Eroare judiciara. Speta. Decizia 20/2010. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, de
conflicte de muncă și asigurări sociale
DECIZIA CIVILĂ NR.20/Ap DOSAR NR-
Ședința publică din 23 februarie 2010
PREȘEDINTE: Dorina Rizea JUDECĂTOR 2: Cristina Ștefăniță
- - - judecător
- - - grefier
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL BRAȘOV.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.322/S pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 14 decembrie 2009 în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 9 februarie 2019, când părțile au lipsit, așa cum rezultă din încheierea de ședință din acea zi, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la data de 16 februarie 2010 și apoi la 23 februarie 2010.
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr.322/ a Tribunalului Brașov, a fost respinsă acțiunea reclamantului, prin care acesta a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice caracterul politic al condamnării pronunțate prin sentința penalănr.107/31.01.1980 a Tribunalului Militar Cluj prin care a fost condamnat la pedeapsa de doi ani pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare care a fost executată prin muncă corecțională timp de un an și cinci luni și pârâtul să fie obligat la plata sumei de 45.000 Euro despăgubiri morale.
Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr. 107/31.01.1980 a Tribunalului Militar d Mare Unitate C, pronunțată în dos. nr. 104/1980, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare, urmând ca executarea pedepsei să se efectueze prin muncă, fără privare de libertate, la Întreprinderea "", iar pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal acesta să fie lipsit de drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b și c Cod penal.
Sentința a rămas definitivă prin nerecurare, după cum rezultă din mențiunile făcute pe aceasta.
În baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 109/12.02.1980 (filele 9-10 din dosar).
Potrivit declarațiilor martorilor și, audiați la cererea reclamantului, acesta a refuzat încorporarea din motive de conștiință, fiind adept al cultului religios "Martorii lui ", iar pe perioada executării pedepsei și ulterior acesteia a fost convocat periodic la Securitate, pentru a i se verifica situația.
Martorii au mai arătat că, ulterior executării pedepsei, reclamantul a schimbat mai multe locuri de muncă, prestând activități brute, respectiv muncă necalificată pe șantiere, deoarece acolo verificările erau mai puțin stricte cu privire la persoanele angajate.
Conform declarației martorului, reclamantul, absolvent al unei școli profesionale, nu a reușit să termine liceul, întrucât nu era membru sau, fiind și martor al lui.
Martorii au arătat că reclamantul a avut dificultăți în găsirea unui loc de muncă stabil, datorită condamnării care i se aplicase, precum și că toți membrii acestui cult religios erau convocați la Securitate, dar în special cei care fuseseră condamnați penal.
Art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, invocat de reclamant ca temei al cererii sale, prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. 1 și 2, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999, la care face trimitere acest text de lege, prevede că constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres și limitativ, prin enumerare, ce anume infracțiuni pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerare a fi condamnări de natură politică, alin. 3, invocat de reclamant, cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârșirea infracțiunilor respective, și care sunt cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999, citat mai sus.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent de drept comun, caracter politic.
Din interpretarea logică și gramaticală a textului art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Infracțiunea de neprezentare la încorporare era reglementată în Titlul X al Codului penal - Infracțiuni contra capacității de apărare a țării, Capitolul III - Infracțiuni săvârșite de civili, obiectul juridic al infracțiunilor acolo reglementate fiind relațiile sociale referitoare șa capacitatea de apărare a țării.
În raport cu cele ce preced, nu se poate aprecia că scopul represiv și sancționator al acestei reglementări a fost strict determinat de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice, în condițiile în care nu numai Statul Român, ci și alte state, indiferent de forma de organizare și de ordinea politică au avut sau au reglementări similare, urmărind protejarea suveranității statului, fără ca scopul incriminării unor fapte de această natură să îl constituie protejarea unui anumit regim politic.
Mai mult, obligația de apărare a țării era una de natură constituțională (în aceeași măsură ca și libertatea de conștiință, care era de asemenea prevăzută de Constituția din 1965), această obligație fiind prevăzută pentru toți cetățenii și neexistând, așadar, o discriminare pe criterii religioase.
Astfel fiind, executarea serviciului militar obligatoriu nu a ținut strict de regimul comunist, ci de cadrul legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, ceea ce este dovedit și de faptul că acest cadru a fost menținut și în perioada post-comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
În condițiile prevăzute de textul de lege citat mai sus, este necesar a se examina dacă și în ce măsură fapta săvârșită de reclamant a urmărit unul dintre scopurile arătate la art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă cu claritate că singurul motiv pentru care reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare a fost acela de conștiință, determinat de convingerile religioase pe care le are în calitate de membru al cultului "Martorii lui ", care interzice adepților săi să pună mâna pe armă și să îmbrace uniforma militară, nici unul dintre martori nerelevând împrejurări de natura celor prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999, respectiv că scopul urmărit de reclamant prin săvârșirea faptei ar fi fost unul dintre acelea prevăzute de acest text de lege, iar reclamantul ar fi avut o atitudine activă în apărarea unor drepturi sau principii încălcate de regimul comunist.
De asemenea, faptul că reclamantul a fost urmărit și supravegheat de organele de Securitate nu înseamnă, în mod automat, că acesta a suferit o condamnare politică, atâta vreme cât martorii - membri ai aceluiași cult religios - au arătat că toți cei care împărtășeau aceeași credință erau supravegheați de Securitate, chiar și cei care nu fuseseră condamnați penal, în virtutea simplei lor calități de membri ai acestui cult, catalogat de regimul comunist ca fiind o sectă.
Instanța urmează a înlătura adresa emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, depusă de reclamant, potrivit cu care aceasta a apreciat caracterul politic al hotărârilor judecătorești în care se menționează că persoanele care nu s-au prezentat la încorporare, nu s-au supus la încorporare sau nu s-au supus ordinelor superiorilor din motive religioase, ca formă de protest la îngrădirea exercitării dreptului acestora de a-și alege și de a practica în mod liber credința sau religia și a acordat acestor persoane calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, având în vedere că aprecierea prevăzută de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 este dată în mod expres în competența instanțelor judecătorești, singurele în măsură să aprecieze asupra caracterului politic al condamnării, independent de opinia respectivei Comisii.
Concluzionând, este de observat și faptul că, ulterior anului 1990, prezentarea la încorporare a continuat a fi o obligație legală pentru cetățenii români, cu excepțiile prevăzute de lege, dat fiind că, prin Legea nr. 46/1996 a fost introdus serviciul utilitar alternativ pentru cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme, conform art. 4 alin 1 din acest act normativ, serviciul militar devenind facultativ abia în urma adoptării Legii nr. 446/2006.
A accepta ideea că simpla săvârșire a infracțiunii de neprezentare la încorporare a fost de natură a atrage, prin sine, o condamnare politică, fără ca reclamantul să dovedească faptul că a desfășurat activități de natura celor prevăzute de art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999, generează cel puțin două consecințe care nu pot fi acceptate, respectiv: pe de o parte, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, indiferent de apartenența la un cult religios sau atee fiind, indiferent de natura motivelor care le-au determinat să săvârșească fapta, să fi săvârșit o infracțiune politică de natură a atrage o condamnare având acest caracter, iar pe de altă parte, în condițiile în care serviciul militar a continuat a rămâne obligatoriu și după data de 22 decembrie 1989, iar neprezentarea la încorporare a continuat a fi incriminată, ar însemna ca toate persoanele care au refuzat să se prezinte la încorporare, după această dată, să fi săvârșit infracțiuni de natură politică, ceea ce este în mod evident absurd.
În raport cu cele ce preced, acțiunea reclamantului apare ca fiind neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009, prin trimitere la art. 2 alin. 1 din nr.OUG 214/1999, pentru a se considera că reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic și astfel s-ar impune repararea prejudiciului moral cauzat.
Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel reclamantul iar prin motivele de apel soluția atacată este criticată pe netemeinicie și nelegalitate.
Legea 221/2009 nu definește noțiunea de condamnare politică ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art.2 alin.1 din OG214/1999 pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, instanței îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condițiile prevăzute de art.4 din Legea 221/2009, în baza probelor administrate.
Prin neacordarea cetățenilor, care datorită convingerilor religioase nu doresc și nu pot să presteze serviciul militar prin încorporare în unități militare, a posibilității de a presta acest serviciu în alte forme și prin aplicarea față de aceștia a unor sancțiuni penale, s-a dat în fapt expresie politică regimului comunist de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist de natură ateistă. Iar refuzul de a primi arma datorat convingerilor religioase a echivalat cu o oponență neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar.
În aceste împrejurări condamnările suportate de credincioși ai diverselor culte religioase care și-au exprimat în mod fățiș convingerile religioase și au suportat rigorile legii penale au un evident caracter politic.
În mod corect prima instanță respins cererea reclamantului, de recunoaștere a drepturilor prevăzute prin Decretul - Lege nr.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, considerând că faptele pentru care acesta a fost condamnat nu constituie infracțiuni cu caracter politic, ci infracțiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacității de apărare a țării.
Curtea apreciază că aceste fapte nu au caracter politic, întrucât restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu obligația de executare a serviciului militar, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional ce viza organizarea acestui serviciu, cadru menținut și în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ.
Decretul - Lege nr.118/1990 nu cuprinde o definiție a infracțiunilor politice, astfel încât delimitarea noțiunii se cuvine a fi realizată prin raportare la alte dispoziții legale edictate după anul 1989, la dispozițiile constituționale și din legile penale, incidente în perioada analizată (1946 - 1989), precum și la contextul social și politic, intern și internațional din epoca săvârșirii faptelor, respectiv a pronunțării hotărârilor de condamnare definitive ori a dispunerii măsurii arestării preventive.
și incriminarea, ca atare, a infracțiunilor politice a fost realizată în cuprinsul Codului penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.48 din 2 februarie 1948 care, cu unele modificări, a fost aplicabil până la momentul adoptării Codului penal din anul 1968, când a fost abrogat prin art.1 din Legea nr.30/1968.
Potrivit art.22 din acest Cod penal, pedepsele pentru crimele în materie politică erau detențiunea grea pe viață, detențiunea grea de la 5 la 25 de ani și detențiunea riguroasă, de la 3 la 20 de ani, iar pedepsele pentru delictele în materie politică erau, potrivit art.23, detențiunea simplă de la o lună la 12 ani și amenda de la 4.000 la 40.000 lei, afară de cazul când legea nu prevedea un alt.
Așadar, în perioada 1945 - 1968, o primă delimitare între infracțiunile politice și cele de drept comun era realizată pe baza unui criteriu obiectiv, constând în pedeapsa prevăzută de lege.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.(3) din Legea nr.221/2009, "Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.(1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999,privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România,aprobată prin Legea nr.568/2001 cu modificările și completările ulterioare".
În conformitate cu dispozițiile art.2 alin.(1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, "Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice, infracțiunile care au avut drept scop:
a)) exprimarea protestului împotriva dictaturii cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere sau de origine socială".
Ca atare, legiuitorul actual, în realizarea intenției sale, de reparare a nedreptăților comise în perioada comunistă a adoptat criteriul subiectiv, în operațiunea de a delimita infracțiunile politice, de infracțiunile de drept comun, distincția fiind făcută, potrivit acestui criteriu, nu prin raportare la natura valorii sociale vătămate sau periclitate, ci în raport de elemente ale laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei.
Textul menționat anterior are în vedere, atâtinfracțiunile politice propriu-zise,cât șiinfracțiunile politice mixte (complexe)care, prin natura lor, sunt infracțiuni de drept comun, dar, prin mobilul sau împrejurările comiterii, caracter politic.
În toate situațiile menționate de art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine vădit activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist ori de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
În perioada ulterioară adoptării Codului penal din anul 1968, faptele persoanelor care, din motive de conștiință, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu ( cel mai frecvent, determinate de apartenența la cultul religios Martorii lui ale cărui precepte interziceau portul armei și al uniformei militare) au fost încadrate juridic în dispozițiile art.354 Cod penal (infracțiunea de neprezentare la încorporare sau concentrare) și, în mod izolat, în dispozițiile art.334 Cod penal (infracțiunea de insubordonare) atunci când, deși încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
Aceste fapte erau și sunt reglementate în Titlul X al Codului penal - " Infracțiuni contra capacității de apărare a țării", Capitolul I - "Infracțiuni săvârșite de militari" - Secțiunea I - "Infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare", respectiv, Capitolul III - "Infracțiuni săvârșite de civili".
Or, obiectul juridic comun al acestor infracțiuni a fost și este reprezentat de relațiile sociale referitoare la capacitatea de apărare a țării, valoare fundamentală care, la rândul său, are mai multe componente cu caracter de valori sociale, precum: forțele armate ale țării, privite în existența lor fizică, în puterea lor de luptă; ordinea și disciplina militară: comportarea militarilor pe câmpul de luptă; unitatea morală a populației; atitudinea loială și devotată față de obligațiile privind apărarea țării.
Așadar, nu se poate considera că scopul represiv și sancționator al acestor reglementări, cuprinse în art.334 sau art.354 Cod penal a fost determinat, strict, de orânduirea comunistă și, mai ales, de rațiuni politice.
De altfel, orice stat, indiferent de forma de organizare și de epoca pe care a străbătut-o și-a apărat prin norme de drept penal atributele esențiale - suveranitatea și independența - elemente care îi definesc identitatea în comunitatea internațională, astfel încât nu se poate vorbi de identitate între infracțiunile prin a căror incriminare se urmărește protejarea unui atribuit al suveranității statului și care nu sunt infracțiuni politice, în sensul clasic al noțiunii și infracțiunile prin a căror încriminare se urmărește protejarea unui anumit regim politic, domeniu în care se poate pune problema existenței unei infracționalități cu caracter politic.
Constituția României adoptată în anul 1965, garanta în cuprinsul art.30, libertatea conștiinței și libertatea exercitării cultului religios, iar, pe de altă parte, prin art.40, instituia obligația, pentru toți cetățenii țării, de a îndeplini serviciul militar.
Din aceste perspective, putem considera că pronunțarea unor condamnări pentru infracțiunile de insubordonare ori de neprezentare la recrutare sau încorporare nu pot fi înțelese ca încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ori ca negări și nerespectări ale drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice, deoarece așa cum am menționat, în perioada respectivă, Constituția garanta libertatea conștiinței, dar, în același timp, prevedea și obligația executării serviciului militar pentru toți cetățenii, neexistând așadar, o discriminare pe criterii religioase.
Prin urmare, în perioada ulterioară anului 1968, condamnările pentru cele două infracțiuni analizate nu au fost dispuse pe criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte strict determinate de norme penale, iar problema libertății de conștiință și de religie în legătură cu obligația de satisfacere a stagiului militar nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raționamente ce țineau de valorile comuniste, ci de organizarea și legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilității obiecției de conștiință cu obligația satisfacerii serviciului militar a fost pusă și în discuția instituțiilor Consiliului Europei.
În acest sens, fosta Comisie a decis că dispozițiile art.4 paragraful 3 lit.b) din Convenție nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituție a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să-l satisfacă din motive de conștiință, obligația îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigențele textului Convenției (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 14 octombrie 1985, nr.10600/1983, Johansen c/a ).
În aceeași perioadă, Comisia a stabilit, în mai multe cauze, că nu constituie o încălcare a art.9 din Convenție care garantează libertatea de gândire, conștiință și de religie, pronunțarea unei pedepse pentru refuzul executării serviciului militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaște refuzul îndeplinirii serviciului militar, din motive de conștiință și de a-l înlocui cu prestarea unei alte activități sociale (Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 9 mai 1984, nr.10640/83, A c/a Elveției; Comisia, 12 decembrie 1966 nr.2299/64GRANDRATH c/a; Comisia, 11 octombrie 1984, nr.10410/83,N c/a Suediei).
Deși în acea perioadă Statul Român nu era parte la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecției de conștiință, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
De altfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea a Consiliului Europei prin care s-a recomandat statelor membre recunoașterea obiecției de conștiință în legătură cu serviciul militar obligatoriu și instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia în favoarea persoanelor care, din motive de conștiință sau din cauza unei credințe profunde religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluția nr.337/1967; nr.816/1977).
Recentele demersuri ale Adunării a Consiliului Europei au fost concretizate prin adoptarea Recomandării nr.1518 (2001) adresată Comitetului de Miniștri, pentru introducerea dreptului la obiecție de conștiință cu privire la serviciul militar în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, propunându-se adoptarea unui protocol adițional care să modifice art.4 paragraful 3 lit. b) și art.9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Așadar, restrângerea libertății de conștiință, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, cadru menținut și în perioada post - comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist.
Pe cale de consecință, condamnările penale pronunțate pentru infracțiunile analizate nu au un caracter politic, în sensul Decretului - Lege nr.118/1990 și al actelor normative ulterioare.
Prin instituirea obligației de executare a serviciului militar pentru toți cetățenii, fără vreo discriminare pe motive religioase, nu se poate considera că a existat o persecuție politică, deoarece legea nu prevedea nicio distincție pe acest criteriu sau de altă natură, iar îndatorirea de a satisface stagiul militar revenea tuturor cetățenilor apți să-l efectueze.
Așadar, nu se poate considera că scopul represiv și sancționator al infracțiunilor de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevăzute de Codul penal adoptat în anul 1968, fost strict determinat de orânduirea comunistă ori de rațiuni politice, iar condamnările penale pentru aceste fapte nu au fost dispuse pe criteriul apartenenței la un cult religios, ci pentru săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală.
În practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor art.1 alin.1 lit. a din Decretul - Lege nr.118/1990, republicat, recurentul indicând hotărâri judecătorești cu soluții contrare. Interpretareași aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, constituie un obiectiv primordial al actului de justiție iar împlinirea acestui deziderat poate fi realizat doar prin căile prevăzute de lege la momentul actual, respectiv prin sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de către instanțele judecătorești.
Problema de drept ce stă la baza soluționării prezentei cauze a fost dezlegată prin decizia nr.32/2009 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin intermediul recursului în interesul legii, a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. 1 lit. "a" din Decretul - Lege nr.118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că persoanele condamnate definitiv pentru infracțiunile contra capacității de apărare a țării, prevăzute de art. 334 și 354 din Codul penal, săvârșite din motive de conștiință, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice.
În conformitate cu dispozițiile art. 329 al 3 teza finală din Codul d e Procedură Civilă dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul unui recurs în interesul legii "este obligatorie pentru instanțe". Ori,problema de drept ce stă la baza pretențiilor din acțiune a fost dezlegată în sensul celor arătate mai sus prin decizia nr. 32/2009 a astfel încât, în baza art. 296 cod procedură civilă, apelul reclamantului va fi respins.
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul reclamant împotriva sentinței civile nr.322/S/2009 a Tribunalului Brașov, pe care o păstrează.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 23.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red. /23.02.2010
Dact. /04.03.2010
5 exemplare -
Jud. fond -
Președinte:Dorina RizeaJudecători:Dorina Rizea, Cristina Ștefăniță, Cristina Năpar
