obliga pârâta să plătească reclamantului diferența de 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii cu titlu de compensație; va menține obligația pârâtei de restituire către reclamantă a contribuției de asigurări sociale pentru compensațiile acordate; va respinge cererea de restituire de către pârâtă către reclamantă a celorlalte contribuții aferente compensației acordate; va menține celelalte dispoziții.
În temeiul dispozițiilor art.274 și art.276 pr.civ. va fi obligată recurenta - - la plata către recurentul-reclamant a sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată, în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții și - "" -, împotriva sentinței civile nr.5268 din data de 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-.
Modifică, în parte, sentința în sensul că:
Obligă pârâta să plătească reclamantului diferența de 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii cu titlu de compensație.
Menține obligația pârâtei de restituire către reclamantă a contribuției de asigurări sociale pentru compensațiile acordate.
Respinge cererea de restituire de către pârâtă către reclamantă a celorlalte contribuții aferente compensației acordate.
Menține celelalte dispoziții.
Obligă recurenta - - la plata către recurentul-reclamant, a sumei de 2200 lei cheltuieli de judecată, în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 16.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
20.10.2009
Jud. fond:;
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Scrob Bianca Antoaneta
