Drepturi salariale (banesti). Decizia 617/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 617/
Ședința publică din 26 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
GREFIER - -
Pentru astăzi fiind amânată soluționarea recursurilor declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ B, cu sediul în B,-, sector 5, și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, prin T, cu sediul în T,-, jud.T, împotriva sentinței civile nr. 473 din 26.03.2007 a Tribunalului Tulcea, pronunțată în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA,cu sediul în C- și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, cu sediul în B,- - 3, sector 1 și intimații - reclamanți, G, -, - -, S, toți cu domiciliul ales în T,-, jud.
Dezbaterile au a avut loc în ședința publică din 11 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din aceeași dată, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea cauzei 26 mai 2009.
CURTEA
Asupra recursului privind conflictul de muncă de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr.4925/2006, reclamanții, G, a, - -, și S procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Tulcea, au chemat în judecată MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA și Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la achitarea contravalorii sporului de vechime în muncă, începând cu data de 1.11.2003 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, actualizat cu indicele de inflație, la data executării hotărârii judecătorești, acordarea pentru viitor a sporului de vechime în muncă, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate.
La data de 7 decembrie 2006 reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată în sensul solicitării pretențiilor începând cu data intrării în vigoare a OG nr. 83/2000.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, prin intrarea în vigoare a OG nr.83/2000 magistrații - judecători și procurori nu au mai beneficiat de sporul de vechime în muncă.
Colegiul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. FN/6.07.2006 a constatat existența unei discriminări generate de neacordarea sporului de vechime în muncă.
Actul prin care Colegiul Național pentru Combaterea Discriminării constată existența unei discriminări în exercitarea atribuțiilor de autoritate publică competentă în materie poate fi supus controlului judiciar pe calea contenciosului administrativ. În cazul în care o asemenea hotărâre nu este contestată sau contestația este respinsă, existența discriminării nu mai poate fi repusă în discuție.
Or, conform art. 21 (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare aprobată prin Legea nr. 48/2002 și modificată prin Ordonanța Guvernului nr. 77/2003 "În toate cazurile de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun".
Întrucât prejudiciul suferit prin discriminare a rezultat din neacordarea sporului de vechime în muncă, reclamanții apreciază că metoda echitabilă de calcul a acestuia este calcularea lui la nivelul sporului care le-a fost acordat.
Au solicitat acordarea acestui spor, cerere pentru care evident există temei legal și acordarea de despăgubiri calculate la nivelul sporului neacordat.
Raportarea la cuantumul acestui spor a constituit deci doar un mod de calcul.
De altfel, în acest sens, s-a pronunțat - mutais mutandis - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 16 septembrie 2006, în cazul GAYGUSUZ contra AUSTRIEI, prin care s-a decis că a avut loc încălcarea art. 14 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr.1.
Având în vedere că prejudiciul provocat de discriminarea suferită a intervenit în desfășurarea unor raporturi asimilate raporturilor de muncă în cauză este aplicabilă Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.
S-ar putea obiecta de către pârâți că în moment ce reclamanții beneficiază de majorarea indemnizației în raport cu vechimea în funcția de procuror, nu li s-ar mai cuveni și sporul de vechime în muncă.
nu poate fi primită deoarece, pe de o parte, este vorba de două sporuri diferite, atât ca temei de acordare, cât și ca finalitate. Astfel, primul spor este acordat pentru fidelitatea magistratului față de sistemul judiciar, iar sporul de vechime pentru compensarea uzurii fizice și morale a persoanei acumulată în timp ca urmare a activității profesionale.
Tot așa, prin neacordarea sporului de vechime, se creează o situație neechitabilă pentru unii dintre reclamanți care au vechime anterioară în alte sectoare de activitate, fiind veniți mai târziu în sistemul judiciar. Mai mult decât atât, există foarte multe categorii de salariați care primesc ambele sporuri și se referă în special la personalul auxiliar de specialitate din justiție, funcționari publici din cadrul ANP, salariații din învățământ, cultură, etc.
În cauză nu se poate susține că dreptul lor la acțiune s-a prescris, întrucât potrivit art.21 (2) din OG nr.137/2000, termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Reclamanții au luat cunoștință de existența discriminării la acest moment, formulând prezenta acțiune de îndată.
Temeiul de drept al acțiunii îl constituie Legea anr.168/1998, art. 33 al.1 și 2 din Legea nr.50/1996 (în vigoare), și următoarele dispoziții cuprinse în Ordonanța de Guvern nr. 137 din 31.08.2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare modificată prin Legea nr.48 din 16.01.2002 și ordonanța de Guvern nr.77/29.08.2003:
Art.1 - (1) În România, stat de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.
(2) Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:
.
e) drepturile economice, sociale și culturale, în special,
(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
(3) Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol privește persoanele aflate în situații comparabile.
(4) Orice persoană fizică sau juridică are obligația să respecte principiile enunțate la alin. (2).
Art.21 (1) În toate cazurile de discriminare prevăzute în ordonanță, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prilejul suferit, precum și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
(2) Cererea de despăgubire este scutită de taxa judiciară de timbru.
Art.191 - Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea națională care investighează și sancționează contravențional faptele sau actele de discriminare prevăzute în prezenta ordonanță.
Art.192 - În exercitarea atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își desfășoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influențată de către alte instituții ori autorități publice.
Art. 194 - În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii:
c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare.
La data de 5.03.2007 reclamanții și-au precizat și completat cererea de chemare în judecată invocând referitor la temeiul de drept al acțiunii, disp. OG nr.137/2000, art.33 al.1 și 2 din Legea nr.50/1996, Legea nr. 168/1999, art.155, 165, 239, 241 lit.d, art.296 din Legea nr. 53/2003, art. 40 al.3 lit.d din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005 - 2006, art. 41 pct.5, art. 114 al.1, art.115 pct.1 și 6, art. 73, 76, art. 108 al.1 și 5 din Constituția României (prevederi în vigoare în anul 2000).
S-au mai invocat și dispozițiile Tratatelor internaționale care fac parte din dreptul intern conform art. 20 din Constituție, art. 7 și 23 din Declarația Universală Drepturilor Omului, art. 7 din pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale ratificat și România prin decretul 212/1974 și art. 14 din CEDO, art.1 din Protocolul nr. 12 al CEDO.
Reclamanții au mai invocat și faptul că nr.OG 83/2000 a modificat legi organice și ordonanțe de urgență, respectiv Legea nr. 92/1992, Legea nr. 78/2000, OUG nr.24/2000 și Legea 50/1996, încălcând astfel principiul ierarhiei actelor juridice invocat în art. 51, 72, 74 și 114 din Constituția României în vigoare la momentul respectiv, Legea nr. 24/2000, deoarece a reglementat în domeniul de nivel superior.
Prin nr.OG83/2000 s-a încălcat și art. 49 din constituție în vigoare la data respectivă, deoarece a transferat existența dreptului la sporul pentru vechime în muncă pentru magistrații care anterior dobândirii acestei calități au exercitat alte profesii și astfel magistrații cu vechime în muncă au fost aduși la nivelul de salarizare al stagiarului, practicându-se o discriminare nepermisă.
Cum OG83/2000 a fost abrogată prin art. 50 din OUG nr. 177/2000 nu mai poate fi supusă controlului de constituționalitate, așa încât competentă să constate ilegalitatea și neconstituționalitatea este instanța de judecată.
S-a mai arătat că prin aplicarea justă a art.33 din Legea 50/1996 și OG 83/2000 s-au încălcat principiile nediscriminării și a egalității în fața legii, al egalității în drepturi, defavorizând magistrații în raport cu bugetarii și, în mod deosebit, cu personalul auxiliar din justiție.
Reclamanții au depus la dosar în copie: Hotărârea din 6.07.2007 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și soluții din practica judiciară a altor instanțe.
În apărare MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, arătând că: în conformitate cu prevederile art. 137 cu aplicarea art. 158 din Codul d e procedură civilă, invocă excepția necompetenței materiale a instanței, motivat de faptul că potrivit art. 36 alin.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 - privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale asistenților judiciari, revine Curții de Apel București.
Astfel, în conformitate cu art. 36 alin.1, "personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de C mult 30 de zile".
În același timp, potrivit prevederilor art. 36 alin.2 din același act normativ "Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile.
Pe cale de consecință, din dispozițiile legale precizate reiese că legiuitorul stabilit că instanța competentă să judece litigiile privind drepturile salariale ale magistraților este Curtea de Apel București.
Totodată a învederat instanței că în speță, dispozițiile Codului Muncii au caracter de normă generală, iar dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 - privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, reprezintă norma specială.
Or, potrivit art. 1 alin.2 din Legea nr. 53/2003, Codul Muncii, sunt exceptate de la aplicarea prevederilor Codului Muncii legile speciale care conțin dispoziții specifice derogatorii.
De asemenea apreciază că nu se află în situația unui litigiu de muncă în înțelesul legii nr. 168/1999 - privind soluționarea conflictelor de muncă, deoarece dispozițiile art. 69 statuează "nu sunt considerate conflicte de drepturi .conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă".
Astfel, reclamanții magistrați beneficiază de lege specială de organizare și de un statut special reglementat.
Față de data formulării cererii de chemare în judecată, invocă excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamanților, pentru luna noiembrie 2003.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin.1, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958 "privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
Asupra fondului cauzei, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor Legii nr. 50/1996 - privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, magistrații beneficiau de un spor de stabilitate, precum și de un spor de vechime în muncă, sporuri statuate de art. 5 alin.1, respectiv de art.33 alin.1.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 83/2000, care a modificat și a completat Legea nr.50/1996, această prevedere a fost modificată în sensul că magistrații beneficiau de un adaos la indemnizația de încadrare lunară în raport cu vechimea efectivă în funcțiile prevăzute la art. 42 și art. 43 din Legea nr. 92/1992, republicată.
De asemenea, art. 33 din Legea nr. 50/1996 a fost completat prin introducerea unui nou alineat care prevedea că dispozițiile referitoare la sporul de vechime în muncă nu se aplică magistraților.
Până la data de 1 aprilie 2006, actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale magistraților era Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002, în raport cu vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat - asistent la Curtea Supremă de Justiție sau de personal asimilat magistraților, de o majorare îndemnizației stabilite potrivit art. 3 alin.2, calculată în procente la indemnizația brută.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin.1 din ordonanța anterior menționată, magistrații aveau dreptul "la o indemnizație de încadrare brută lunară pentru activitatea desfășurată, în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea în magistratură", iar la alin.2 se prevedea că "indemnizația se stabilește pe baza coeficienților de multiplicare corespunzători vechimii în magistratură și instanțelor sau parchetelor unde funcționează ca magistrați".
Totodată, în concordanță cu dispozițiile art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată și modificată - în prezent abrogată ( în vigoare la momentul de la care se cere plata sporului de vechime), "constituie vechime în magistratură perioada în care o persoană a îndeplinit funcțiile de avocat, notar, consilier juridic, etc, aceste perioade fiind avute în vedere în situațiile în care persoanele care au îndeplinit respectivele funcții devin magistrați".
Ulterior, Legea nr. 92/1992 - privind organizarea judecătorească, a fost abrogată prin Legea nr. 303/2004 republicată - privind statutul judecătorilor și procurorilor, care la art. 85 prevede: " Constituie vechime în magistratură perioada în care judecătorul, procurorul, personalul de specialitate juridică prevăzut laart. 87alin. (1) sau magistratul-asistent a îndeplinit funcțiile de judecător, procuror, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, magistrat-asistent, auditor de justiție, judecător financiar, judecător financiar inspector, procuror financiar, procuror financiar inspector, consilier și consilier de conturi în secția jurisdicțională a Curții de Conturi, grefier cu studii superioare juridice sau personal de specialitate juridică prevăzut laart. 87alin. (1), precum și perioada în care a fost avocat, notar, asistent judiciar, cadru didactic în învățământul juridic superior acreditat, jurisconsult, consilier juridic, ofițer de poliție judiciară cu studii superioare juridice, expert criminalist cu studii superioare juridice, autorizat potrivit legii, personal de probațiune cu studii superioare juridice sau care a îndeplinit funcții de specialitate juridică în Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, Institutul Român pentru Drepturile Omului, în Parlament sau în aparatul acestuia ori în cadrul Administrației Prezidențiale, Guvernului, Curții Constituționale, Avocatului Poporului, Curții de Conturi, Consiliului Legislativ".
Pe cale de consecință, sporul de vechime în muncă nu este prevăzut de către legiuitor nici în Legea nr. 303/2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Astfel, la stabilirea coeficienților de multiplicare legiuitorul a avut în vedere vechimea în munca juridică, precum și nivelul instanțelor sau parchetelor unde își desfășoară activitatea magistrații, realizându-se o distincție între vechimea în magistratură și vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat - asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau personal asimilat, pentru această din urmă situație prevăzându-se în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 sporul de fidelitate acordat acestora, în raport de vechimea efectivă în funcțiile de judecător, procuror, magistrat - asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat magistraților.
În prezent, salarizarea magistraților se realizează potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 - privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, care la art. 4 alin.1 prevede că "judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază, în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție sau de personal asimilat judecătorilor și procurorilor, de o majorare a indemnizației stabilite potrivitart. 3alin. (1), calculată în procente la indemnizația de încadrare brută lunară.".
Cum dispozițiile privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților constituie norme speciale în materie, fiind de strictă interpretare și aplicându-se cu prioritate, consideră că reclamanții magistrați pot beneficia de sporul de vechime în muncă.
Susținerea reclamanților, în sensul că dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 - referitoare la sporul de vechime în muncă de până la 25% calculat la salariul de bază - nu au fost abrogate, ci se aplică și în prezent personalului auxiliar de specialitate este corectă.
Însă, aceste dispoziții nu se aplică magistraților întrucât prin art. IV alin. 2 din Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 s-a prevăzut că stabilirea indemnizațiilor de încadrare ale magistraților se va face în raport cu funcția deținută, nivelul instanței și după caz vechimea în magistratură, sporul de vechime nefiind menționat.
Față de susținerile reclamanților referitoare la faptul că neacordarea sporului de vechime reprezintă discriminare a magistraților față de celelalte categorii profesionale, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut următoarele precizări:
Este adevărat că prin Hotărârea nr. 170 din 6 iulie 2006, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a decis că prin eliminarea aplicării prevederilor legale din Legea nr.50/1996, privind sporul de vechime doar în cazul magistraților s-a creat un tratament diferențiat între această categorie profesională și personalul auxiliar de specialitate, prin eliminarea acordării acestui spor acordat magistraților nerealizându-se o îmbunătățire a salarizării acestora, ci plasarea acestei categorii profesionale într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale.
Dar, împotriva acestei decizii acestui organism a formulat contestație Ministerul Justiției, iar prin Hotărârea nr. 124 din 28 august 2006, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a admis această contestație, reținând că potrivit Deciziei nr. 294 din 1 noiembrie 2001 Curții Constituționale s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 33 al.3 din Legea nr.50/1996.
Prin această decizie, Curtea Constituțională a statuat că principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 6 alin. 1 din Constituție, nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
În aceste condiții, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut că magistrații nu se află într-o situație comparabilă cu personalul auxiliar de specialitate al organelor judecătorești sau cu alte categorii de personal, ceea ce justifică un tratament diferențiat în stabilirea și acordarea salariilor.
Astfel, acordarea sporului de vechime nu constituie un drept recunoscut de lege, motiv pentru care instanța de fond dacă ar reține acest aspect ar adăuga la lege și ar depăși în acest mod atribuțiile puterii judecătorești, tranșând o problemă care putea fi rezolvată numai de către legislativ.
De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, pe care o invocă și reclamanții în acțiunea lor, dreptul la un tratament egal, nu are o existență independentă, fiind indisolubil legat de exercitarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la Protocoalele la acestea.
Or, este evident că acordarea sporului de vechime acestei categorii profesionale - magistrați, nefiind un drept ocrotit de această convenție, nu se poate reține că neacordarea acestui spor se constituie în încălcarea prevederilor convenției.
Întrucât capătul de cerere principal nu este întemeiat, a apreciat că nu se justifică nici reactualizarea sumei pretinse cu titlu de spor de vechime.
Totodată, aceeași pârâtă a formulat cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite cererea reclamanților, să se dispună prin aceeași hotărâre ca Ministerul Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Potrivit Hotărârii de Guvern nr.736/2003 - privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, instanțele judecătorești sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat.
Totodată, art.131 pct. (1) din Legea nr. 304/2004 republicată - privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde la elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că MINISTERUL PUBLIC - parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, în situația în care acțiunea reclamanților va fi admisă, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 3 din Ordonanța de Guvern nr. 22/2002 - privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii "în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii".
Prin notele de ședință depuse ulterior la dosarul cauzei, pârâta MINISTERUL PUBLICa invocat și excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 665/10.04.2006 a Tribunalului Tulcea și față de decizia civilă nr. 223/CM din 4.07.2006 a Curții de APEL CONSTANȚA, depunând în acest sens la dosar, practică judiciară a altor instanțe.
Prin Sentința Civilă nr. 473/2007 Tribunalul Tulceaa respins excepțiile de necompetență materială de prescriere a dreptului la acțiune și de autoritate de lucru judecat, ca nefondate.
A admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalte C de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA în solidar să plătească despăgubiri echivalente valoric cu sporul de vechime următorilor reclamanți astfel: pentru perioada 3.08.2005 - 12.03.2007, pentru perioada 01.09.2001 - 12.03.2007, pentru perioada 8.05.2006 - 12.03-2007, pentru perioada 1.10.2000 - 15.06.2004, și pentru perioada 9.03.2006 - 12.03.2007, pentru perioada 15.05.2006 - 12.03.2007, despăgubiri ce se vor actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
A obligat pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL GALAȚI, în solidar să plătească celorlalți reclamanți despăgubiri echivalente valoric cu sporul de vechime cuvenit pentru perioada 1.10.2000 - 12.03.2007, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins acțiunea formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtei.
A respins capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru perioada 12.03.2007 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri ca nefondat.
A respins capătul de cerere privind plata pentru viitor a despăgubirilor ca inadmisibil.
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
L-a obligat pe chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile bugetare aferente plăților cuvenite reclamanților și să le pună la dispoziția pârâților obligați la plată prin prezenta hotărâre.
I-a obligat pe pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților în sensul dispus prin prezenta hotărâre.
În motivare a reținut următoarele:
Competența materială a instanței nu poate fi analizată raportat la dispozițiile art. 36 din OUG nr. 27/2006 întrucât în speță nu este vorba de o nemulțumire a modului de stabilire a drepturilor salariale, potrivit acestui act normativ, care de altfel nici nu prevede vreun spor de vechime, ci de plata unei despăgubiri, ca urmare a unei discriminări, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile mai multor acte normative între care și OG nr. 137/2000, Legea nr. 53/2003, CEDO și declarația Universală a Drepturilor Omului.
Legea nr.53/2003 reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, de modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
Raporturile juridice de muncă ale magistraților sunt calificate în doctrina juridică tot ca raporturi de muncă, deoarece aceste raporturi sunt tot de natură contractuală implicând actul lor de voință.
Astfel, devin incidente dispozițiile art. 1 pct.2 Codul Muncii, conform cărora acest act normativ se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța reține că potrivit art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 republicată, precum și conform art. 283 al.1 lit.c din Legea 53/2003, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Prezenta cauză a fost întemeiată însă pe principiul nediscriminării, statuat în mai multe acte normative, între care și OG nr. 137/2000, care la art. 27 al.2 prevede că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Or, reclamanții în speță au luat cunoștință de săvârșirea faptei discriminatorii la data de 6.07.2006 din Hotărârea Consiliului Național pentru combaterea discriminării care a stabilit că neacordarea sporului de vechime magistraților, constituie o discriminare în sensul OG nr.137/2000, și deci, de la această dată aa început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
În același timp, dispozițiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 nu au fost în opinia instanței, niciodată abrogate, ci s-a înlăturat doar aplicabilitatea lor, aspect care nu afectează însăși existența dreptului, ci realizează mai degrabă o suspendare a exercitării acestuia.
Se impune astfel a se considera că dispozițiile OG nr. 83/2000 au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru despăgubirea constând în sporul pentru vechimea în muncă.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, într-adevăr potrivit art. 1201 cod civil este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată acre același obiect este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcute de ele și în contra lor în aceeași calitate.
De aici rezultă că autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză.
Privitor la obiectul cauzei, acesta este numai în parte identic, întrucât prin prima cerere cu nr. 164/2006, s-au solicitat despăgubiri doar pentru perioada 1 octombrie 2004 - 15 martie 2006, iar în prezenta acțiune pentru perioada 1 octombrie 2000 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Cât privește cauza, respectiv fundamentul pretenției dedusă judecății, se constată însă că, acesta este diferit de prezenta speță față de C din cererea inițială.
Astfel, câtă vreme în cauza inițială temeiul de drept a fost art.38 al.2 din Constituția României din 1991, OUG 177/2002 și art. 21 al.1 din OG 137/2000, în prezenta cauză s-au invocat și dispozițiile Legii nr. 50/1996, Legea nr. 168/1999, art. 155, 165, 239, 241 lit.d, art. 296 din Legea nr. 53/2003, art. 40 al.3, lit.d din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2005 - 2006, art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr.12 a CEDO inclusiv ale OUG 24/2000 și ale Constituției din prezent a României.
Se reține astfel inexistența triplei identități de elemente absolut necesară pentru existența autorității de lucru judecat.
Examinând acua pe fond, instanța reține următoarele:
Reclamanții îndeplinesc funcția de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria și respectiv Tribunalul Tulcea.
Prin art. 5 și 33 din Legea nr. 50/1996 s-a statuat că magistrații beneficiază de un spor de specialitate, precum și de un spor de vechime de până la 25% calculat la salariul de bază brut, corespunzător timpului efectiv lucrat în timpul programului normal de lucru.
Ulterior, alin.3 al art.33 introdus prin OG 83/2000, în vigoare la 1 octombrie 2000, prevedea inaplicabilitatea alin.1 și 2 al acestui articol magistraților, sporul de vechime fiind în continuare aplicabil personalului auxiliar.
Până la apariția și aplicabilitatea OG nr. 83/2000 reclamanții au avut beneficiul integral și procentual al sporului de vechime în muncă, aceasta și prin interpretarea corectă a normelor cuprinse în art.88 din Legea 1/1970 modificată și în prezent abrogată prin Legea nr. 53/2003.
Astfel se reține că sporul de vechime are un caracter permanent și obligatoriu, singura cerință obligatorie privind posibilitatea acordării acestuia fiind îndeplinirea condițiilor de vechime în muncă cu reținerea perioadelor, condițiilor și procentelor evidențiate expres și diferențiat și în HG 281/1993 - art. 7 și urm.
Conform art. 155 și urm. din Legea nr. 53/2003 salariul lunar, în speța dată, indemnizația lunară cuprinde atât salariul de bază, cât și sporurile și alte adaosuri cuvenite, iar reclamanții în executarea raporturilor de sarcini, urmează a avea, alături de toți ceilalți salariați și beneficiul procentual al sporului de vechime în muncă, în condițiile în care prin Legea nr. 50/1996 în capitolul privind salarizarea, s-a menționat obligativitatea acordării acestui spor de vechime, cu aplicarea prevederilor cuprinse și în art. 5 din acest act normativ.
În cuprinsul OG 83/2000 nu există nici o prevedere care în mod expres să dispună înlăturarea existenței dreptului la sporul de vechime în muncă pentru magistrați, ci doar una referitoare la inaplicabilitatea acestui spor pentru această categorie profesională, astfel că există în continuare obligația stabilirii indemnizației lunare pentru reclamanți cu includerea sporului procentual de vechime în muncă, acest drept salarial regăsindu-se și în art. 8 din acest act normativ.
În aceeași ordine de idei, nu se poate considera că OG 83/2000 a abrogat disp. art. 33 din Legea nr.50/1996 întrucât textul prin care se dispune încetarea aplicabilității sporului de vechime pentru magistrați este un text complementar și nu unul contrar legii.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la spor de vechime, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani de la inaplicabilitatea sa (1 ianuarie 2003), nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.
Până la data de 1 aprilie 2006, actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale magistraților era OUG 177/2002, care în art. 3 statua că magistrații au dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară pentru activitatea desfășurată în raport de nivelul instanțelor și parchetelor și cu vechimea în magistratură.
Nici Legea nr. 303/2004 republicată și nici OUG 27/2006 prin care se realizează în prezent salarizarea magistraților nu fac referire la sporul de vechime în muncă, ultimul din actele normative menționate stipulând că magistrații beneficiază în raport cu vechimea numai în funcțiile de judecători și procurori de o majorare a indemnizației.
Nici unul din aceste repere legislative, la stabilirea indemnizației magistraților invocate de pârâta MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu se raportează la vechimea în muncă ci la vechimea în magistratură, ceea ce este o noțiune diferită. Faptul că legiuitorul a înțeles să numească forma de remunerare a personalului din sectorul bugetar - salariu - nu demonstrează că judecătorii și procurorii, nu își pot păstra acest drept câștigat.
Interpretarea contrară ar duce la încălcarea disp. art. 53 din Constituția României revizuită prin cazurile și condițiile când se poate restrânge exercițiul unui drept, precum și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În același sens, pactul Internațional cu privire la drepturile civile, inclusiv de natură salarială, la art. 19 pct. 13 evidențiază limitativ situațiile de limitare exercițiului drepturilor materiale, iar în speța dedusă judecății nu ne regăsim sub imperiul acestor norme.
De remarcat este și faptul că, potrivit art. 56 al.2 din Legea nr. 24/2000 rep. Privind normele de tehnică legislativă nu poate fi admisibilă la modificarea unei dispoziții as unei legi de care un act normativ de valoare inferioară - ordonanță de guvern - în disprețul principiului constituțional al supremației legii, decât cu încălcarea art. 53 al.1 din Constituția revizuită și art. 49 din Constituția anterioară revizuirii și a principiului ierarhiei actelor juridice consacrat și de art. 1 pct. 5, art. 73, 76, 108 și 115 din Constituția revizuită.
Tot potrivit textelor constituționale menționate rezultă că restrângerea exercițiului unui drept nu poate aduce atingere existenței acestuia, de unde concluzia că plata acestui drept salarial trebuia realizată în continuare, iar prin neplată au fost prejudiciate grav interesele magistraților creând și o situație de discriminare evidentă în raport de celelalte categorii profesionale care au beneficiat în continuare de acest spor.
Astfel, prin aplicarea greșită a art. 33 din Legea nr. 50/1996 și a OG 83/2000 s-au încălcat principiile nediscriminării și al egalității în fața legii precum și al egalității în drepturi, defavorizând magistrații în raport cu bugetarii și în mod deosebit cu personalul auxiliar din justiție, creându-se o discriminare după criteriul categoriei sociale.
Inechitatea este cu atât mai evidentă în cazul magistraților care au o vechime în magistratură mai mică, însă au totuși o vechime considerabilă în muncă prin desfășurarea de diverse activități în alte domenii, anterior numirii în magistratură.
Discriminarea în cauză nu a fost înlăturată în mod expres prin OUG 177/2002 și astfel s-a perpetuat practica încălcării dreptului salarial - sporul de vechime în muncă. totuși în art. 34 al. OUG 177/2002 modificată și aprobată prin Legea nr. 347/2003 legiuitorul a considerat să precizeze că se mențin celelalte drepturi decât cele majorate astfel: "magistrații și personalul de specialitate prevăzut de prezenta ordonanță de urgență beneficiază și de drepturile stabilite prin alte acte normative speciale", ori această trimitere se referă și la beneficiul dreptului la sporul de vechime prevăzut de art.33 al.1 și 2 din Legea 50/1996.
Prin neacordarea sporului de vechime au fost încălcate disp. art. 5 al.1 din Legea nr. 53/2003 care stipulează că în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatori. S-au încălcat de asemenea și disp. art. 38 al.2 din Constituția anterioară, precum și ale art. 41 al.2 din Constituția revizuită care stipulează dreptul la muncă și la protecția socială a muncii care include evident și plata sporului pentru vechime a în câmpul, muncii.
Au fost încălcate prevederile art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului ce face parte din dreptul intern, potrivit cărora: "Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii.
Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricăror provocări la o astfel de discriminare".
Totodată s-au încălcat prevederile art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de România la 14 decembrie 1955 potrivit căreia "1.orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii au dreptul fără nici o discriminare la salariul egal pentru muncă egală. 3.Orice om care muncește are dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure lui și familiei sale o existență conformă cu demnitatea umană și completată dacă este cazul cu alate mijloace de protecție socială".
Și potrivit prevederilor art. 7 din Pactul Internațional cui privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 s-a realizat o discriminare privind magistrații, dat fiind faptul că "Statele părți la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană, de a se bucura de condiții de muncă juste și prielnice, care sa asigure îndeosebi:
a) remunerarea care asigură tuturor muncitorilor C puțin: (i) un salariu echitabil și o remunerație egala pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție(.).
Prevederile art. 14 din CEDO ratificată de România prin Legea nr.30/1994 potrivit căruia "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", au fost de asemenea încălcate.
În aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeană a statuat, în mod constant, că discriminarea este acceptabilă, dacă are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Într-o societate democrată este o astfel de discriminare, aceea care urmărește un "scop legitim" și respectiv "un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui".
Curtea a stabilit că "egalitatea de tratament este încălcată dacă distincția în discuție nu are justificare obiectivă și rezonabilă " și nu urmărește un scop legitim, cu respectarea raportului de proporționalitate între aceasta și mijloacele utilizate pentru atingerea lui.
Hotărârea din 6.07.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care se constată existența unei discriminări obiective, potrivit OG 137/2000 este în deplin acord cu dispozițiile Convenției Europene mai sus evocată.
Discriminarea categoriei profesionale a magistraților rezultă și din disp. art.1 din protocolul 12 la CEDO potrivit căruia: "1. Dreptul de a te bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege, trebuie asigurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avuție, naștere sau orice altă situație. 2. Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări, bazate pe oricare din motivele menționate în paragraful 1 din partea nici unei autorități publice".
Aplicarea, interpretarea și respectarea normelor legale interne, trebuie făcută în condițiile armonizării cu normele europene incidente, aceasta implicând o salarizare justă, corectă, legală și echitabilă a reclamanților, cu determinarea evidentă a asigurării garanțiilor de independență, inclusiv materială și imparțialitate.
Sunt avute în vedere de către instanță și obligațiile internaționale asumate de țara noastră cu necesitatea respectării inclusiv a prevederilor imperative cuprinse în art. 292 din Legea nr. 53/2003, în sensul că raporturile de serviciu ale reclamanților și sub aspectul salarizării acestora trebuie supus Convențiilor și recomandărilor OIM, dar și a cartei Sociale Europene revizuită și ratificată prin Legea 75/1999, precum și prevederile și dispozițiile cuprinse în Pactul Internațional privind drepturile economice - art.7 ratificat conform Decretului 212/1974, dar și normele exprese, cuprinse în OG nr.137/2000 actualizată, OG nr.77/2003 și Legea nr. 27/2004.
Astfel, potrivit art. 4 din Legea 74/1999 există obligația garantării unei salarizări suficiente, pentru asigurarea unui trai decent cu respectarea principiului egalității de tratament pecuniar, instanța reținând în acest context și Directiva CE nr- și Directiva CE 2000/750/27.11.2000, Protocolul nr.12, de Convenția privind Apărarea Dreptului Omului și Libertăților Fundamentale, dar și Convenția OIM nr.100/1951.
În motivarea deciziei nr. 294/2001 a Curții Constituționale referitoare șa excepția de neconstituționalitate a disp. art. 33 al.3 din Legea nr. 50/1996, s-a statuat că: "instituirea unor reglementări juridice diferențiate în privința drepturilor și obligațiilor unor categorii de cetățeni care se află în situații diferite, nu este contrară art. 16 al.1 din constituție".
Având în vedere definiția discriminării directe, așa cum este precizată în Directiva 2000/EC/43 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de rasă sau origine etnică și Directiva 2000/EC/78 privind crearea unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și modalitățile de muncă, tratamentul diferențiat este analizat prin prisma unor persoane în situații comparabile și nu în situații similare.
În aceste condiții, situația categoriei profesionale a magistraților, cu privire la neacordarea sporului de vechime, poate fi analizată comparativ cu situația altor categorii profesionale, aflate într-o situația comparabilă.
Întrucât prin OUG 177/2002 și respectiv Legea 347/2003, începând cu 1 ianuarie 2003 au fost abrogate prevederile OG nr.83/2000 prin care magistrații erau asimilați, atât din punct de vedere al salarizării, cât și din punct de vedere al categoriei sociale cu funcțiile de demnitate publică alese și numite, argumentarea în baza Deciziei nr. 294/2001 a Curții Constituționale a situației comparabile dintre magistrați și funcțiile de demnitate publică alese și numite, nu mai poate fi reținută.
În prezent, jurisprudența națională în această materie este în sensul combaterii unei discriminări directe, în privința neacordării sporului de vechime integrală în muncă pentru magistrați și obligarea autorităților abilitate la plata despăgubirilor constând în acest spor, relevante în acest sens fiind: decizia nr. 521/16.06.2006 a Curții de Apel Ploiești, sentința civilă nr.1091/16.12.2005 a Tribunalului Prahova, sentința civilă nr.650/CM/17.11.2005 a Tribunalului Argeș, sentința civilă nr.564/18.04.2006 a tribunalului Mehedinți, sentința civilă nr.780/C/12.10.2006 Tribunalului Neamț, decizia nr. 1762/30.11.2006 a Curții de Apel Alba Iulia, sentința civilă nr.702/14.06.2006 a Tribunalului Alba Iulia, etc. În situația în care ceilalți magistrați nu vor beneficia de acordarea aceluiași spor de vechime, între aceștia și cei cărora li s-a acordat deja, s-ar crea din nou o altă discriminare, care de această dată este inadmisibilă, în condițiile în care toți magistrații se află în situații identice (volum de muncă, condiții de muncă, indemnizații de bază identice).
Existența clară a unei discriminări cu privire la problema în discuție a fost recunoscută chiar și de autoritatea legislativă a României prin adoptarea Legii 45/2007 pentru aprobarea OUG 27/2006, intrată în vigoare la 12.03.2007, care prin art. 41acordă din nou sporul de vechime în muncă de 5- 25% pentru magistrați.
În concluzie, se apreciază că prin neacordarea sporului de vechime în muncă, magistrații au fost discriminați în sensul dispozițiilor art. 2 al. 1, 2 și 3 din OG 137/2000.
Totodată, potrivit art. 27 al.1 din același act normativ, persoana care se consideră discriminată, poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun.
Cum despăgubirea trebuie să fie efectivă și completă și să acopere și prejudiciul produs prin beneficiul nerealizat ca urmare a neplății, ea trebuie să cuprindă obligatoriu sporul de vechime neacordat și actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Acțiunea formulată împotriva MFP a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, întrucât între reclamanți și această instituție nu există raporturi juridice de muncă.
Totodată capătul de cerere privind plata despăgubirilor pentru perioada ulterioară datei de 12.03.2007 a fost respins ca nefondat, întrucât reclamanții beneficiază de spor de vechime potrivit Legii nr. 45/2007 chiar începând cu această dată.
De asemenea, plata pentru viitor a acestui spor de vechime nu poate fi dispusă de instanța de judecată întrucât pe de o parte, acest spor este reglementat legal, iar pe de altă parte nu se pot prevede pe termen un eventualele modificări legislative ce pot apărea.
În schimb, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă, date fiind disp.art. 35 din Legea 500/2004 conform cărora Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depune la Guvern până la data de 30 septembrie a fiecărui an.
În același timp, potrivit art. 15 din HG nr.83/2000toate instituțiile publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art.118 din Legea 304/2004, având în vedere normele cuprinse în HG nr.208/2005, dar și art. 30 al.2 lit.a, art. 31 al.1 și art. 78 din legea 72/1996.
Pârâții au fost obligați să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților în sensul dispus prin prezenta hotărâre.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție.
În motivarea recursului său, Ministerul Finanțelor Publice a arătat că nu are nici o atribuție legată de plata unor drepturi de natură salarială către reclamanți și nici de a include anumite sume în buget, așa cum rezultă din legile de organizare.
În motivarea recursului său MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a susținut că hotărârea este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea competentei materiale a instanței de fond, având în vedere dispozițiile art. 36 din OUG 27/2006, considerând că litigiul trebuia judecat de Curtea de Apel București.
De asemenea a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 01.10.2000-noiembrie.2003, motivat de faptul ca potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege, respectiv in termen de 3 ani.
A fost reiterată și excepția autorității de lucru judecat față de Sentința Civilă nr. 665/10.04.2006 pronunțată de Tribunalul Tulcea, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 223/CM/2006 a Curții de APEL CONSTANȚA.
Pe fondul cauzei a considerat că se impunea respingerea acțiunii motivat de faptul ca sporul de vechime nu a mai fost prevăzut pentru magistrați începând cu anul 2000 și până la adoptarea legii 45/2007.
Instanța de fond și-a depășit limitele puterii sale producând o imixtiune în sfera de atribuții a puterii legislative contrar disp.art.16 din Constituție. Prin sentința pronunțată la instanța de fond în mod nelegal s-a adăugat la lege ceea ce reprezintă o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
A învederat că legea bugetului de stat nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor reprezentând actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație - nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu disp. art. 14 al. 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice: "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, în conformitate cu prev. art. 29 al. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice: "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47: "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de APEL CONSTANȚA, apoi prin Încheierea nr. 2867/09.05.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea dosarului la Curtea de APEL GALAȚI, unde a fost înregistrat cu nr- apoi a fost înaintat la Inalta C de Casație și Justiție în baza OG 75/2008, prin Încheierea din 23.06.2008.
Prin Decizia Civilă nr. 6634/1/27.01.2009 Inalta C de Casație și Justiție și-a declinat competența în favoarea Curții de APEL GALAȚI, cauza fiind reînregistrată cu nr-.
Examinând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate de recurenți cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conf. cu disp. art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursurile sunt parțial fondate pentru următoarele considerente:
În mod corect a reținut instanța de fond că litigiul de față este de competența tribunalului, nefiind aplicabile dispozițiile art. 36 din OUG 27/2006 referitoare la modul de stabilire a drepturilor salariale, obiectul prezentei acțiuni constituindu-l plata de drepturi salariale ca urmare a neacordării unor sporuri.
De asemenea corect a reținut că în cauză nu există autoritate de lucru judecat față de Sentința Civilă nr. 665/10.04.2006 pronunțată de Tribunalul Tulcea, irevocabilă prin Decizia Civilă nr. 223/CM/2006 a Curții de APEL CONSTANȚA, întrucât nu există identitate de obiect și de cauză.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10.2000-noiembrie.2003 curtea reține că potrivit disp. art. 283 alin. 1 litera c din Codul Muncii, în materia conflictelor de muncă acțiunile pot fi promovate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
În acest caz, dreptul la acțiune se naște succesiv, la data la care trebuiau achitate drepturile bănești, iar nu la data la care persoana a cunoscut că a fost păgubită precum și pe C care răspunde de pagubă, situație aplicabilă în cazul răspunderii civile delictuale.
Față de data introducerii acțiunii, curtea constată că pentru drepturile anterioare datei de 29.11.2003 a intervenit prescripția.
Pe fondul cauzei, acțiunea este întemeiată față de decizia nr. 36/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, s-a constatat că ispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, in raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 177/2002 si art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, in sensul ca: Judecătorii, procurorii si ceilalți magistrați, precum si persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar in cadrul Curții de Conturi a României beneficiau si de sporul pentru vechime in munca, in cuantumul prevăzut de lege. -
Decizia este obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3.pr. civilă.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza Beian împotriva contra României), rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa contradicțiile jurisprudenței, fiind mecanismul capabil să asigure coerența practicii, în scopul de a se evita insecuritatea juridică și incertitudinea.
În consecință, față de faptul că s-a pronunțat o decizie ca urmare a promovării recursului în interesul legii asupra problemei de drept în speță, Curtea nu poate da o altă soluție și nu poate emite o altă interpretare contrară deciziei nr. 36/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținerile recurentului fiind înlăturate. Cu privire la actualizarea prejudiciului cu indicele de inflație, apreciem că au incidență prevederile art. 1082 din Cod Civil și art. 161 din Codul Muncii, aceasta fiind necesară pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice în mod greșit a fost admisă, având în vedere că Ministerul Finanțelor Publice nu are nici o atribuție legată de plata unor drepturi de natură salarială către reclamanți și nici de a include anumite sume în buget, așa cum rezultă din legile de organizare. Elaborarea proiectului de buget revine ordonatorului de credite, iar Ministerul Finanțelor Publice, are, potrivit disp. HG 736/2003, art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004 și art.19 din Legea 500/2002, atribuții privind finanțarea, coordonarea, aprobarea și rectificarea bugetelor pârâților în cauză, însă hotărârea judecătorească le este opozabilă în temeiul legii.
În consecință, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursurile și va modifica în parte sentința recurată, iar în rejudecare:
- va fi respinsă ca prescrisă acțiunea pentru perioada 01.10.2000-29.11.2003.
- vor fi obligați pârâții la plata către reclamanți a sporului de vechime in cuantumul prevăzut de lege, actualizat cu indicele de inflație, potrivit disp. art. 161 alin. 4 din Codul Muncii, începând cu data de 30.11.2003 și până la data de 12.03.2007, în funcție de perioada lucrată efectiv de fiecare reclamant în parte.
- va fi respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în B,-, sector 5, și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, prin Direcția generală a Finanțelor Publice T, cu sediul în T,-, jud. T, împotriva sentinței civile nr. 473 din 26.03.2007 a Tribunalului Tulcea, pronunțată în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința civilă nr.473/26.03.2007 a Tribunalului Tulcea și în rejudecare:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge ca prescrisă acțiunea reclamanților, G, a, - -, S, toți cu domiciliul ales în T,-, jud. T, pentru drepturile bănești aferente perioadei 01.10.2000 - 29.11.2003.
Obligă pe pârâții MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CONSTANȚA să plătească reclamanților în solidar despăgubiri echivalente cu sporul de vechime în muncă pentru perioada 30.11.2003 - 12.03.2007, corespunzător cu perioada lucrată de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație la data plății.
Respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 26 mai 2009.
Președinte, | Judecător, | Judecător, |
Grefier, a |
: /19.06.2009
:DC/2 ex/23.06.2009
Fond: /
Asistenți judiciari:/
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
