Drepturi salariale (banesti). Decizia 68/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ
DOSAR NR-
COMPLETUL - I/
DECIZIA CIVILĂ NR. 68/2010 -
Ședința publică din 19 ianuarie 2010
PREȘEDINTE: Roman Florica R - - judecător
- - - - JUDECĂTOR 2: Galeș Maria
- - - - JUDECĂTOR 3: Popa Aurora
- - - - grefier
Pe rol fiind soluționarea recursurilor civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE B cu sediul în O,-/B, județul B, în contradictoriu cu intimații reclamanți -, toți cu domiciliul ales în M,-, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR ambii cu sediul în O, Parcul, nr. 10, județul B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, nr. 1 - 3, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1198 din 14 octombrie 2009 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR în dosar nr-, având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi, nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru și timbru judiciar, în cauză s-a solicitat judecarea și în lipsă, după care:
CURTEA DE APEL
deliberând,
Constată că, prin sentința civilă nr. 1198 din 14 octombrie 2009 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR în dosar nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.01.2005-26.03.2006, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Jusitiției, Direcția Generală a Finanțelor Publice B, Ministerul Economiei și Finanțelor, TRIBUNALUL BIHOR, Curtea de APEL ORADEA, și în consecință au fost obligați pârâții să plătească reclamanților diferențele salariale dintre indemnizațiile lunare ale acestora și cele ale procurorilor de execuție din cadrul DNA și DIICOT, începând cu data de 27.03.2006 până la încetarea discriminării, reprezentând prejudiciul cauzat prin discriminare, cu aplicarea coeficientului de inflație de la data efectivă a plății și dobânda legală cu începere de la data menționată și până la plata efectivă; a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor de mai sus; s-au respins restul pretențiilor reclamanților, precum și acțiunea formulată de aceeași reclamanți față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Referitor la excepția privind lipsa calității procesuale pasive, invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, s-a constatat caracterul nefondat al acestei excepții, având în vedere că pârâtul are atribuții privind coordonarea acțiunilor care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, și anume pregătirea proiectelor bugetare anuale ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului anual de execuție, conform art. 19 lit. a din Legea nr. 500/2002, iar art. 19 lit. g din aceeași lege prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor analizează propunerile de buget în etapele de elaborare a bugetelor, relevant fiind și art. 28 din lege, care statuează că acesta elaborează proiectele legilor bugetare anuale, ținând seama și de propunerile ordonatorilor principali de credite, precum și art. 14 din legea menționată, care interzice orice cheltuială din fondurile publice dacă nu are prevederi bugetare.
Conform art. 131 din Legea nr. 304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare fără alocarea fondurilor necesare de către Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor salariale acordate prin hotărârea pendinte nu s-ar putea executa, or neexecutarea hotărârii nu ar asigura finalitatea procesului civil, iar reclamanții ar fi lipsiți de un bun, respectiv dreptul de creanță recunoscut prin hotărâre, o asemenea situație constituind o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel că pârâtului, fără îndoială că îi aparține calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecății.
Instanța de fond reține ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a fost admisă deoarece, potrivit atribuțiilor stabilite prin nr.OG 137/2000 - art. 16 - 20, aceasta este instituția abilitată și investită de lege să se pronunțe cu privire la caracterul discriminatoriu al unei fapte, iar în cauzele în care se reclamă direct în instanță încălcarea principiului nediscriminării, citarea acestuia este obligatorie potrivit art. 27 alin. 3 din nr.OG 137/2000 doar pentru a-și exprima poziția în calitatea sa de expert în materie și de instituție abilitată și investită să pună în aplicare legislația antidiscriminatorie pe teritoriul României, și nicidecum în calitate de pârât, nefiind parte procesuală în cauză.
Pentru aceste motive, a respins acțiunea formulată de aceeași reclamanți față de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Analizând excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.01.2005 - 26.03.2006, invocată de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, instanța o găsește întemeiată întrucât pentru pretențiile aferente acestei perioadei operează prescripția dreptului la acțiune conform prevederilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 raportat la prevederile art. 1 din același act normativ. Potrivit acestor dispoziții legale, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, care este de 3 ani de la data când s-a născut dreptul la acțiune. Or reclamanții au formulat acțiunea la data de 27.03.2009, solicitând ca despăgubirile să fie acordate ce începere din 1.01.2005. În consecință, pentru argumentele de fapt și de drept expuse, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.01.2005-26.03.2006.
Analizând acțiunea reclamanților, tribunalul reține că aceștia, respectiv defuncta soție a reclamantului, fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, având funcția de judecători, instanțele fiind finanțate de la bugetul de stat, conform dispozițiilor Legii nr. 304/2004, salarizarea acestora fiind stabilită prin Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, urmată de nr.OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform expunerii de motive din nr.OUG 27/2006, această reglementare a fost emisă pentru a se asigura salarizarea adecvată și nediscriminatorie a judecătorilor și procurorilor, așa cum s-a stabilit și prin capitolul VI punctul 33 din Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005 - 2007, aprobată prin nr.HG 232/2005, ținându-se cont și de Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 185 din 22 iulie 2005 prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care au beneficiat de sporul de 40 % și cei care nu au beneficiat de acest spor.
Conform art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 și a art. 2 din Legea nr. 45/2007, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism li se acordă o salarizare corespunzătoare Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6 - 13 de la litera a din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Analizând sistemul de salarizare instituit prin nr.OUG 27/2006, instanța de fond a remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția sine qua non pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel. De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate judiciară, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justiției, Școlii Naționale de Grefieri și Institutul Național de, funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din Legea nr. 303/2004) și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza nr.OUG 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
Nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza nr.OUG 27/2006, pentru funcții diferite, de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la litera A nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informativ, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Școlara Națională de Grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din nr.OUG 27/2006, lit. A nr. crt. 28 și litera B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței.
Așadar, vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de nr.OUG 27/2006, acest element explicit și implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii, nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Se confirmă astfel, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nerespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizate corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului salarizat prin nr.OUG 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majoră, sub pretextul că nu are vechime necesară pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, altor persoane (procurorii din cadrul DNA și DIICOT) li se recunoaște această salarizare majoră deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit alin. 1 din nr.OUG 43/2002 și art. 4 alin. 3 din Legea nr. 508/2004). De asemenea, competența în instrumentarea acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai trebuie arătat și faptul că apartenența procurorilor DNA și DIICOT la aceste structuri este doar temporară conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din Legea nr. 304/2004, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 1 din nr.OUG 27/2006, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și DIICOT se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de DNA și DIICOT) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza nr.OUG 27/2006 care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurorilor din DNA și DIICOT.
În același sens trebuie luate în considerare argumentele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 6 Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 15.02.2007, referitor la salarizarea și alte drepturi ale magistraților, precum și ale dispozițiilor art. 28 alin. 4 din nr.OUG 43/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 327 din 15.05.2007 în care Înalta Curte reține: "criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincție, ( sporul de 30 % respectiv 40 %) în acordarea drepturilor salariale menționate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori și judecători erau desemnați să le soluționeze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuțiilor de ansamblu pe care le au toți magistrații din parchetele și instanțele judecătorești în întregul lor, procurori, judecători și magistrați asistenți la Înalta Curte de Casație și Justiție necesită aceeași pregătire de specialitate și experiență, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum și risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferențiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pe cele ale art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal, pentru muncă egală", precum și pe cele ale art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a făcut referire la acestea, dar și dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, privind protecția proprietății. Îndeplinirea cerinței de îmbunătățire substanțială actului de înfăptuire a justiției care impune criterii noi de competență și performanță pentru toate categoriile de magistrați, nu ar putea fi asigurată în condiții de integritate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraților și a responsabilităților în înfăptuirea actului de justiție. Mai mult, folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particulară și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial prin dispozițiile la care s-a făcut referire. Rezultă deci că, distincția ce se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice.
Așadar, prin decizia enunțată, instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism), ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. . acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul DNA și DIICOT, care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
În consecință, instanța de fond a constatat că reclamanții sunt discriminați în sensul art. 2 alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OUG 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000).
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecția legală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 din această Convenție (care interzice discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8 art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2, lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165, art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex a dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006 și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și DIICOT.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pe o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii DNA și DIICOT nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, și nici pentru cele din infracțiuni de corupție, nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc. ci dimpotrivă, tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza nr.OUG 27/2006 are aceeași calificare.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, în speță, este necesară o calificare superioară și un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA sau DIICOT.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatoriu o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și a criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei a restului personalului salarizat în baza nr.OUG 27/2006.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar în speță nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Așa fiind, acțiunea reclamanților apare ca întemeiată, însă numai în ce privește pretențiile emise pentru perioada ultimilor trei ani înainte de formularea acțiunii.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai că nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Întrucât instanța doar constată existența discriminării, sens în care acordă despăgubiri, și nu stabilește salarizarea reclamanților, a respins capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele lor de muncă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, și Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței în sensul înlăturării obligației sale la plata drepturilor solicitate de către reclamanți.
Prin motivele de recurs, Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că elegal s-a admis cererea prin care s-a solicitat de către reclamanții - judecători, plata diferenței salariale dintre indemnizațiile acestora și a procurorilor, s-au acordat drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării magistraților, ceea ce reprezintă o legiferare pe care judiciară, contrară deciziilor nr. 818, 1325 din 2008 Curții Constituționale. Prin aceste decizii s-a conchis că doar Parlamentul, Guvernul, au competența de a institui, modifica, abroga, norme juridice, instanțele având doar misiunea de-a realiza justiția, instanța în speță și-a depășit limitele puterii judecătorești, încălcând principiul separației puterilor.
Nici un criteriu din cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OG 137/2000, nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege, astfel că, în afara legii nu putem vorbi de o discriminare, instanța, prin soluția pronunțată, depășind limitele puterii judecătorești, legiferând acordarea unui drept salarial neprevăzut.
Mai arată că salarizarea judecătorilor, procurorilor și personalului asimilat este stabilită potrivit art. 3 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția și cu vechimea în magistratură, iar referitor la încadrarea procurorilor la., s-a menținut regula numirii nu a promovării, nefiind necesar să aibă grad profesional al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, neexistând reguli diferite de promovare, funcțiile ce se ocupă astfel fiind pe o durată determinată limitată în timp.
Consideră că s-a instituit un alt sistem de salarizare, de către Tribunal, decât cel stabilit de legiuitor, prin care toți magistrații primesc drepturi salariale corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără îndeplinirea cerințelor legii speciale. și sunt structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ori chiar Das tabilit prin hotărârile nr. 355, 232/2007 că faptele prezentate de judecătorii din cadrul Curții de Apel Iași, nu constituie fapte de discriminare.
Trebuia de altfel verificat dacă dreptul afirmat este născut, câtă vreme salariul presupune prestații periodice succesive, ori, dreptul în speță este viitor, incert, neputându-se ști dacă raporturile de serviciu vor continua și în viitor, dacă sistemul de salarizare va fi identic cu cel actual.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 coroborat cu art. 312 Cod procedură civilă.
Direcția Generală a Finanțelor Publice B în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, prin motivele de recurs a invocat că nu are calitate procesuală pasivă, reclamanții sunt angajați ai Ministerului Justiției, neexistând raporturi juridice de muncă cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Ambele ministere sunt ordonatori principali de credite, iar cele aprobate unui ordonator principal, nu pot fi utilizate pentru finanțarea altuia.
Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare, repartizând ordonatorilor principali de credite, sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite prin legea bugetară anuală, nr.OG 22/2002 cuprinde dispoziții aplicabile tuturor instituțiilor publice deci și pentru Ministerul Justiției care are și obligația de-a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea în bugetul propriu a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, art. 28 lit. d și e din Legea nr. 500/2002 și art. 2 din nr.OG 22/2002.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, instanța de recurs constată următoarele:
Criticile aduse sentinței prin ambele recursuri, sunt neîntemeiate.
Prin acțiunea formulată, reclamanții intimați, în calitate de judecători, au solicitat plata diferențelor salariale dintre indemnizațiile încasate lunar de către aceștia și cele ale procurorilor și
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, stabilit la art. 14 că, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție, trebuie să fie asigurate fără nici-o deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Referitor la art. 14 din CEDO, invocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament, devine o discriminare în măsura în care se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, la cauza Fredin / Suediei s-a constatat că trebuie stabilit că persoana plasată în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Dreptul instituit de Convenția Europeană a Drepturilor Omului de a nu fi discriminare, este încălcat nu doar atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage, fără a oferi justificări obiective, rezonabile, ci, și atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații diferite, necomparabile - cauza Thlimmenos / Greciei.
Salarizarea judecătorilor, procurorilor, altor categorii de personal din sistemul justiției, este reglementată de OUG nr. 27/2006 aprobată prin Legea nr. 45/2007, iar conform art. 3 alin. 1 aceștia au dreptul pentru activitatea desfășurată, la o indemnizație de încadrare lunară brută stabilită în raport cu nivelul instanțelor și parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art. 86 din Legea nr. 303/2004, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din OUG nr. 27/2006.
Conform anexei, la stabilirea coeficienților de multiplicare, se au în vedere 2 criterii - gradul instanței, parchetului și funcția deținută, coeficientul de multiplicare pe baza căruia se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară scăzând de la președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, procurorul general până la judecătorii, procurorii, auditorii din justiție cu 0 - 1 an vechime.
Art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 a stabilit însă că, procurorii din cadrul, DICOT, sunt salarizați conform art. 6 -13 lit. A din anexă, ori, în aceasta sunt prevăzuți coeficienții de multiplicare pe baza cărora se stabilește indemnizația de încadrare brută lunară, a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform Legii nr. 508/2004, DIICOT este o structură cu personalitate juridică, specializată în combaterea infracțiunilor de crimă organizată și terorism, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aspecte regăsite și în art. 1 alin. 1, 2 din OUG nr. 43/2001 și referitor la DNA deci, ambele sunt structuri distincte cu personalitate juridică, iar procurorii ce își desfășoară activitatea în acestea, nu sunt nicidecum procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casați și Justiție.
La stabilirea salariilor acestora însă, nu se are în vedere primul criteriu despre care s- vorbit mai sus în art. 3 alin. 1 din OUG nr. 27/2006, cel al nivelului instanței sau parchetului, cu atât mai mult cu cât în cadrul acestor structuri funcționează servicii teritoriale organizate în localitățile unde își au sediul parchetele de pe lângă tribunale și curți de apel.
În realitate, conform și deciziei civile nr. 299/09.05.2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, la stabilirea indemnizațiilor brute lunare ale procurorilor se are în vedere natura cauzelor pe care le instrumentează ca structuri specializate în combaterea corupției, criminalității organizate, a terorismului. Acest criteriu însă, excede dispozițiilor legale sus menționate, iar conform deciziei nr. VI/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, s- constatat că folosirea drept criteriu de diferențiere tratamentului salarial pentru magistrați doar a apartenenței la anumite segmente restrânse de realizare justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atâta timp cât varietatea infinită situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și tipului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept, presupune eforturi chiar mai importante, riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s- instituit tratamentul salarial preferențial, astfel că, includerea magistraților în anumite structuri pe scara ierarhică și acordarea diferențiată a drepturilor salariale, este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 14 al CEDO, aspecte corect reținute de instanța de fond.
OUG nr. 27/2006 a fost adoptată tocmai pentru asigurarea unei salarizări adecvate, nediscriminatorii a judecătorilor și procurorilor prevăzuți în cap. VI pct. 3.5 din Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar în perioada 2005 - 2007 aprobată prin HG nr. 225/2005. Prin aceasta s-a luat în considerare faptul că, atât judecătorii cât și procurorii ce nu au beneficiat de sporul de 30, 40% pentru judecarea și urmărirea penală infracțiunilor de corupție, criminalitate organizată și terorism, au acționat în judecată Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar prin hotărârea nr. 185/22.07.2005 a recomandat, constatând existența unei discriminări, inițierea unor modificări legislative în scopul eliminării acestei inegalități.
, inegalitatea constatată fost eliminată, însă, doar aparent prin OUG nr. 27/2006 deoarece prin art. 11 alin. 1 s-a dispus salarizarea diferențiată procurorilor din cadrul DNA și DICOT prin luarea în calcul a unor coeficienți mai mari, corespunzători nivelului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cât privește deciziile de neconstituționalitate nr. 818/2008 și 1325/2008, precum și decizia pronunțată de Curtea Constituțională la data de 27 mai 2009, invocate de recurent, se impun următoarele precizări:
Art. 5 din Codul munciia stabilit că, în cadrul relațiilor de muncă, funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă cât și indirectă, iar în art. 155 s-a stabilit că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri, art. 154 alin. 3 prevăzând că la stabilirea și acordarea salariului, este interzisă orice discriminare.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, în art. 26 stabilit că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare, la protecție egală din partea legii, lege ce trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală, efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului în protocolul nr. 12 privind drepturile omului, libertăților fundamentale, în paragraful nr. 1 stabilit că, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege, trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei, pentru sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică, sau alt tip de opinie, origine națională, socială, apartenență la o minoritate națională. nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu, iar în jurisprudența în cauza Von Kamann cand - 14/1983 s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor ce se consideră nedreptățite de o discriminare, rezultată din acte normative, să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Față de cele expuse, în baza art. 5 din Codul muncii, art. 16 din Constituția României, art. 14 din, Protocolul nr. 12 al acesteia, art. 25 alin. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, în mod corect s-a reținut că dispozițiile art. 11 alin. 1 din nr.OUG 27/2006 sunt discriminatorii, dezavantajează vădit judecătorii, procurorii, față de cei de la., pe baza criteriului naturii cauzelor soluționate, cu consecința restrângerii dreptului recunoscut de lege, al egalității de tratament în domeniul salarizării, fără ca această dispoziție să fie justificată obiectiv de un scop legitim.
Prin urmare, ceea ce a acordat instanța de fond nu au fost adăugări la lege, creări de noi norme pe cale judiciară, ci despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale rezultate prin aplicarea la valoarea de referință sectorială a coeficienților de multiplicare prevăzuți la art. 6 - 13 de la lit. A din anexa la.OUG nr. 27/2006, la care se adaugă sporurile, nefiind vorba astfel de o depășire limitelor puterii judecătorești, o încălcare a principiului separației puterilor în stat, ci de o eliminare a prejudiciului cauzat prin actul normativ apreciat ca fiind discriminatoriu.
În măsura în care s-a fi dispus altfel, în sensul în care solicită recurentul, adică al respingerii acțiunii în acordarea de despăgubiri, cu motivul că instanțele nu au competență în materie, s-ar fi adus atingere implicit art. 6 al Convenție Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcat liberul acces la justiție. Acordarea drepturilor până la înlăturarea situației constatate discriminatorii, este o măsură justă, benefică, pentru înlătura inițierea de noi litigii, iar în măsura în care sistemul de salarizare va fi corectat în sensul înlăturării celor constatate, încetează implicit și efectele prezentei hotărâri.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze, ori pentru cel de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ, penale de corupție, nu se cere o calificare superioară, deosebită a unora față de ceilalți. Nu există o dispoziție legală care să impună ca procurorul ce participă la soluționarea unor cauze privind infracțiunile de corupție, criminalitate organizată, să aibă o calificare superioară, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorat, cunoaștere limbă străină etc. ci dimpotrivă, întregul corp al magistraților salarizați în baza OUG nr. 27/2006 are aceiași calificare.
Alta ar fi fost situația în cazul în care legiuitorul ar fi stabilită că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, era necesară o calificare superioară, un volum mai ridicat de muncă, caz în care s-ar fi justificat aplicarea unei diferențe de tratamente, or, aceste aspecte nu au fost avute în vedere de legiuitor pentru procurorii DIICOT și DNA, criticile fiind nefondate.
Față de considerentele mai sus expuse, instanța de recurs apreciază că motivele recursului declarat de Ministerul Justiției și Libertăților sunt nefondate, astfel că urmează ca acest recurs să fie respins ca atare.
Referitor la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice B, instanța de recurs reține că în mod corect a fost respinsă de prima instanță, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acest recurent, deoarece art. 3 alin. 1 pct. 2 din nr.HG 208/2008 prevede faptul că acest minister are printre alte atribuții cea de elaborare a proiectului bugetar de stat, a raportului cu privire la Legea rectificării bugetare. Art. 25 din Legea nr. 379/2005 stabilește că daunele stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice, alte cheltuieli ce cuprind despăgubiri, stabilite prin hotărâri definitive ale instanțelor judecătorești, se acoperă de acest minister din sumele prevăzute cu această destinație în bugetul de stat pentru anul viitor.
Ca urmare, din interpretarea celor expuse mai sus și în aplicarea Legii nr. 500/2002 se reține că sumele solicitate în speță, sunt suportate din bugetul de stat, din sumele prevăzute cu această destinație, astfel că, în mod corect instanța de fond a reținut că are calitate procesuală pasivă Ministerul Economiei și Finanțelor.
Sigur că, acest minister nu este plătitorul direct al drepturilor stabilite, însă, are atribuții conform art. 19 lit. h din Legea nr. 500/2002, de-a dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență resurselor financiare. Drepturile stabilite fără implicarea acestui minister ar rămâne iluzorii, ori, executarea hotărârilor judecătorești este o parte procesului statului, având astfel obligația de-a lua măsurile necesare asigurării dreptului la un proces echitabil, altfel s-ar contraveni art. 6 al. Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Activitatea instanțelor, conform art. 131 din Legea nr. 304/2004 este finanțată de la bugetul de stat, prin urmare, fără alocarea fondurilor necesare de Ministerul Economiei și Finanțelor, plata drepturilor acordate nu s-ar putea executa, neasigurându-se finalitatea procesului civil, cum corect a reținut instanța de fond. Nu se contestă faptul că Ministerul Justiției este ordonator principal de credite, dar fără implicarea Ministerului Economiei și Finanțelor în sensul finanțării bugetului alocat Ministerului Justiției, alocarea fondurilor necesare plății drepturilor stabilite prin titluri executorii, procesul civil nu ar avea finalitate, contravenindu-se principiilor consacrate în art. 6 al. CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1, criticile fiind nefondate, astfel că, acest recurs urmează a fi respins ca nefondat, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Raportat la toate considerentele expuse, nefiind aplicabile dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, instanța de recurs în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge ca nefondate ambele recursuri, menținând în întregime sentința recurată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile civile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în B,-, sector 5, prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE B cu sediul în O,-/B, județul B, în contradictoriu cu intimații reclamanți -, toți cu domiciliul ales în M,-, județul B și intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR ambii cu sediul în O, Parcul, nr. 10, județul B, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII cu sediul în B, nr. 1 - 3, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1198 din 14 octombrie 2009 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 19 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R - - - - - - -
red.
jud.fond.Antik -
dact.
12 ex./10.02.2010
- 10 com./
- MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR,
- MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - B,-, sector 5,
- DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚEOR PUBLICE B - O,-/B,
județul B,
- -,
-,
-,
- - M,-, județul B,
- CURTEA DE APEL ORADEA,
- TRIBUNALUL BIHOR - O, Parcul, nr. 10, județul B,
- CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII - B,
, nr. 1 - 3, sector 1.
Președinte:Roman FloricaJudecători:Roman Florica, Galeș Maria, Popa Aurora
