Drepturi salariale (banesti). Decizia 70/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
DOSAR NR-
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR.70
Ședința publică din data de 29 ianuarie 2008
PREȘEDINTE: Alexandru Bobincă
JUDECĂTORI: Alexandru Bobincă, Cristina Mihaela Moiceanu Marilena
- -
Grefier -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1447 din data de 14 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii d Munte, cu sediul în V de M, str. -. -, nr.2, județul P și intimații-pârâți STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL PRAHOVA, cu sediul în P,-, județul
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul-pârât MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, intimații-reclamanți, și intimații-pârâți Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se învederează instanței că recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit disp. art. 242 pct.2 Cod pr.civilă.
Curtea având în vedere actele și lucrările dosarului și față de împrejurarea că recurentul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție,
- 2 -
Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în calitate de ordonatori de credite și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța pârâții să fie obligați la plata sporului de vechime în muncă pe perioada 1.01.2001 - 2.03.2004, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului și până la data executării hotărârii judecătorești și să se efectueze cuvenitele mențiuni în cărțile lor de muncă.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sporul de vechime a fost acordat prin Legea nr.50/1996, iar prin OG nr.83/2000 vechimea în muncă nu a mai fost prevăzută, însă nici nu s-a mai abrogat art.33 din Legea nr.50/1996 republicată, care reglementa acest drept atât pentru magistrați, cât și pentru personalul auxiliar.
S-a mai susținut că în baza aceluiași text de lege, personalul auxiliar de specialitate continuă să primească sporul de vechime și cum dispozițiile art.33 din Legea nr.50/1996 își produc efectele juridice pentru personalul auxiliar de specialitate, este firesc ca aceste dispoziții să se aplice și magistraților.
În drept, au fost invocate disp.art.411alin.1 din Legea nr.50/1996 și art.41 și art.53 din Constituția României, precum și prev.art.284 alin.2 Codul muncii.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței în raport de disp.art.36 alin.2 din OUG nr.27/2006, conform cărora competența soluționării cererilor judecătorilor, procurorilor, ale personalului de specialitate juridică asimilat acestora și ale asistenților judiciari revine Curții de Apel București.
S-a mai arătat că prevederile Codului muncii au caracter de normă generală, iar cele ale OUG nr.27/2006 reprezintă norma specială, astfel încât nu ne aflăm în situația unui litigiu de muncă în înțelesul Legii nr.168/1999, solicitându-se admiterea excepției și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.
De asemenea, în raport de data formulării acțiunii, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților întrucât, potrivit art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, coroborat cu art.3 alin.1 din același act normativ, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv 3 ani, cerându-se în consecință respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă.
Pe fondul cauzei, s-a învederat că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de vechime în muncă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect, recurs care a fost soluționat prin decizia nr.XXXVI/7.05.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la al cărei conținut s-a făcut trimitere și de care s-a solicitat a se ține cont.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând, pentru situația în care se va admite acțiunea reclamanților, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la adoptarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
- 3 -
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin P, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
S-a susținut că reclamanții au solicitat satisfacerea unor pretenții pecuniare în cadrul unui litigiu de muncă în care, potrivit art.282 Codul muncii, părți nu pot fi decât salariații, angajatorii, sindicatele și patronatul, precum și alte persoane juridice sau fizice ce au această vocație în temeiul legilor speciale sau ale Codului d e procedură civilă, Ministerul Economiei și Finanțelor fiind un terț ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților cu care nu are raporturi de muncă.
S-a mai arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere, care la rândul lor sunt ordonatori principali de credite, așa cum este MINISTERUL PUBLIC și nu repartizează sume de la buget acestora, sume ce sunt alocate, conform destinațiilor bugetare, potrivit legii bugetului de stat, astfel încât Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să facă efectiv o plată pentru salariații altor instituții.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.1447/14 noiembrie 2007 Tribunalul Prahovaa respins excepțiile de necompetență materială și a prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.01.2001 - 2.03.2004 invocate de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin aceeași sentință s-a admis acțiunea reclamanților, iar pârâții Parchetul de pe lângă ICCJ și Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova au fost obligați să plătească reclamanților sporul de vechime în muncă pe perioada 1.01.2001 - 2.03.2004, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că excepția necompetenței materiale a instanței invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ este neîntemeiată întrucât obiectul pricinii vizează drepturi salariale rezultate din raporturi de muncă, astfel încât competența materială de soluționare a cauzei revine tribunalului, în primă instanță.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocată de acesta, s-a arătat că excepția este întemeiată întrucât între reclamanți și acest pârât nu există raporturi de muncă care să-i confere legitimare procesuală pasivă, excepția fiind în consecință admisă, iar acțiunea fiind respinsă față de Ministerul Economiei și Finanțelor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a fost respinsă, apreciindu-se că s-a întrerupt cursul prescripției, potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958, prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Astfel, s-a arătat că prin Legea nr.45/2007, care a aprobat OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, s-a recunoscut acest spor începând cu data de 11.03.2007, iar prin decizia nr.XXXVI/2007 a ÎCCJ, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a stabilit că disp.art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, raportat la art.1 pct.32 din OG nr.83/2000, art.50 din OUG nr.177/2002 și art.6 alin.1 din OUG
- 4 -
nr.160/2000, se interpretează în sensul că "judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiază și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege".
Pe fondul cauzei, s-a reținut că acțiunea reclamanților, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii d Munte, este întemeiată arătându-se, în esență, că sporul de vechime a fost reglementat prin art.33 din Legea nr.50/1996, care s-a aplicat atât magistraților, cât și personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor, până la intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, care a modificat și completat Legea nr.50/1996, statuându-se că prevederile alin.1 și 2 ale art.33 din Legea nr.50/1996 nu sunt aplicabile magistraților.
S-a mai reținut că modificarea sistemului de salarizare al magistraților a condus la aplicarea unui sistem diferențiat prin neacordarea sporului de vechime tuturor angajaților, conform Codului muncii, acest tratament reflectându-se mai ales în privința persoanelor ce au desfășurat activitate și în alte domenii decât pentru cele în care le este recunoscută vechimea în magistratură, iar susținerea conform căreia reclamanții beneficiază de indemnizație lunară, ca unică formă de salarizare, nu a fost primită întrucât aceasta nu se poate confunda cu interdicția de beneficia de sporul de vechime în muncă, devenind aplicabile disp.art.21 din OG 137/2000 potrivit cărora persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației create prin discriminare.
De asemenea, s-a arătat că sporul de vechime în muncă a fost recunoscut magistraților prin Legea nr.45/2007 prin care s-a aprobat OUG nr.27/2006 și s-au avut în vedere și dispozițiile deciziei nr.XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.
În consecință, având în vedere și disp.art.6 și 7 din Decretul nr.92/1976 și ale art.296 din Codul muncii, în privința ultimului capăt de cerere al acțiunii, instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, în sensul celor sus-arătate.
Împotriva sentinței primei instanțe pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat în termen legal recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă și art.3041Cod pr.civilă.
Astfel, după ce se arată care a fost obiectul cauzei deduse judecății și apărările pârâților formulate la prima instanță, precum și soluția adoptată de instanța de fond, se susține, într-un prim motiv de recurs, că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că termenul de prescripție a început să curgă de la data pronunțării recursului în interesul legii și de la data constatării discriminării, reiterându-se excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților.
Susține recurentul că la data la care s-a pronunțat recursul în interesul legii - 7 mai 2007, ca și la data la care s-a constatat discriminarea - 18 septembrie 2007, dreptul material la acțiune al intimaților-reclamanți era prescris, sporul de vechime în muncă nemaiaplicându-se magistraților încă din luna decembrie 2000, odată cu intrarea în vigoare a dispozițiilor OG nr.83/2000, pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, putându-se solicita acordarea acestui spor în interiorul termenului de 3 ani, calculat de la data neacordării lui.
Se mai învederează că recursul în interesul legii asigură doar aplicarea unitară legii de către toate instanțele din România, iar prin decizia
- 5 -
Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a recunoscut doar existența dreptului magistraților și personalului auxiliar de specialitate juridică de a beneficia de spor de vechime în muncă și modalitatea de interpretare prev.art.33 din Legea nr.50/1996, pe când excepția invocată de recurent are ca temei de drept Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Într-un alt motiv de recurs, după ce se face referire la conținutul deciziei nr.XXXVI/7 mai 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art.329 alin.3 Cod pr.civilă, se susține că în mod nelegal s-a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație.
Astfel, susține recurentul, acesta, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007, aprobate prin Legea bugetului de stat nr.486/2006, necuprinzând un capitol de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, neaplicarea indicelui de inflație datorându-se și faptului că potrivit art. 14 alin.2 din Legea nr. 500/2002 nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici efectuată din acesta dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială, invocându-se totodată și dispozițiile art. 29 alin.3 și art. 47 din același act normativ.
MINISTERUL PUBLIC, arată recurentul, nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, iar plata sumei reprezentând indicele de inflație se poate face numai prin intervenția legiuitorului, astfel că în mod neîntemeiat a fost obligat la plata drepturilor salariale actualizate în raport cu rata inflației.
Printr-un ultim motiv de recurs se critică soluția instanței de fond cu privire la nelegala respingere a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru situația în care instanța a admis acțiunea reclamanților.
Se învederează de către recurent că în cauză sunt aplicabile disp.art.60-63 Cod pr.civilă, iar obligația de garanție între acesta și instituția chemată în garanție există în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
De asemenea, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata drepturilor bănești solicitate, iar în calitate de ordonator principal de credite va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2007, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești cerute în cauză, astfel încât cererea de chemare în garanție are interes.
S-a solicitat pentru aceste motive admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, cerându-se judecarea cauzei în lipsă.
- 6 -
Deși legal citați cu această mențiune, intimații nu au formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:
În ceea ce privește primul motiv de recurs, este întemeiată critica prin care se susține, în esență, că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.
Argumentul pentru care instanța de fond a respins această excepție a fost acela că în cauză sunt aplicabile prevederile art.16 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, cursul prescripției fiind întrerupt prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Împrejurările care au fost apreciate ca o recunoaștere a dreptului de către prima instanță au fost acelea că prin dispozițiile Legii nr.45/2007 prin care s-a aprobat nr.OUG27/2006, s-a recunoscut sporul de vechime în muncă începând cu data de 11.03.2007 pentru judecători, procurori și alte categorii de personal din sistemul justiției, precum și faptul că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, în recurs în interesul legii, la al cărei conținut s-a făcut trimitere.
În conformitate cu disp.art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
Or, faptul că prin Legea nr.45/2007, prin care s-a aprobat, cu modificări și completări, OUG nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din sistemul justiției s-a prevăzut, la art.41, introdus prin art.I pct.1 din lege, că pentru vechimea în muncă, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații asistenți beneficiază de spor de vechime în procentele expres prevăzute de lege, dispoziție legală care se aplică pentru viitor, nu poate conduce la concluzia că în cauza de față, prin care s-a solicitat plata sporului de vechime în muncă pe o perioadă mult anterioară, respectiv 1.01.2001 - 2.03.2004, a operat o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, conform art.16 din Decretul nr.167/1958, recunoaștere care trebuie să provină din partea debitorului și să fie neîndoielnică.
Nici pronunțarea deciziei nr.XXXVI/7 mai 2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport cu prev.art. pct.32 din OUG nr.83/2000, art.50 din OUG nr.177/2002 și art.6 alin.1 din OG nr.160/2000 se interpretează în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecători financiari, procurori financiari sau controlori financiari în cadrul Curții de Conturi României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, nu poate fi apreciată ca o recunoaștere, conform art.16 din Decretul nr.167/1958, recunoaștere care trebuie să provină din partea celui în folosul căruia curge prescripția, în speță a recurentului.
Prin decizia sus-menționată s-a soluționat un recurs în interesul legii, conform art.329 Cod pr.civilă, promovat pentru a se asigura interpretarea și aplicarea
- 7 -
unitară a legii pe întreg teritoriul României, în condițiile în care problema de drept în discuție fusese soluționată în mod diferit la nivelul instanțelor din țară.
Prin această decizie invocată de reclamanți, dată în interesul legii, nu s-a rezolvat ca problemă de drept, cea legată de data la care s-a născut dreptul la acțiune pentru promovarea unei cereri ca cea din prezenta cauză, iar excepția prescripției dreptului la acțiune ridicată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este o excepție absolută, de fond, peremptorie, pe care instanța este datoare să o soluționeze anterior cercetării în fond a cauzei.
În consecință, în raport de considerentele mai sus arătate, în mod greșit a concluzionat prima instanță că în speță a operat întreruperea termenului de prescripție conform art.16 din Decretul nr.167/1958.
Potrivit art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
De asemenea, art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, statuează că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 7 alin.1 din același act normativ prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În cauza de față este vorba de un drept patrimonial, de creanță și cum acțiunea introductivă a fost înregistrată la prima instanță la data de 5.09.2007, iar reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata sporului de vechime actualizat cu indicele de inflație pe perioada 1.01.2001 - 2.03.2004, soluția corectă este aceea a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și respingerii ca prescrisă a cererii reclamanților privind plata sporului de vechime, actualizat cu indicele de inflație.
Întrucât primul motiv de recurs a fost apreciat ca întemeiat, pentru considerentele ce preced, critica privind greșita obligare a recurentului-pârât la plata actualizată cu indicele de inflație a drepturilor bănești solicitate de intimații-reclamanți, reprezentând spor de vechime pe perioada sus-menționată nu se mai impune a fi analizată.
Referitor la soluția primei instanțe, de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, se constată că această critică a fost invocată în recurs în mod subsidiar, practic, numai pentru situația în care hotărârea privind admiterea acțiunii reclamanților ar fi fost apreciată ca legală, astfel încât nici această critică nu se mai justifică a fi analizată, câtă vreme respingerea acțiunii reclamanților are oricum, drept consecință, și respingerea cererii de chemare în garanție.
Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, în cauză fiind incident motivul de modificare a sentinței prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, va modifica în parte sentința, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților invocată de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -
- 8 -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și va respinge ca prescrisă cererea reclamanților privind plata sporului de vechime actualizat cu indicele de inflație.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1447 din data de 14 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii d Munte, cu sediul în V de M, str. -. -, nr.2, județul P și intimații-pârâți STATUL ROMÂN - prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL PRAHOVA, cu sediul în P,-, județul P și în consecință:
Modifică în parte sentința și, pe fond, respinge acțiunea ca prescrisă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Alexandru Bobincă, Cristina Mihaela Moiceanu Marilena
- - - - - -
Grefier,
Operator de date cu caracter personal
Nr. notificare 3120
/DV
3 ex./28.02.2008
Trib. P nr-
Președinte:Alexandru BobincăJudecători:Alexandru Bobincă, Cristina Mihaela Moiceanu Marilena
