Drepturi salariale (banesti). Decizia 7218/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.5690/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.7218/
Ședința publică de la 09 decembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Uță Lucia
JUDECĂTOR 2: Dragomir Florentina
JUDECĂTOR 3: Cristescu Simona
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva sentinței civile nr.5178 din data de 15 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.10984/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații, și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 15%."
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentul Ministerul Justiției și Libertăților și intimații, și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 03.12.2009, întâmpinare din partea intimaților și.
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.5178/15.06.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și în consecință respinge acțiunea față de acest pârât; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților; a obligat pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților la plata către reclamanți a sumelor reprezentând spor de confidențialitate în cuantum de 15% din indemnizația lunară brută, începând cu luna martie 2006 și până la încetarea raporturilor de muncă, sume ce vor fi actualizate indicele de inflație până la data plății efective; a obligat pârâtul la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a respins în rest acțiunea.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în privința drepturilor salariale solicitate, întrucât sumele privind salarizarea magistraților și a personalului auxiliar de specialitate sunt constituite în bugetul Ministerului Justiției, ca ordonator principal de credite și în bugetele tribunalelor, acestea asigurând plata indemnizațiilor și a salariului, conform normelor legale incidente. Mai mult, între reclamanți, pe de o parte și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu există raporturi de muncă, motiv pentru care acesta nu are obligații salariale față de reclamanți.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art. 4 alin.1 din Legea nr. 303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic, art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004 și art, 9 din Codul d eontologic), care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale.
A apreciat instanța de fond că, nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare. însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial. Astfel, conform art. 13 din OUG nr. 57/2000, art. 30 alin.3 din G nr. 137/2000, art. 3 din G nr. 38/2003, art. 13 alin.1 din OUG nr. 123/2003, art. 3 din G nr. 19/2006, art. 15 alin. 1 din G nr. 6/2007, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr. 64/2006, art. 13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate, au fost recunoscuți, in mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, a apreciat tribunalul, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională deși criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte astfel că, nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii reclamanților.
Pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții au fost în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Tribunalul a reținut dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a apreciat de către tribunal că nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
De asemenea tribunalul a invocat Decizia nr. 46/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit.d din Legea nr.303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora, și s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Tribunalul a respins cererea vizând creșterile salariale prin majorarea valorii de referință sectorială, reținând susținerile pârâtului Ministerul Justiției și Libertăților conform cărora, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, instanța nu poate dispune asupra acestor creșteri salariale, având în vedere faptul că magistrații sunt salarizați în temeiul unei legi speciale în care sunt prevăzute toate drepturile salariale și alte drepturi de care beneficiază.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, cu următoarea motivare:
Un prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de art. 304 pct. 4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Recurentul a arătat că pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariate peste cele prevăzute expres de legea fost considerată de Curtea constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. Înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Față de cele reținute de instanța de control constituțional, a susținut recurentul, rezultă cu claritate că Decizia 46/15.12.2008 a ICCJ, nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de fată prin care se solicită în fapt modificarea si completarea unor acte normative.
Tot în susținerea concluziei potrivit căreia pârâții nu au temei legal pentru a proceda la acordarea sporului de confidențialitate pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate, recurentul a invocat Decizia nr. 819/3.07.2008 a Curții Constituționale care, pronunțându-se asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art.2 alin (1)-(3), art. 6 și art. 27 alin.(1) din OUG nr. 137/2000 a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art. 27 alin.1 din OUG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative." De asemenea, prin Decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
II. Un alt motiv de recurs invocat în cauză este cel prevăzut art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă, potrivit căruia hotărârea este lipsită de temei legal. Astfel recurentul a arătat că în speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor sau judecătorilor.
apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă. În niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespuns un drept.
Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr. 182/2002 ca fiind "informațiile, datele documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță, consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".
Recurentul a susținut că, în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau ordonanță în vigoare este în contradicție cu dispozițiile art.16 din Constituție, există posibilitatea ca într-un litigiu de competența instanțelor judecătorești cei interesați să invoce excepția de neconstituționalitate a acelor prevederi legale.
Pentru a putea exista discriminare, fiind necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, a arătat recurentul, trebuie să fim în prezența recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. Or, dreptul la sporul de confidențialitate pentru personalul auxiliar și judecători nu este unul recunoscut de lege întrucât nu este reglementat prin niciun act normativ în vigoare și nu face obiectul articolului 14 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului si a Libertaților Fundamentale.
Magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției.
Actele normative la care se referă reclamanții în cererea de chemare in judecată, a arătat recurentul, reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal din sectorul bugetar (funcționari publici, personal militar etc.) și nu exista nici un temei legal pentru aplicarea acestor prevederi magistraților și personalului auxiliar de specialitate.
Având în vedere că instanța nu poate aprecia cu certitudine în ceea ce privește menținerea raporturilor de muncă între reclamanți și pârâți și pentru viitor, cum de altfel nu se poate pronunța în raport de reglementările legale ce vor apărea în materie, pentru viitor, recurentul a solicitat respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare, luând în considerare și faptul că aceste drepturi sunt eventuale, nefiind născute și actuale.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
În mod corect instanța de fond a obligat pârâții să calculeze și să plătească reclamanților, personal de specialitate juridică din Ministerul Justiției asimilat magistraților pe durata îndeplinirii funcției, potrivit art. 87 din Legea nr. 303/2004, drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%. n această calitate, reclamanții au obligația de a respecta secretul de serviciu, drepturile și obligațiile lor fiind reglementate de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor pentru magistrați pentru categoria consilierilor juridici asimilați magistraților, al căror sistem de salarizare le este aplicabil.
Aceeași obligație de nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informațiile pe care le-au obținut în această calitate a fost instituită în sarcina magistraților și prin art.15 alin.1 din Codul d eontologic al magistraților, aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și 84 lit. e din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar.
Magistrații și personal de specialitate juridică asimilat magistraților nu primesc spor de confidențialitate, spre deosebire de personalul din instituțiile și autoritățile publice care pentru gestionarea informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu beneficiază de spor de confidențialitate.
De altfel, prin decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a fost admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, prin care s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit dispozițiilor art. 329 Codul d e procedura civilă această dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, motiv pentru care Curtea urmează a ține seama de dispozițiile amintite la soluționarea prezentei cauze.
Față de aceste împrejurări, nu se poate reține motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 cod proc. civilă, în sensul că instanța de fond ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești obligând Ministerul Justiției și pe ceilalți pârâți la plata sporului de confidențialitate, întrucât aprecierea asupra existenței acestei obligații a pârâților nu reprezintă o adăugare la textul de lege sau o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești, pentru a fi incidente dispozițiile Deciziilor nr. 819/3.07.2008 și 1325/4 decembrie 2008 ale Curții Constituționale, ci o interpretare a dispozițiilor legale în conformitate cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii pronunțat în această materie.
Cu privire la susținerea recurentului referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor deciziei nr. 838/2009, instanța de recurs reține că prin această decizie, Curtea Constituțională a apreciat că nici Înalta Curte de Casație și Justiție și nici instanțele judecătorești sau alte autorități publice ale statului nu au competența de a controla constituționalitatea legilor sau ordonanțelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare. Însă tot instanța de contencios constituțional a stipulat în aceeași decizie că aceasta nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Prin urmare, instanța de recurs constată că hotărârea Curții Constituționale nu este incidentă în ceea ce privește decizia nr. 46/2008, pronunțată anterior, astfel că această decizie este pe deplin și în totalitate aplicabilă în speță.
Pentru aceste considerente nu se poate aprecia nici asupra unei aplicări greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă, întrucât instanța de fond s-a conformat dispozițiilor Deciziei 46/2008 a în privința categoriilor profesionale, îndreptățite la plata sporului pretins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.5178 din data de 15 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.10984/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți, și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 decembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.:
Dact.:
2 ex.
8.01.2010
Jud.fond:
Președinte:Uță LuciaJudecători:Uță Lucia, Dragomir Florentina, Cristescu Simona
