Drepturi salariale (banesti). Decizia 7429/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(5536/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.7429/
Ședința publică din data de 14 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.5631 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7131/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimatul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, având ca obiect - spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 10.12.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 14.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5631/25.06.2009 pronunțată în dosarul nr.7131/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Justiției și Libertăților în ce privește pretențiile aferente perioadei 20.09.2004-01.06.2005; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților pentru perioada ulterioară datei de 01.06.2005 și, în consecință, a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta pe acest considerent, pentru această perioadă; a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 20.09.2004-18.09.2005 și, în consecință, a respins capătul cererii privitor la această perioadă ca fiind prescris; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumelor reprezentând sporul de 50% din indemnizația brută lunară, începând cu data de 19.09.2005 și în continuare, pe durata existenței raporturilor de serviciu cu aceștia, sumele urmând a fi actualizate în funcție de indicele de inflație, începând cu data scadenței până la executarea efectivă a hotărârii; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului; a admis cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, l-a obligat pe acesta să aloce sumele necesare executării hotărârii.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a hotărât următoarele:
Potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, în perioada 07.04.2003-01.06.2005 reclamantul a lucrat în calitate de consilier juridic în cadrul Ministerului Justiției, iar începând cu data de 01.06.2005 are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Față de această situație, întrucât între reclamant și pârâtul Ministerul Justiției au existat raporturi de muncă în perioada mai sus menționată, s-a constatat că în privința cererii în pretenții aferentă perioadei 20.09.2004-01.06.2005 între aceștia au existat raporturi juridice de drept material și, implicit și raporturi de drept procesual, excepția lipsei calității procesuale a Ministerul Justiției fiind întemeiată numai raportat la cererea aferentă perioadei ulterioară datei de 01.06.2005.
În ceea ce privește excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune pentru perioada 20.09.2004-18.09.2005 instanța a admis-o având în vedere data introducerii acțiunii, 19.09.2008 și prevederile art.283 al.1 lit.c din Codul muncii, potrivit cărora, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate, cererea poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Pe fondul cauzei s-a reținut că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate" beneficiau de "un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
OG nr.83/2000 a fost emisă, așa acum rezultă din preambul, în baza art.1 lit.q pct.1 din Legea nr.125/2000, prin care Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
S-a reținut totodată că Legea nr.24/2000, în vigoare la data emiterii OG nr.83/2000, definește completarea, modificarea sau abrogarea unui act normativ, prin art.57, art.58 și art.62, reieșind că acestea sunt instituții juridice diferite, cu efecte distincte.
Prin Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să modifice și să completeze, iar nu să și abroge Legea nr.50/1996, nici total, nici parțial.
S-a statuat că prin emiterea OG nr.83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptată de Parlamentul României, încălcându-se dispozițiile art.108 alin.3 cu referire la art.73 alin.1 din Constituția României. Abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate fi asimilată modificării unui act normativ.
S-a apreciat că art.1 pct.42 și art.9 alin.2 paragraful 1 din OG nr.83/2000, adoptate cu încălcarea limitelor legilor speciale, sunt neconstituționale, conform art.147 alin.1 din Constituție și își încetează efectele.
Ori, inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art.1 pct.42 și în art.IX alin.2 din OG nr.83/2000 conduce la concluzia că dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 sunt rămase în vigoare. Dispozițiile art.47 care reglementau aplicarea sporului de 50% au supraviețuit dispozițiilor de abrogare, producându-și efectele în continuare.
A arătat tribunalul că ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție s-a pronunțat cu privire la existenta dreptului categoriilor de salariați din care fac parte și reclamanții la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică, prin Decizia nr.21 din 10.03.2008, dată în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție, stabilind că "în interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autoritarii judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
De asemenea, s-a statuat că decizia susmenționată este obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedura civila, astfel încât soluția de admitere se justifică prin prisma acesteia.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la plata către reclamant a drepturilor bănești constând in sporul de 50% din indemnizația bruta lunară, pentru risc și solicitare neuropsihică pentru perioada începând cu data de 19.09.2005 și în continuare, pe durata existenței raporturilor de serviciu cu aceștia, sumele urmând a fi actualizate în funcție de indicele de inflație, începând cu data scadenței până la executarea efectivă a hotărârii.
În baza dispozițiilor art.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, potrivit cărora în carnetul de muncă se înscriu datele referitoare la retribuția de încadrare și la alte drepturi ce se includ în acestea, precum și în baza art.3 care stabilește obligația angajatorului de a completa carnetul de muncă cu mențiunile referitoare la drepturile salariale ale titularului, instanța a constatat că pârâților le incumbă obligația de a menționa în carnetul de muncă al reclamantului drepturile bănești menționate.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, tribunalul a analizat prevederile HG nr.386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, art.2 alin.2 din acest act normativ stabilind că acesta are funcția de reglementare și sinteză prin elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar realizării obiectivelor strategice în domeniul finanțelor publice, elaborând și implementând politica bugetară și fiscală Guvernului, administrând veniturile statului, cu control financiar public intern. Art.3 lit.a pct.6 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor analizează la nivelul instituțiilor publice modul de utilizare/administrare a fondurilor și patrimoniului public, prezentând Guvernului spre dezbatere și aprobare proiecte de acte normative care să conducă la îmbunătățirea procesului de programare și execuție bugetară. Pct.13 din același articol stabilește că Ministerul Economiei și Finanțelor aprobă prin delegare de competențe anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite bugetare. Astfel, s-a reținut că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are un rol decisiv, stabilit prin propria lege de organizare și funcționare cu privire la plata despăgubirilor rezultate din discriminare, delegarea sa de competență, urmând să acționeze asupra aprobării anexelor la bugetele ordonatorilor principali de credite, în speță MINISTERUL PUBLIC. În art.4 din același act normativ se mai arată că Ministerul Economiei și Finanțelor colaborează cu celelalte ministere și organe de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice și celelalte organisme în vederea realizării obiectivelor strategice bugetare.
Pentru aceste considerente, prima instanță a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești cuvenite reclamantului, reținându-se atribuția acestuia de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea nr.500/2002.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții: Ministerul Finanțelor Publice, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, criticând-o pentru considerente comune și diferite.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat hotărârea, printre altele, în sensul că în mod greșit s-a dispus obligarea acestuia în calitate de chemat în garanție la plata drepturilor salariale acordate prin hotărâre, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neaflându-se în raporturi juridice de muncă cu reclamanții. Pretențiile deduse judecății reprezintă drepturi de personal ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în speță MINISTERUL PUBLIC, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite. Din acest punct de vedere trebuie luate în considerare prevederile art.21 din Legea nr.500/2002, cele ale art.1 și 2 din OG nr.22/2002, precum și cele ale art.25 din OUG nr.37/2008, prima instanță realizând o greșită interpretare a acestora, ceea ce atrage incidența art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În conformitate cu art.304 pct.4 Cod pr.civilă, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și ar duce instituția recurentă la imposibilitatea punerii în executare a acestor hotărâri. Practic, responsabilitatea recurentului se limitează la faza de proiect bugetar.
Nu trebuie neglijat, în susținerea recurentului, că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, ce reprezintă puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se impune elaborarea bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, reprezintă o implicare în atribuțiile puterii judecătorești, ce ar determina încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
În sprijinul acestui motiv se invocă Decizia Curții Constituționale din data de 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României, în temeiul art.146 lit.e din Constituție. Se arată astfel, că prin această decizie Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
Prin această Decizie, invocă recurentul, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter obligatoriu că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție are competența să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. În consecință, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge o normă juridică cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Raportat la conținutul în date al Deciziei Curții Constituționale, se consideră că mai mult decât atât se înțelege că această soluție este obligatorie tuturor instanțelor judecătorești, respectiv de respectare a principiului separațiilor puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestei puteri.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție susține în esență, depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești și totodată pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește modul de soluționare al capetelor de cerere privind acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare solicitat, a actualizării cu indicele de inflație a drepturilor salariale pretinse, a efectuării mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Se apreciază astfel că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
În consecință, se arată că acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică este inadmisibilă.
Instanța de fond pretinde recurentul, a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, conform art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002. Drept urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea din bugetul de stat a cheltuielilor se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Actualizarea cu indicele de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și exercite obligația asumată.
Prin urmare, pârâții nu sunt ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți, eventuala obligare a acestora la plata drepturilor salariale restante prin aplicarea indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Față de cererea de obligare la înscrierea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor salariale solicitate în carnetele de muncă o apreciază recurentul neîntemeiată, raportat la dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976, doar retribuția tarifară de încadrare putându-se transcrie în documentul sus menționat (carnet de muncă) și nu drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.6 și 9 Cod pr.civilă, recurenta Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism susține în esență, pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept aplicabile.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că nelegal a soluționat prima instanță capetele de cerere privind pretențiile aferente perioadei 01.03.2009-01.06.2009 și pentru viitor a actualizării drepturilor salariale solicitate cu indicele de inflație cât și a capătului de cerere privind obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului.
Acordarea sporului solicitat nu se justifică în opinia recurentei pentru perioada 01.03.2009-01.06.2009 raportat la conținutul în date a Ordinelor nr.525 și nr.526 din 03.03.2009 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ordine potrivit cărora, începând cu data de 01.03.2009, sporul în discuție a fost acordat procurorilor și personalului de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor, fiind suspendat abia în luna iunie 2009, conform Ordinului nr.1472/02.07.2009 al aceleiași autorități și Deciziei nr.95/02.07.2009 a Procurorului al DIICOT.
Se susține astfel că în mod greșit prima instanță a dispus plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și în continuare, aceasta implică a adăuga la legea specială de salarizare a magistraților și a personalului auxiliar de specialitate. Numai legiuitorul, deci puterea legislativă, poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Prin Decizia nr.21/10.03.2008 nu s-a recunoscut existența dreptului la sporul de 50% și pentru viitor.
Consideră recurenta că instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative, respectiv Parlamentul sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive, reprezentate de Guvern. De altfel, chiar actele adoptate de putere executivă - ordinele, ordonanțele și hotărârile de guvern - trebuie să fie în cele din urmă validate printr-o lege de către Parlament.
În consecință, apreciază aceeași recurentă, capătul de cerere privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și în continuare, este inadmisibil.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata drepturilor salariale solicitate, actualizate cu indicele de inflație, se solicită respingerea acestuia, întrucât Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Astfel, conform art.1 alin.1 din Legea nr.508/2004 privind organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (), aceasta funcționează ca structură cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. Potrivit alin.4, procurorul-șef al DIICOT este ordonator secundar de credite, iar alin.5 prevede că finanțarea cheltuielilor curente și de capital al DIICOT se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate DIICOT fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr.18 din 27.02.2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a acestei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflație, nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.(2) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, "nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Față de hotărârea instanței prin care a obligat pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului, se solicită respingerea acesteia ca nefondată.
Din interpretarea art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă, reiese că singura categorie de drepturi bănești ce se poate transcrie în carnetele de muncă este contribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de drepturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de muncă
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, va admite recursul declarat Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, doar pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Criticile formulate de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate ca atare.
Astfel, netemeinicia primei dintre acestea este demonstrată de conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului Deciziei nr.21/10.03.2008, pronunțată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești din România în conformitate cu prevederile art.329 Cod pr.civilă.
În dispozitivul acesteia se arată că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
În același timp, în considerentele aceleiași decizii, printre altele, se menționează expres "inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate și face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000; că "sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice"; că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.(3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]".
După cum se observă, însăși ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în redactarea motivării deciziei folosește sintagma "în continuare", pentru a sublinia că drepturile bănești precum cele acordate prin sentința recurată (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară), se cuvin celor îndreptățiți și în continuare ori pentru viitor, respectiv după data pronunțării hotărârilor judecătorești date în această materie, până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți ori al abrogării, cu respectarea normelor constituționale și legale, a textului ce constituie temeiul acordării drepturilor respective.
Așa fiind, în mod just, prin hotărârea recurată s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu poate fi primit.
Ținând seama de faptul că prin acțiune s-a solicitat acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata unor drepturi salariale, în speță sunt întrutotul aplicabile dispozițiile art.154-156 din Codul muncii, și mai ales cele ale art.161 alin.ultim din același act normativ, potrivit cu care neachitarea salariului dă dreptul angajatului să solicite daune interese pentru repararea pagubei ce i-a fost pricinuită în acest mod. Or, doar prin actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani cuvenite intimatelor-reclamante cu titlu de drepturi salariale restante, se asigură realizarea exactă și întocmai a obligației în discuție, conform principiului prevăzut de art.1073 Cod civil, principiu care se aplică și în speța de față dat fiind caracterul de drept comun al dreptului civil față de ramura dreptului muncii, decurgând din prevederile art.295 din Codul muncii
Este adevărat că MINISTERUL PUBLIC nu are alte surse de finanțare în afara celor prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că el nu poate fi obligat la actualizarea cu rata inflației a sumelor de bani datorate intimatului-persoană fizică, câtă vreme există un text legal ce permite o astfel de măsură, fără a crea o situație de favoare pentru debitorii care au calitatea de instituții bugetare. Fără îndoială că la momentul punerii în executare a hotărârii recurate, MINISTERUL PUBLIC va fi în posesia fondurilor bănești necesare achitării sumelor de bani autoarelor acțiunii, fonduri pe care le va obține în urma unei operațiuni de rectificare bugetară.
Oricum, inexistența unor alte surse de finanțare nu putea conduce la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fiind o problemă care nu ține de legalitatea și temeinicia sentinței atacate, ci de faza punerii în executare a acesteia.
În sfârșit, va fi înlăturat și ultimul motiv de recurs al pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantei are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr.92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000. Această lege statuează prin art.2 lit.e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr.19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, recurenta-reclamantă s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ea pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
Criticile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-un prim motiv de recurs al acestui recurent se invocă faptul că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru aceste motiv atunci când instanța săvârșește nu exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum este cunoscută de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite recurentul invocă faptul că, prin pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea de fonduri de către Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, ce reglementează procedura bugetară prin impunerea elaborării bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie ce reprezintă în fapt o implicare în atribuțiile puterii legislative.
Ori, dispoziția instanței de alocare de fonduri Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu înseamnă crearea unui act normativ, ce ar face aplicabilă în speță Decizia Curții Constituționale din 27 mai 2009 (ce instituie obligația instanței supreme și implicit a celorlalte instanțe judecătorești să respecte în pronunțarea hotărârilor lor principiul fundamental al separației puterilor în stat și în acest sens să nu poată institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege), ci doar eventual o eronată interpretare și aplicare a legii existente. Aceasta însă pune problema cenzurării hotărârilor instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin al doilea motiv de recurs recurentul critică sentința primei instanțe, față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că este nelegală, pe considerentul că instanța de fond a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Se va avea în vedere că raportat la prevederile art.20 din Legea nr.500/2002, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice acordă anual ordonatorului de credite MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și chematul în garanție. De asemenea, aceste sume sunt transferate prin intermediul direcțiilor județene de finanțe publice fiecărui parchet în parte, inclusiv Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție. În aceste condiții, evident că prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei de drept substanțial, aplicabilă cauzei, respectiv a art.50 din Legea nr.500/2002 sus menționată.
Va fi înlăturată și critica Ministerului Finanțelor Publice privind conflictul de natură constituțională creat între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, constatat prin Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2008, critică comună acestui recurent dar și recurentului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.
Astfel, prin Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2008 prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare.
În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale menționată se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în interesul legii.
Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de Decizia Curții Constituționale care în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de autoritățile implicate în conflict.
Rezultă așadar, că prima instanță nu a săvârșit un exces de putere pronunțând hotărârea atacată.
Recursul formulat de recurenta Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este întemeiat în parte doar pentru considerentele ce se vor înfățișa în continuare.
Prima instanță în mod nelegal a dispus plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică aferentă perioadei 01.03.2009-01.06.2009, întrucât prin Ordinele nr.525, respectiv nr.526 din data de 3 martie 2009 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, începând cu data de 1 martie 2009, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică s-a acordat atât procurorilor, cât și personalului de specialitate juridică asimilat procurorilor și judecătorilor din Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă curțile de apel.
Ulterior, abia prin Ordinul nr.1472/02.07.2009 al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Decizia nr.95/02.07.2009 a Procurorului șef al Direcției de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism s-a dispus suspendarea aplicării Ordinului nr.526/03.03.2009, începând cu luna iunie 2009, suspendare confirmată și de recurentul Ministerul Finanțelor Publice, conform adresei nr.283.378/2009.
În aceste condiții, evident că cererea intimatului-reclamant de acordare a sporului solicitat pentru perioada 01.03.2009-0.06.2009 este neîntemeiată, sporul în discuție fiind inclus în salariul de bază al acestuia pentru perioada în discuție, nelegal fiind acordate drepturile salariale și pentru această perioadă.
Celelalte critici ale recurentei sus menționate vor fi respinse pentru aceleași considerente expuse în recursul pârâtului MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, fiind critici comune expuse în acest ultim recurs.
Nu va fi primită însă invocarea în cauză a dispozițiilor art.304 pct.6 Cod pr.civilă, acest motiv de recurs nefiind incident în cauză.
Prima instanță a statuat în cadrul procesual stabilit de părți, iar în privința obiectului litigiului s-a pronunțat în limitele investirii, existând un capăt distinct de cerere cu privire la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului conform mențiunilor de la fila 2 din acțiunea introductivă de instanță. Drept urmare, nu se poate susține că prima instanță ar fi statuat extra petita.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă, va respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, și Ministerul Finanțelor Publice, ba admite recursul declarat de pârâta Direcția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și va modifica în parte sentința atacată în sensul că va respinge cererea privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 01.03.2009-01.06.2009, ca neîntemeiată. Totodată, vor fi mențiune celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.5631 din 25 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.7131/3/AS/2009, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și intimatul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Admite recursul declarat împotriva aceleiași sentințe de recurenta-pârâtă DIRECȚIA DE INVESTIGARE A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Respinge cererea privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică pe perioada 01.03.2009-01.06.2009, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.01.2010
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
