Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1243/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1795/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1243
Ședința publică de la 06.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-pârâți și G, împotriva deciziei civile nr.675 A din 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant și cu intimații-pârâți, și.
Cauza are ca obiect evacuare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-pârâtă, personal, lipsind recurentul-pârât G, intimatul-reclamant și intimații-pârâți, și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatului-reclamant o cerere prin care solicită acordarea unui termen pentru lipsă de apărare.
Recurenta-pârâtă se legitimează cu CI seria - nr.-, eliberată de Secția 10 Poliție, la data de 03.03.2009 și arată că nu se opune la cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de intimatul-reclamant.
Curtea, după deliberare, în temeiul art.156 Cod procedură civilă, respinge cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de intimatul-reclamant, ca nefiind temeinic motivată și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, la data de 25.02.2008, reclamantul a chemat inițial în judecată pe pârâții, G, iar ulterior și pe pârâții, și, solicitând evacuarea acestora din imobilul situat în B, nr.99, sector 3 (cerere precizată la data de 09.05.2008).
Pârâții și G, au formulat cerere reconvențională și au solicitat să se constate că sunt titularii unui drept de creanță în cuantum de 4.500 lei, reprezentând valoarea îmbunătățirilor efectuate la imobil, obligarea reclamantului la plata acestei sume reactualizate, precum și să se constate că beneficiază de un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea de către reclamant a acestei sume.
Prin sentința civilă nr.11898/2008, Judecătoria Sectorului 3 Baa dmis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților din imobilul sus menționat, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului pe cererea reconvențională și, în consecință, a respins cererea reconvențională formulată de către pârâți ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea sentinței s-a arătat în esență că, potrivit dispozițiilor OUG nr.40/1999, contractele de închiriere cu privire la imobilele redobândite de foștii proprietari se puteau încheia în termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe, respectiv începând cu data de 08.04.1999, iar ulterior încetării prelungirii legale a contractelor de închiriere, respectiv 08.04.2004, nu a mai intervenit niciun alt act normativ care să impună proprietarilor care și-au redobândit imobilele obligația de a încheia un alt contract de închiriere.
Instanța a reținut că dispozițiile nr.OG8/2004 nu sunt aplicabile decât pentru imobilele care se mai găseau în proprietatea statului la momentul intrării sale în vigoare, situație care nu este incidentă în speță, iar reclamantul nu și-a exprimat acordul în sensul încheierii unui nou contract cu pârâții, astfel încât aceștia nu mai pot justifica existența unui titlu valabil care să poată fi opus acestuia.
de aceste aspecte, prima instanță a mai reținut că reclamanții au un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO și, în raport de hotărârea pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Radovici și Stănescu contra României, dispozițiile nr.OUG40/1999 reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate și o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate.
Prin urmare, instanța a constatat existența unui conflict între dispozițiile din nr.OUG40/1999 și prevederile Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât, în baza art.11 și art.20 alin.2 din Constituție, nu a dat nicio aplicabilitate dispozițiilor de drept intern.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a apreciat că reclamantul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art.48 din Legea nr.10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, însă obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. În consecință, întrucât obligația de despăgubire pentru aceste îmbunătățiri nu revine reclamantului, este evident că nu există identitate între persoana reclamantului-pârât și cel ținut în cadrul raportului juridic dedus judecății, motiv pentru care instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului pe cererea reconvențională.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel în termen pârâții, solicitând admiterea acestuia, desființarea în tot a sentinței, în sensul rejudecării cauzei și a respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâții nu au depus la dosarul cauzei și motivele de apel, respectiv criticile pe care aceștia înțeleg să le aducă hotărârii instanței de fond, astfel încât tribunalul a analizat apelul formulat conform motivelor și mijloacelor de apărare invocate la prima instanță, potrivit art.292 alin.2 Cod procedură civilă.
Prin deciziei civile nr.675 A din 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - pârâți, G, și.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul este proprietarul imobilului situat în B, nr.99, sector 3, conform sentinței civile nr.8370/1999 a Judecătoriei Sectorului 3 B, definitivă și irevocabilă, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de consiliu din 12.11.2004, precum și în baza Dispoziției nr.1947/2005 emisă de în aplicarea acestei sentințe.
Din interpretarea dispozițiilor OUG nr.40/1999, rezultă că prorogarea legală pe un termen de 5 ani permite mai departe reînnoirea contractului în condițiile prevăzute la art.14 din ordonanță. Astfel, actul normativ invocat reglementează o prorogare legală pe o durată de 5 ani, calculată de la intrarea în vigoare a ordonanței sau de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus restituirea imobilului către fostul proprietar, dacă aceste hotărâri judecătorești au fost pronunțate ulterior OUG nr. 40/1999, cum este și situația din speța dedusă judecății în care termenul de cinci ani curge din anul 2000, data respingerii apelului prin decizia civilă nr.950 a Tribunalului București.
Așadar, tribunalul a reținut că termenul legal de prorogare de 5 ani a expirat cel mai târziu în anul 2005, astfel încât, după această dată, pârâții nu mai dețin niciun titlu în baza căruia să ocupe imobilul.
Împrejurarea că proprietarul nu a respectat dispozițiile art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999, potrivit cărora, în vederea încheierii unui nou contract de închiriere între proprietar și chiriaș, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței sau de la deschiderea rolului fiscal, proprietarul îl va notifica pe chiriaș în vederea încheierii contractului de închiriere și, astfel, în raport de dispozițiile art.11, această nerespectare a dispozițiilor art.10 alin.1 atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior închiriat, nu poate opera "sine die" (fără termen) în afara termenului prorogării legale, a duratei închirierii, întrucât prin aceasta s-ar încălca grav dreptul de proprietate al proprietarului imobilului, garantat prin art.480 Cod civil, Constituția României și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
În consecință, acțiunea în evacuare se impunea a fi admisă, întrucât aceasta era supusă analizei prin prisma dispozițiilor de drept comun din materia locațiunii, tocmai pentru considerentele anterioare, după data expirării termenului de 5 ani.
Dispozițiile art.14 din OUG nr.40/1999 își găseau aplicabilitatea în măsura în care între proprietari și chiriași s-ar fi încheiat un contract de închiriere, ceea ce nu este cazul în speță și această interpretare rezultă din dispozițiile alin.1 ale art.14, care prevăd expres că "la expirarea termenului de închiriere stabilit conform ordonanței de urgență, chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioada dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii".
Tribunalul a avut în vedere și faptul că, prin adoptarea nr.OUG40/1999, legiuitorul a dorit să protejeze interesele chiriașilor pentru o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel că nu se poate extinde efectele acestuia act normativ dincolo de termenele reținute de această ordonanță, în lipsa unor prevederi legale în acest sens. Pe de altă parte, dreptul de proprietate trebuie garantat și protejat potrivit prevederilor constituționale.
de aceste considerente, tribunalul a reținut și argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Radovici și Stănescu contra României, potrivit cărora restricțiile suferite de către reclamanți în privința folosirii bunului imobiliar și, în special, în imposibilitatea care s-au aflat timp de mai mulți ani de a obliga ocupanții să le plătească o chirie din cauza dispozițiilor defectuoase și a lipsurile relevate în legislație nu au înlesnit un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
Chiar ținând cont de ampla marjă de apreciere lăsate statelor, Curtea a considerat că a sancționa proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de ordonanța de urgență a guvernului, impunându-le o obligație atât de grea ca cea de a păstra locatarii în imobilul lor timp de 5 ani, fără nicio posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie, a făcut să apese asupra lor o sarcină specială și exorbitantă, de natură să întrerupă echilibrul just dintre interesele aflate în joc.
Referitor la cererea reconvențională, tribunalul, reținând argumentele primei instanțe, a constatat că reclamantul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art.48 din Legea nr.10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, însă obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare. Deoarece obligația de despăgubire pentru aceste îmbunătățiri nu revine reclamantului, este evident că nu există identitate între persoana reclamantului-pârât și cel ținut în cadrul raportului juridic dedus judecății.
După rămânerea cauzei în pronunțare, pârâtul a solicitat repunerea pe rol cu motivarea că are 12 ani și ar fi trebuit ca în prezenta cauză interesele sale să îi fie reprezentate și de către un procuror.
Tribunalul a apreciat că această cerere este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, a fost depusă după închiderea dezbaterilor și, deci, această cerere nu poate fi considerată ca fiind motiv de apel, iar, pe de altă parte, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.151 Cod procedură civilă, care să determine repunerea cauzei pe rol.
Susținerea apelantului-pârât în sensul că are 12 ani și ar fi trebuit ca în prezenta cauză interesele sale să îi fie reprezentate și de către un procuror au fost apreciate drept neîntemeiate și irelevante în speța dedusă judecății, deoarece, în raport de prevederile art.42 și următoarele Cod procedură civilă, raportat și la dispozițiile Codului familiei, minorul este reprezentat legal de părinții săi, or, aceștia sunt chemați în judecată și au calitatea de pârâți și de apelanți în dosar; Ministerul Public nu are nicio obligativitate de a reprezenta minorul într-un proces civil, nefiind întrunite condițiile prevăzute de dispoz.art.45 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, pârâții și G au formulat recurs, solicitând admiterea recursului, desființarea în integralitate a sentinței, în sensul rejudecării cauzei și respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții au arătat că instanța a pronunțat o soluție cu aplicarea greșită a legii, fiind îndeplinite dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Au susținut că imobilul a fost restituit în baza unei acțiuni în revendicare formulată în temeiul dreptului comun, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, prin urmare dispozițiile acesteia nu se aplică în speța de față.
Mai mult decât atât, chiar presupunând că Legea nr.10/2001 ar fi fost în vigoare la momentul judecării cauzei pendinte, la data la care îmbunătățirile au fost efectuate de către și G imobilul era deja restituit intimatului, deci nu mai era în proprietatea statului.
S-a arătat că termenul contractual nu a expirat în 2005 și că orice limitări și restricții trebuie expres prevăzute de lege, cu referire la prelungirea acestor convenții. S-a susținut că instanța de judecată nu a observat că familia deținea contractul de închiriere a imobilului în forma scrisă.
Au arătat recurenții și că tribunalul a aplicat greșit protocolul referitor la drepturile omului pentru motivul că restricțiile au fost suportate de foștii proprietari, care nu au primit nici bunul și nici contravaloarea chiriei pentru lipsa de folosință a imobilului. Prin urmare, nu se poate susține că se aduce atingere unui interes legitim, singurul interes vătămat fiind cel al statului, care este prejudiciat de două ori: o dată prin pierderea sumei de bani și, a doua oară, prin pierderea imobilului și a chiriei care se percepea.
Recurenții - pârâți au susținut că, în cauză, era chemat în judecată și un minor, iar procurorul nu a participat, obligație pe care o avea chiar dacă exista un reprezentant legal, conform prevederilor Codului d e procedură civilă, pentru acest pârât. Argumentele tribunalului nu pot fi primite, întrucât cel ce trebuia să precizeze dacă participă sau nu în cauză era procurorul. În caz contrar, ar însemna că prevederile art.45 Cod procedură civilă să nu își găsească niciodată aplicabilitatea, procurorul neavând cum să știe că instanța de judecată a fost sesizată cu un litigiu în care apare un minor.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată, în raport de actele și lucrările dosarului, următoarele:
Prima critică susținută de pârâții - reclamanți și G vizează aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, cu referire la modul de soluționare a cererii reconvenționale.
În speță, reclamantul - pârât a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din B, nr.99, sector 3 prin sentința civilă nr.8370/27.10.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.950/2000 a Tribunalului București, rectificată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 12.11.2004 de către Judecătoria Sectorului 3 Prin această hotărâre, s-a reținut că statul nu are un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, situație în care sunt incidente prevederile art.480 Cod civil.
În urma acestui demers, reclamantul a solicitat, la data de 25.02.2008, evacuarea pârâților, G și din imobilul situat în B, nr.99, sector 3, întrucât aceștia îl ocupă în mod abuziv, fără titlu legal. Ulterior, reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând citarea în calitate de pârâți și a celorlalte persoane ce locuiau în imobil, respectiv, și.
Prin cererea reconvențională depusă la data de 24.03.2008, pârâții și G au solicitat să se constate că au făcut îmbunătățiri la imobilul în litigiu, proprietatea reclamantului, pe care le-au evaluat la suma de 4.500 lei și că au un drept de retenție până la achitarea de către proprietar a valorii solicitate.
Prin raportare la dispozițiile Legii nr.10/2001, care reglementa situația imobilelor preluate abuziv, prima instanță a apreciat, față de norma înscrisă în art.48 din lege, că reclamantul - pârât nu are calitate procesuală pasivă pe cererea reconvențională.
În mod corect, la acea dată, respectiv la 17.12.2008, instanța de fond a constatat că, întrucât chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, în cazul de față, când imobilul din care se solicită evacuarea pârâților a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau unității deținătoare.
Această soluție a fost menținută însă în mod greșit de tribunal, instanță care, prin decizia civilă nr.675/14.05.2009, nu a avut în vedere modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.1/2009, la data de 30.01.2009.
Astfel, fiind vorba de norme procesuale de imediată aplicare, noua dispoziție legală în această materie prevede că "chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile" și că "indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii revine persoanei îndreptățite" (art.48 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, modificată și completată).
Potrivit art.292 alin.2 Cod procedură civilă, instanța de apel s-a pronunțat, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, întrucât apelul declarat de pârâții, G, și nu a fost motivat.
Cât privește aplicarea art.292 alin.2 Cod procedură civilă, Curtea constată că această reglementare nu face decât să sancționeze lipsa de diligență a părții care nu și-a motivat apelul. Prevederea în sine obliga însă instanța de control judiciar să se pronunțe asupra aspectelor deduse judecății în fond, deci și asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantului - pârât pe cererea reconvențională, prin aceasta (fiind vorba de o excepție de ordine publică, absolută și peremptorie) realizându-se o garanție suplimentară.
Cum tribunalul nu a avut în vedere aceste considerente, Curtea constată că, sub aspect procedural, soluția instanței de fond, menținută de instanța de apel este greșită, calitate procesuală pasivă în cererea reconvențională având reclamantul - pârât. În consecință, față de dispozițiile art.312 alin.5 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de pârâții - reclamanți și G, va modifica decizia recurată, în sensul că va admite apelul, iar, potrivit art.297 alin.1 Cod procedură civilă, va desființa, în parte, sentința primei instanțe, în sensul că va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului - pârât în cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți și G, ca neîntemeiată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecarea acestei cereri.
Așadar, rejudecarea vizează doar cererea reconvențională a pârâților - reclamanți și G, sub acest aspect instanța de fond neadministrând probe care să stabilească valoarea îmbunătățirilor aduse imobilului de către recurenții din prezenta cauză.
Celelalte critici invocate de recurenți, referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, incidența prevederilor art.45 Cod procedură civilă ori la existența unor contracte de închiriere perfect valabile se subsumează motivului prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, însă Curtea constată că acestea nu sunt fondate pentru următoarele argumente:
Astfel, Curtea apreciază că în mod legal tribunalul a considerat a fi incidente dispozițiile dreptului comun în materia locațiunii, ca urmare a expirării termenului de 5 ani prevăzut de OUG nr.40/1999. Acest act normativ ar fi fost aplicabil în măsura în care între proprietar și chiriași s-ar fi încheiat un contract de închiriere după anul 2005, or, recurenții - pârâți din prezenta cauză nu au deținut un titlu locativ legal ce putea fi opus intimatului - reclamant sub acest aspect. Prorogarea legală de care face vorbire OUG nr.40/1999 nu poate opera și după perioada prevăzută în lege, întrucât prin aceasta s-ar încălca dreptul de proprietate al reclamantului, cel care ar fi obligat să suporte o sarcină mult mai grea prin asigurarea locațiunii chiriașilor chemați în judecată în imobilul proprietatea sa.
În acest context, tribunalul a reținut și argumentele expuse în cauza Radovici și Stănescu contra României, prin aceasta făcând trimitere la echilibrul ce trebuie să existe între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, determinat în cauza de față de normele ce reglementează protecția chiriașilor.
Chiar dacă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul a fost admisă în anul 1999, prin sentința civilă nr.8370/1999 a Judecătoriei Sectorului 3 B, aceasta a putut fi pusă în executare abia în anul 2000, când a fost pronunțată decizia civilă nr.950 de către Tribunalul București (în apel).
Actul normativ la care s-a raportat instanța de apel a fost OUG nr.40/1999, cât privește cererea de evacuare formulată de reclamant, iar nu dispozițiile Legii nr.10/2001, cum în mod greșit susțin recurenții. Această ultimă prevedere legală este incidentă doar cu referire la modul de soluționare a cererii reconvenționale, astfel încât Curtea nu poate constata o greșită aplicare a legii de către tribunal.
Art.45 alin.4 Cod procedură civilă prevede că, în cazurile anume stabilite de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. Or, în speță, cererea de față nu implică prezența obligatorie a procurorului în instanță, întrucât nu există norme speciale care să impună această cerință. Numai în măsura procurorul ar fi considerat necesară prezența sa pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor, cererea recurenților ar fi fost întemeiată, chiar dacă aceasta a fost formulată după pronunțarea hotărârii de către instanța de fond.
Astfel cum a reținut și tribunalul, procurorul nu are nicio obligație de a reprezenta minorul într-un proces civil, întrucât acesta este reprezentat legal de părinții săi. Participarea procurorului este facultativă, iar părțile interesate pot sesiza Ministerul Public în legătură cu litigiul dedus judecății în cazul în care consideră că prezența acestuia în instanță ar fi fost absolut necesară.
Văzând toate aceste argumente, Curtea,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții - pârâți - reclamanți și G împotriva deciziei civile nr.675 din 14.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant și cu intimații - pârâți, și.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanții - pârâți, G, și împotriva sentinței civile nr.11898 din 17.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
Desființează, în parte, sentința primei instanțe, în sensul că:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantului - pârât în cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți și G, ca neîntemeiată.
Trimite cauza spre rejudecarea cererii reconvenționale formulată de pârâții - reclamanți și G la Judecătoria Sectorului 3
Menține celelalte dispoziții ale sentinței privind cererea principală și cheltuielile de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 06.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact./
Ex.2/13.11.2009
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 3. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
