Drepturi salariale (banesti). Decizia 681/2009. Curtea de Apel Pitesti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PITEȘTI

SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DOSAR NR- DECIZIA NR. 681/R-CM

Ședința publică din 03 Aprilie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Daniel Radu judecător

JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache

JUDECĂTOR 3: Florina Andrei

Grefier: - -

S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, B,-, sector 5, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, Pitești,-, județul și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, Rm.V,-, județul V, împotriva sentinței civile nr.207/F-CM din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns: consilier juridic pentru recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza împuternicirii nr.1522/III/5/2009 și consilier juridic pentru intimatul-pârât-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației depusă la dosar, lipsă fiind ceilalți recurenți-pârâți, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Procedura este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților prezente depun la dosar delegații de reprezentare și arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.

Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.

Reprezentantul recurentului-pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost motivat în scris, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod procedură civilă, casarea sentinței civile nr.207/F-CM din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de apel Pitești și pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă. În subsidiar, solicită modificarea sentinței de fond în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Reprezentantul intimatului-pârât-chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

CURTEA:

Constată că, prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Argeș, reclamanta, a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București, Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu și cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îi oblige pe pârâți la acordarea creșterilor salariale prevăzute de nr.OG19/2007, în trei etape: cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006, cu 2% începând cu 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, și la care să fie aplicate și dobânda legală aferentă; să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate și efectuarea mențiunilor referitoare la majorările salariale în carnetul de muncă al reclamantei.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin nr.OG6, 8, 10 și 11/2007 s-au prevăzut creșteri salariale pentru anumite categorii de salariați bugetari, iar de la aceste creșteri au fost exceptați magistrații.

Apreciază reclamanta că în acest fel s-a produs o discriminare, încălcându-se în acest fel dispozițiile nr.OG137/2000, art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.1 din nr.1 la Convenția Europeană.

Prin întâmpinarea formulată Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, această competență revine Judecătoriei Pitești.

De asemenea, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că nr.OG10/2007 are în vedere alte categorii de salariați și că nu suntem în prezența unei discriminări, deoarece acordarea creșterilor salariale numai anumitor categorii profesionale nu reprezintă o "excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie etc.", așa cum prevede nr.OG137/2000.

Același pârât a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice solicitând ca în cazul în care se va admite cererea reclamantei să fie obligat chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiilor reclamantei.

În cauză a formulat întâmpinare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, arătând că potrivit art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, această competență revine judecătoriei.

De asemenea, acest pârât a solicitat respingerea acțiunii, susținând că magistrații au o lege specială de salarizare, astfel încât nu le sunt aplicabile majorările reglementate pentru salariile de bază ale personalului contractual din sectorul bugetar, astfel încât nu poate fi vorba de o discriminare a reclamantei în raport de alte categorii profesionale; s-a susținut că nu poate fi recunoscut acest drept nici pentru viitor, întrucât ar fi limitată puterea autorităților competente de a legifera.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că nu are calitate de angajator față de reclamanți și că raportul juridic de serviciu este creat între aceștia și ceilalți pârâți. Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și ai proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată de Legea nr.500/2002.

Mai arată pârâtul că Legea bugetului de stat nu poate fi modificată decât printr-o lege, pârâtul neavând atribuții în acest sens.

Prin încheierea din data de 3 iulie 2008, în temeiul art.I alin.1 coroborat cu art.II alin.2 din nr.OUG75/2008, tribunalul a scos cauza de pe rol și a înaintat-o spre soluționare Curții de Apel Pitești, instanță pe rolul căreia a fost înregistrată la data de 10 iulie 2008.

În notele de ședință formulate la data de 28 august 2008, pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a învederat instanței că prin decizia nr.821/3.07.2008, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 sunt neconstituționale în măsura în care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative.

Prin sentința nr.207/F-CM/19.11.2008, Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâți să acorde sumele necesare creșterii salariale cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de nivelul din luna decembrie 2006, 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007 față de nivelul din luna septembrie 2007, sume indexate începând cu momentul nașterii dreptului și până la data plății efective.

Au fost obligați aceiași pârâți să facă mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.

A fost respinsă acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art.137 Cod procedură civilă, instanța va analiza cu prioritate excepțiile invocate de pârâți.

În ceea ce privește excepția de necompetență materială a curții de apel, deși Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, la fel ca reglementarea anterioară, omite să precizeze natura raportului juridic de muncă al acestora, este incontestabil că magistrații constituie o categorie distinctă de personal, care se află în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte, având rolul de a exercita puterea judecătorească.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de a fi obligați angajatorii să îi plătească sume de bani în directă legătură cu executarea atribuțiilor de serviciu și, mai ales, cu referire la unul din elementele esențiale ale raportului de muncă - salariul/indemnizația - datorată de angajator nu poate fi calificat decât litigiu de muncă, iar nu de natură civilă sau de contencios administrativ.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât premisa acțiunii reclamantei o constituie încălcarea de către angajatori a unui principiu fundamental al dreptului muncii care conferă tuturor salariaților ce prestează o muncă, dreptul la plată egală pentru muncă egală.

Văzând și dispozițiile nr.OUG75/2008, care dau în competența curților de apel soluționarea în primă instanță a litigiilor privind drepturile bănești ale magistraților, instanța a reținut că prezenta acțiune trebuie soluționată în primă instanță de curtea de apel, competentă din punct de vedere material, chiar dacă, în susținerea acțiunii, reclamanta a indicat ca temei de drept acte normative speciale.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea a constatat că între acest pârât și eclamantă nu există raporturi juridice de muncă, calitate de angajator având-o ceilalți pârâți.

Potrivit art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, ctivitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, însă onform prevederilor art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este numai acela de a elabora proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare. De asemenea, onform art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005 această instituție gestionează și proiectul legii de rectificare bugetară.

Astfel, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la virarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi bănești, s-a reținut că otrivitp. dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.

Atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor, sunt deci cele enumerate de art.19 din lege.

Cu toate acestea pregătirea proiectelor amintite și măsurile de aplicare a politicii fiscal-bugetare au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite și se înscriu în limitele stabilite prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare.

Pentru aceste motive, acțiunea a fost respinsă față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În legătură cu admisibilitatea acțiunii în discriminare, Curtea a reținut următoarele:

Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din Codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e pct.(i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.

Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

În fine conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.

Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Rezultă așadar că, aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.

De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a - Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut pasul decisiv de a rupe complet clauza de nediscriminare din art.14 de celelalte drepturi garantate prin Convenție, prin hotărârea Frette din 2002 prin care a acceptat să discute de violarea art.14 într-o cerere referitoare la adopție, deși a admis că dreptul la adopție nu intră în domeniul de aplicabilitate al art.8 din Convenție.

În altă ordine de idei, instanța reține că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.

A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că prezenta acțiune este admisibilă.

În ceea ce privește susținerea pârâților privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Curtea a reținut că este atributul instanței de judecată să verifice dacă acordarea unor sporuri salariale doar pentru anumite categorii de salariați s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii.

Chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când a soluționat un recurs în interesul legii (Decizia nr.VI/2007), a statuat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru anumite categorii de persoane (sporul acordat judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție) s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României, republicată, și cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.

Apare astfel ca nefondată susținerea în sensul că instanța ar fi intrat în sfera legislativului.

În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea a constatat că reclamanta a avut calitatea de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu în perioada 1.09.2005-31.03.2007, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 B în perioada 1.04.2007-31.10.2007 și începând cu 1.11.2007 și în prezent este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm.

rin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar pe parcursul anului 2007, după cum urmează: 5% începând cu 1.01.2007, 2% începând cu 1.04.2007 și 11% începând cu data de 1.10.2007, toate procentele raportându-se la nivelul lunii anterioare.

Trebuie observat în primul rând că nr.OG10/2007 reglementează creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 pentru două categorii de personal: 1. personalul bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar; 2. personalul salarizat potrivit anexelor nr.II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.

Rezultă că actul normativ nu are în vedere categoria magistraților.

Reclamanta se află însă în situație comparabilă cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007, în sensul că este tot persoană salariată de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că nu poate beneficia decât de acele creșteri salariale care îi sunt acordate prin acte normative. Aceste creșteri salariale care se acordă anual urmăresc acoperirea inflației pe o anumită perioadă.

Faptul că reclamanta a beneficiat de alte creșteri salariale în anii 2006 și 2007 (creșterea coeficienților de salarizare, sporul de vechime etc.) nu poate fi considerat un scop legitim, de vreme ce, așa cum am arătat, acordarea acelor indexări anuale are ca scop acoperirea inflației, în timp ce prin legile de salarizare a magistraților nu s-a urmărit un astfel de scop. Prin aceste legi de salarizare s-a urmărit într-adevăr creșterea veniturilor salariale ale magistraților (indemnizații), dar aceste legi sunt emise pentru o perioadă îndelungată, deci nu pot anticipa inflația, în timp ce legea de indexare este emisă pe o perioadă determinată, perioadă în care poate fi evaluată inflația.

De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.

Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.

În aceste condiții, Curtea a apreciat ca fiind discriminatorie prevederea legală prin care se acordă indexarea anuală doar pentru unele categorii de salariați bugetari, iar acest aspect are ca efect aplicarea unui tratament diferențiat în ceea ce privește drepturile salariaților bugetari, creându-se astfel o discriminare între salariații bugetari.

Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale.

Concluzionează instanța că față de cele arătate mai sus, acțiunea și este întemeiată și a fost admisă, numai față de pârâții care au calitate procesuală pasivă.

Astfel, pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului B vor fi obligați să acorde sumele necesare creșterii salariale cu 5% începând cu 1 ianuarie 2007 față de nivelul lunii decembrie 2006; 2% începând cu 1 aprilie 2007 față de nivelul lunii martie 2007 și 11% începând cu 1 octombrie 2007 față de nivelul lunii septembrie 2007, sume indexate începând cu momentul nașterii dreptului și până la data plății efective.

Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art.161 alin.4 Codul muncii, apreciind că se impune acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective, întrucât este evident prejudiciul produs reclamanților prin neplata la timp a acestor sporuri, în noțiunea daunelor-interese prevăzute de lege trebuind inclusă noțiunea de actualizare.

Actualizarea cu indicele de inflație se justifică prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și salariul nominal de care reclamanta ar fi beneficiat la momentul în care angajatorul datora drepturile bănești și momentul în care aceste sume de bani au intrat efectiv în patrimoniul beneficiarilor, știut fiind că funcția principală a indexării este atenuarea efectelor inflației asupra nivelului de trai.

De asemenea, instanța a dispus ca pentru sumele acordate reclamantei, pârâții să plătească și dobânda legală prevăzută de nr.OG9/2000, care, conform art.3 alin.3 din respectivul act normativ, se stabilește la nivelul dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, diminuat cu 20% și în temeiul Decretului nr.92/1976 au fost obligați aceiași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.

Curtea a respins acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum și cererea de chemare în garanție a acestui minister, pentru considerentele expuse mai sus.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, după cum urmează:

- în mod greșit prima instanță nu a procedat la respingerea capătului de cerere reprezentând indexările salariale prevăzute de OG nr.10/2007, deoarece intimata-reclamantă a beneficiat prin efectul legii speciale de salarizare, respectiv OG nr.27/2006 de majorări identice;

- motivarea acțiunii formulată de intimata-reclamantă pe prevederile OUG nr.137/2000 este nelegală, raportat la Decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale potrivit cu care s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale și instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992;

- nelegală este și admiterea capătului de cerere privind plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, având în vedere situația în care recurentele nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără baza legală pentru respectiva cheltuială;

- în mod greșit s-a pronunțat instanța cu privire la obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința recurată în carnetele de muncă pe considerentul că, aceste sporuri se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci nu pot face obiectul transcrierii în carnetul de muncă;

- în mod greșit prima instanță a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în situația în care a admis acțiunea reclamantei;

- instanța a admis în mod nelegal plata pe viitor a drepturilor bănești adăugând la legea de salarizare.

Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenții-pârâți, curtea va constata că este fondată numai critica care vizează cererea de chemare în garanție pe care o va admite pentru următoarele considerente.

Prima instanță a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.

Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.

Potrivit art.60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.

Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.

În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.

Din aceste motive, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.

În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.

Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.

Primele două critici vor fi analizate împreună și vor fi respinse pentru următoarele considerente.

Prin nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale pentru personalul bugetar, însă nu și judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate și procurorilor, motivându-se că aceste categorii profesionale au beneficiat de măriri salariale în anii 2006 și 2007.

Însă, cum actul normativ nu are în vedere categoriile profesionale arătate mai sus, în mod legal a reținut instanța că intimata-reclamantă se află în situații comparabile cu persoanele la care se referă nr.OG10/2007.

Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se putea dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților și personalului auxiliar de specialitate de la beneficiul creșterilor salariale cu toate că art.2 alin.2 din nr.OUG137/2000 prevede cerința ca, criteriile sau practicile discriminatorii să fie justificate de un scop legitim.

Este atributul instanței de judecată de a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de norme interne și internaționale.

De altfel, ca urmare a inflației anuale neurmate de indexarea salariilor pentru magistrați, această pretinsă creștere acordată prin legea de salarizare nu mai este una reală.

Față de scopul pe care indexările anuale îl au, respectiv acela de acoperire a inflației, ele trebuie acordate tuturor bugetarilor, nu numai unora dintre ei.

Prin neacordarea acestor creșteri salariale s-a produs o discriminare, fără a se dovedi un scop legitim care să excludă categoria magistraților de la beneficul creșterilor salariale.

Este adevărat că prin deciziile Curții Constituționale nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.

Următoarea critică este de asemenea nefondată, și anume aceea prin care se critică sentința cu privire la admiterea capătului de cerere privind reactualizarea sumelor, deoarece potrivit art.161 din Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună la data stabilită în contractul de muncă.

În art.4 al acestui text se prevede că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.

Cum în speța de față prin neplata la termen a acestor drepturi s-a cauzat un prejudiciu intimatei-reclamante, în mod legal a fost admis acest capăt de cerere.

În ceea ce privește critica prin care se susține că în mod eronat s-a dispus transcrierea în carnetele de muncă a drepturilor salariale acordate de instanța de fond, se reține de către curte că această critică este nefondată și nu se poate susține că această operațiune ar fi în contradicție cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretulnr.92/1976 și față de dispozițiile art.155 din Codul muncii, potrivit cu care salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, astfel încât și sumele acordate prin sentința recurată fac parte din salariu, existând obligația legală de menționare a acestora în carnetele de muncă.

Nefondată este și critica prin care se pretinde că instanța de fond a admis în mod nelegal plata drepturilor salariale pe viitor, adăugând la legea de salarizare.

În primul rând abrogarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că acest articol este și în prezent în vigoare.

Pe de altă parte, cum salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit cu care drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului, situație față de care intimata-reclamantă este îndreptățită să solicite acest spor și pe viitor.

Față de cele arătate mai sus, Curtea, în baza dispozițiile art.291 din Codul muncii și art.312 Cod pr.civilă, va admite recursul declarat de recurenții-pârâți și va modifica în parte sentința în sensul că, va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.

Va menține în rest sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL VÂLCEA, împotriva sentinței civile nr.207/F-CM din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.

Modifică în parte sentința în sensul că, admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor și Economiei.

Menține în rest sentința recurată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Grefier,

Red./6.04.2009

GM/2 ex.

EM/08.04.2009

Jud.fond:

Președinte:Daniel Radu
Judecători:Daniel Radu, Jeana Dumitrache, Florina Andrei

#Judecator Daniel Radu

Drepturi salariale (banesti). Decizia 681/2009. Curtea de Apel Pitesti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Drepturi salariale (banesti). Decizia 681/2009. Curtea de Apel Pitesti