Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 140/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(2374/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.140
Ședința publică de la 4 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mihai Negoescu Gândac
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Ilie MARI -
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții pârâți-reclamanți și G împotriva deciziei civile nr.979 A din 15.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă SC SA și intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,.
are ca obiect - evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurenților-pârâți-reclamanți și G,în baza împuternicirii avocațiale nr.29/03.02.2010, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind intimata-reclamantă-pârâtă și intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL,.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul recurenților-pârâți-reclamanți declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurenților-pârâți-reclamanți, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, desființarea în integralitate decizia atacată, modificarea hotărârii pronunțate de Judecătoria Sectorului 5, respingerea cererii de chemare în judecată și admiterea cererii reconvenționale.
Arată că în dosarul format la nivelul societății comerciale care a încheiat contractul de închiriere cu intimata, nu există dovada că aceasta are dreptul să primească două camere și să beneficieze de o suprafață de 35,24 mp, excedentară, față de cât ar fi fost justificabil pentru o singură persoană.
Mai mult, în spiritul și litera Legii nr. 114/1996, prin adresa nr.17/24.03.2008, Primăria Sectorului 5 Bas olicitat intimatei să se prezinte la Administrația Fondului Imobiliar, pentru a încheia contractul de închiriere, cerându-i să facă dovada dreptului că beneficiază de o cameră în plus, precum și actele de identitate ale membrilor de familie. Potrivit acestei adrese instanța poate să constate că nu au fost îndeplinite condițiile de închiriere.
Astfel că, din contractul de închiriere nu rezultă că împreună cu intimata, în spațiul închiriat, ar fi urmat să locuiască și membri de familie, sens în care, aceasta avea obligația să dovedească faptul că are motivele legale să primească două camere.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și G, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună evacuarea acestora din camerele ocupate abuziv în cadrul apartamentului 2, situat în B, B-dul - nr.28,. 1, sectorul 5.
Pârâții au formulat cerere reconvențională prin care au solicitat în contradictoriu cu Municipiul B, și să se constate nulitatea contractului de închiriere nr. 3919/2008 și să fie repuse părțile în situația anterioară încheierii contractului; să fie obligată să încheie cu pârâții un contract de vânzare-cumpărare ca urmare a folosinței încă din anul 1999 spațiului identificat ca apartamentul A2 situat în B, B-dul - nr.28,.1, sectorul 5; să se constate că a încheiat în mod ilegal contractul de închiriere nr.3919/2008 privind spațiul identificat în petitul 2 al cererii ca urmare a neîndeplinirii dispozițiilor legale.
Prin sentința civilă nr.2131/2009, Judecătoria Sectorului 5 Baa dmis acțiunea principală și a dispus evacuarea pârâților din camerele ocupate abuziv din cadrul apartamentului 2 din B, B-dul - nr. 28,. 1, sectorul 5; de asemenea, a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței s-a arătat, în esență, că pârâții ocupă două camere împreună cu cota indiviză aferentă, identificate sub nr.2 A, ce se află în proprietatea Municipiului B, respectiv în administrarea, aflată la etajul 1 al imobilului.
În drept, pârâții dețin legal doar două camere și dependințe din întregul apartament de 4 camere, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7720/2007, iar pentru celelalte două camere ocupate abuziv de către pârâți, titulară a contractului de închiriere este pârâta.
Așadar, instanța a reținut că pârâții nu dețin niciun titlu locativ asupra celor două camere, astfel încât ocuparea de către pârâți a acestora este fără temei, cu atât mai mult cu cât reclamantul și chiriașa sunt împiedicați de a-și exercita drepturile conferite de administrator, respectiv chiriaș.
În ceea ce privește cererea reconvențională, instanța a apreciat că nu există niciun motiv de nelegalitate cu privire la modalitatea în care a fost încheiat contractul de închiriere nr. 3919/2008, iar simplul fapt că spațiul pe care îI dețin reclamanții nu este corespunzător familiei lor, nu este de natură să atragă nulitatea contractului de închiriere.
Cu privire la solicitarea de a obliga proprietarul la încheierea unui contract de închiriere, aceasta este neîntemeiată, pentru că este vorba de un acord de voință conform art.21 din Legea nr.114/1996, raportat și art. 969 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen, pârâții și, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinței civile atacate, iar pe fond respingerea acțiunii principale ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, că sentința pronunțată este nelegală și netemeinică.
Un prim motiv de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii judecătorești prin care s-a admis cererea de chemare în judecată este acela ca în dosar nu sunt făcute dovezi prin care să demonstreze legalitatea contractului de închiriere, atât timp cât apelanții au arătat că avea un domiciliu la o altă adresă, și cât timp au susținut ca, potrivit Legii nr.114/1996, nu putea să aibă vocație la închirierea unui spațiu locativ pentru o suprafață peste norma legală ce se cuvine unei singure persoane.
Mai mult decât atât, nelegalitatea contractului de închiriere are și o valență de ordin practic, anume că dacă ar fi îndeplinit condițiile legale pentru a beneficia de atribuirea din fondul statului a unei locuințe, această situație ar fi derivat din necesitatea stringenta de a locui în acel spațiu atribuit, mergând pe ideea că nu ar fi avut nicio locuința în proprietate sau folosința, anterior încheierii contractului de închiriere.
Dacă ar fi fost așa, chiriașa s-ar fi prezentat de îndată pentru a-și lua în primire spațiul atribuit, dar, mai mult, anterior manifestării sale de voința in acest sens, locatorul ar fi trebuit sa facă predarea spațiului și aceasta să-l preia în folosința, prezentându-se ambele părți la fața locului și încheind un proces-verbal corespunzător și legal.
nu i-a înștiințat că a închiriat cele două camere, iar persoana despre care se presupune că nu are unde să locuiască, nu a venit să se instaleze în spațiul atribuit.
Această stare de fapt, coroborată cu probele pe care apelanții le-au făcut în sensul că numita are un domiciliu și deci are unde locui, cât și cu faptul că nu putea decât sfidând legea să primească un spațiu excedentar, dovedesc nelegalitatea contractului de închiriere.
Din această perspectivă, apelanții apreciază că instanța de fond nu a efectuat o cercetare judecătorească completă, ci s-a mulțumit a considera legal un contract de închiriere, pe ideea că dacă locatorul nu a vrut să le repartizeze acest spațiu, contractul este prezumat a fi legal.
În realitate, situația de fapt nu a fost lămurită nici de către care nu a încercat să își facă vreo apărare în raport de susținerile apelanților, și nici intimata reclamantă nu a contrazis faptul că au demonstrat că în cererea sa aceasta nu a justificat față de locator, prin înscrisuri la dosarul contractului de închiriere, că îndeplinește condițiile legale pentru a primi în folosință un spațiu ca acesta și, mai ales o suprafață excedentară, suprafață care depășește spațiul pe care apelanții, patru persoane l-au deținut în baza contractului de închiriere și, ulterior de cumpărare pe Legea nr.112/1995.
Nici măcar întrebările pe care apelanții le-au adresat intimatei nu au fost valorizate de instanța, prin neprezentarea acesteia la termenul de administrare a interogatoriului.
Nici această împrejurare nu a fost pusă în relație cu celelalte probe de către instanța pentru a contura dacă este sau nu legal contractul de închiriere făcut în favoarea acestei persoane.
Toate aceste aspecte legitimează apelul de față și nemulțumirea pentru respingerea cererii reconvenționale.
Instanța nu a ținut seama nici de împrejurarea că folosința îndelungată a spațiului respectiv pe care apelanții și cei doi copii ai lor au desfășurat-o în mod continuu, le dă drept de preemțiune la cumpărarea spațiului locativ, așa cum prevede Ordonanța Guvernului nr.40/1999, mai ales în condițiile în care imobilul nu a fost revendicat și dispus restituirii în natura.
Dacă instanța a agreat ideea că locatorul este liber să închirieze cărei persoane vrea, trebuia, corelativ, să analizeze dacă persoana pentru care locatorul a optat să închirieze spațiul, îndeplinește sau nu condițiile de formă și de suprafața prevăzută în actele normative în materie.
Critica apelanților este în sensul că nu au fost îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca numita să beneficieze de un asemenea spațiu locativ.
Prin decizia civilă nr. 979 din 15.10.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții- pârâți și G, în considerentele hotărârii tribunalul reținând că pârâții ocupă două camere împreună cu cota indiviză aferentă, identificate sub nr. 2, ce se află în proprietatea Municipiului B, respectiv în administrarea, aflate la etajul 1 al imobilului.
În drept, pârâții dețin legal doar două camere și dependințe din întregul apartament de 4 camere, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.7720/2007, iar pentru celelalte două camere ocupate abuziv de către pârâți, titulară a contractului de închiriere este pârâta.
În consecință, în raport de situația de fapt reținută în cele ce preced, instanța a constatat că apelanții-pârâți nu dețin niciun titlu valabil (contract de vânzare-cumpărare, închiriere, hotărâre judecătorească, etc.) în baza căruia să ocupe imobilul (respectiv cele două camere și dependințe ocupate suplimentar față de cele deținute legal în proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare), motiv pentru care, în baza art.480 Cod civil, tribunalul a constatat că în mod corect prima instanță a admis acțiunea formulata și a dispus evacuarea pârâților din spațiile ocupate având în vedere că numai prin admiterea acțiunii se poate da eficiență dreptului pe care îl are reclamanta de a avea administrarea și posesia bunului.
Toate susținerile apelanților, în sensul că au avut o folosință îndelungată a spațiului respectiv, că au drept de preemțiune la cumpărarea spațiului etc. sunt nefondate, întrucât în realitate, pârâții nu dețin absolut niciun titlu în sens de act juridic asupra imobilului din care se solicită evacuarea, ci doar au posesia imobilului, în fapt încălcând dreptul de administrare al reclamantei.
Pârâții au calitatea de tolerați în imobil, iar aceasta calitate nu le conferă acestora vreun drept locativ și nu echivalează cu un contract de închiriere, iar pe de altă parte indiferent dacă pârâții au sau nu calitatea de tolerați, este cert că aceștia nu au nici un titlu asupra imobilului, locuiesc în mod abuziv în acesta, cauzând un prejudiciu reclamantei care este privată de dreptul sau de posesie și folosința asupra imobilului și care nu are nici o obligație, nici legală și nici morală, de a tolera prezența pârâților în imobilul pe care îl administrează.
În ceea ce privește cererea reconvențională aceasta a fost în mod corect respinsă întrucât prin contractul de închiriere nr. 3919/2008, prin a închiriat pârâtei locuința din care se solicită evacuarea.
În speța dedusă judecății nu există niciun motiv de nulitate a acestui contract de închiriere și de altfel nici apelanții nu au arătat care ar fi dispoziția legală încălcată la încheierea contractului de închiriere, cu atât mai mult cu cât spațiul se afla în proprietatea Municipiului B, iar acesta în calitate de proprietar își poate exercita dreptul de dispoziție asupra bunului prin închirierea acestuia.
Simplul fapt că pârâții ar fi dorit și ei să închirieze acest spațiu nu poate conduce la anularea contractului de închiriere sus menționat, în contextul în care nu există nicio prevedere legală încălcată, iar reclamanții dețin în proprietate un imobil, astfel încât nu mai pot avea vocație legală și la închirierea unui alt imobil, chiar alăturat imobilului pe care îl dețin în proprietate (potrivit art.48 din Legea nr.114/1996, nu pot beneficia de locuințe sociale, potrivit prezentei legi, persoanele sau familiile care dețin în proprietate o locuință).
Totodată, în legislația românească nu este consacrat în niciun act normativ vreun drept de preemțiune la încheierea unui contract de închiriere pentru cei care ocupă în fapt un imobil, iar această soluție este una firească și logică, întrucât, în caz contrar s-ar crea posibilitatea ca orice persoană care ocupă în mod abuziv un imobil să aibă în mod automat preferință la încheierea unui contract de închiriere pentru acel spațiu locativ, cu nerespectarea procedurii și criteriilor menționate de Legea nr.114/1996.
Susținerile apelanților în sensul că spațiul cumpărat este insuficient pentru nevoile familiei, chiriașul nu s-a instalat în acest spațiu etc. chiar dacă sunt reale nu pot conduce la admiterea cererii reconvenționale, în lipsa unui text de lege care să le permită apelanților constatarea vreunui drept de preemțiune cu privire la acel spațiu și la anularea altui contract de închiriere.
De asemenea, repartizarea unei locuințe este atributul exclusiv al primăriilor, în urma formulării unei cereri, care urmează a fi soluționată, în funcție de o anumită ordine de preferință, în raport de dispozițiile Legii nr.114/1996, instanța neputând cenzura dreptul proprietarului de repartizare a locuințelor.
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare pentru spațiul respectiv, acesta este de asemenea neîntemeiat, întrucât, potrivit art. 9 din Legea nr.112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Dispoziții similare se regăsesc și în Legea nr.85/1992 (art.7), conform cărora locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr.61/1990 și ale prezentei legi.
Așadar, ca o situație premisă pentru obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este existența unui contract legal de închiriere pentru acel spațiu, or, pârâții nu dețin niciun contract de închiriere și implicit nu pot solicita să li se vândă acel spațiu.
Tribunalul a precizat faptul că pârâții nu au solicitat și obligarea la încheierea unui contract de închiriere prin petitul cererii reconvenționale și distinct de acest aspect, atâta timp cât s-a respins capătul de cerere privind nulitatea contractului de închiriere, pe cale de consecință, neputând fi admis nici capătul de cerere privind obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât spațiul este deținut în mod legal cu contract de închiriere de o altă persoană, iar tribunalul nu i-a putut obliga pe Municipiul B și să vândă un imobil care în aceleași timp este închiriat legal altei persoane.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâții și G au formulat recurs solicitând admiterea căii de atac, desființarea deciziei recurate, modificarea în tot a sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată,cu consecința admiterii cererii reconvenționale.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâți au arătat că atât instanța de apel cât și instanța de fond au procedat la verificarea situației de fapt și a probelor administrate, într-o manieră mai puțin riguroasă, dând o importanță nejustificată contractului de închiriere încheiat între și intimata, în defavoarea argumentelor pârâților care puneau în evidenta neîndeplinirea condițiilor legale la și pentru încheierea contractului de închiriere respectiv.
Astfel, o primă observație critică se aduce cu privire la împrejurarea că instanța nu și-a concentrat evaluarea juridică, ținând seama și de capătul de cerere din reconvențională, care urmărea constatarea nulității absolute a contractului de închiriere existent între părțile intimate.
Anume, au arătat că intimatele nu și-au făcut nicio apărare față de teza învederată de ei și dovedită, privitoare la neîndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea contractului de închiriere.
În mod concret, intimata are domiciliul în-, b1.38,.1,.1,.17, sector 5. Prin contractul de închiriere nr.3919 din 14.04.2008, încheiat cu, a primit cu titlu de folosință un spațiu locativ a cărui suprafață este de 35,24 mp.
In dosarul format la nivelul societății comerciale care a încheiat contractul de închiriere cu intimata, nu există dovada că aceasta are dreptul să primească două camere și să beneficieze de o suprafață de 35,24 mp, excedentară, față de cât ar fi fost justificabil pentru o singură persoană
Mai mult decât atât, instanța de apel cum și cea de fond, nu au reținut argumentul invocat de către pârâți, prin care au pus în relevanță două chestiuni: - prima, respectiv că nu au fost înștiințați în prealabil pentru a ridica bunurile de mobilier, amplasate în cele două camere, spațiu pe care îl dețineau spre folosință din anul 1991; - a doua, că intimata și societatea comercială nu au procedat la predarea-primirea celor două camere, la modul efectiv, prin prezentare la fața locului pentru a efectua transferul folosinței.
În afară de aceste două chestiuni care ar fi trebuit să fie îndeplinite și îmbrăcate în formalismul cuvenit, nici intimate chiriașă, din proprie inițiativă, din dorința de a prelua cele două camere, nu s-a prezentat să ceara să-i permitem instalarea în spațiu.
Atitudinea sa de persoana "incognito" s-a manifestat și în fața instanței de fond, când chemată fiind la interogatoriu, nu s-a prezentat.
Cu toate acestea, a tuturor dovezilor de neimplicare, de lipsa de reacție procesuală și practică pentru a prelua spațiul închiriat, dincolo de lipsa dovezilor care să convingă că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr.114/1996, instanța nici evaluarea corespunzătoare a interogatoriului nu a făcut-o, în sensul de a aplica art. 225 teza finală din Codul d e procedură civilă.
Din întregul context, al probelor, al atitudinii intimatei ar rezulta împrejurarea că persoana respectivă nici nu ar exista.
Mai mult decât atât, în spiritul și litera Legii nr. 114/1996, prin adresa nr.17/24.03.2008, Primăria Sectorului 5 îi solicita intimatei să se prezinte la Administrația Fondului Imobiliar din Bd. - -, pentru a încheia contractul de închiriere, cerându-i să facă dovada dreptului că beneficiază de o camera în plus, precum și actele de identitate ale membrilor de familie.
Prin urmare, din contractul de închiriere nu rezultă că împreună cu intimata, în spațiul închiriat, ar fi urmat să locuiască și membri de familie, sens în care, aceasta avea obligația să dovedească faptul că are motivele legale să primească două camere.
Or, potrivit Anexei 1 din Legea nr.114/1996, chiriașa avea aceasta obligație de a dovedi îndeplinirea condițiilor pentru a obține spațiu locativ din fondul patrimonial al primăriei.
Ca atare, din această perspectivă, recurenții consideră că se impunea constatarea nulității absolute a contractului de închiriere nr. 3919/1.04.2008, chestiune pe care instanța de apel și cea de fond nu au luat-o în evaluarea juridică a cauzei, nerespectând astfel legea.
In plus, potrivit art. 42 alin.3 din Legea nr.10/2001, asemenea spații locative, pot fi înstrăinate, chiriașii având drept de preemțiune.
Or, nici de această problemă de drept, instanța de apel nu a ținut seama.
In spiritul acestui temei de drept și în aplicarea lui, recurenții critică punctul de vedere al instanței de apel, potrivit căruia au fost tolerați în spațiul atribuit intimatei.
Atât timp cât din anul 1991 până la momentul încheierii contractului de închiriere, înseamnă ca foloseau cele două camere în mod tacit, în baza unei relocații consensuale.
A reținut instanța de apel că nu putem să cumpăram cele două camere, deoarece am devenit proprietari, in baza Legii nr. 112/1995, pentru spațiul deținut anterior.
Abordând astfel lucrurile, cum a apreciat instanța ca intimata îndeplinea condițiile legale pentru a închiria cele două camere, atât timp cât aceasta are un domiciliu, în -.
Contrar celor reținute de instanța de apel, ca în niciun act normativ nu este consacrat dreptul de preemțiune la încheierea contractului de închiriere pentru cei care ocupa în fapt un imobil, recurenții au arătat care sunt dispozițiile care deschid calea spre dreptul de preemțiune la cumpărarea unor asemenea spații.
Recurenții arată că locuiesc din anul 1991 în cele două camere ce fac obiectul acțiunii în evacuare unde au efectuat numeroase amenajări.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat alte probe în recurs, respectiv înscrisuri noi, conform art. 305.proc.civ.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză - critici subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 proc.civ. - Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Având în vedere situația de fapt reținută de instanța de fond și instanța de apel în cauză, respectiv împrejurarea că recurenții dețin legal doar două camere și dependințe, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.7720/2007, iar pentru celelalte două camere din imobilul în litigiu - situat în B-dul - nr.28,.1, sectorul, titulară a contractului de închiriere nr. 3919/2008 este intimata-pârâta, Curtea reține că în mod corect s-a stabilit și prin decizia recurată că recurenții-reclamanți nu au arătat care prevedere legală a fost încălcată la perfectarea contractului de locațiune contestat.
Nulitatea actului juridic este o sancțiune de drept civil care intervine numai în situația încălcării de către părți la momentul încheierii acestui act a unor dispoziții legale imperative privind condiții de formă ori de fond cerute pentru valabilitatea actului.
Susținerile recurenților privind neîndeplinirea condițiilor legale pentru încheierea contractului de închiriere nu puteau fi deci luate în considerare de instanțe în lipsa dovedirii, conform art. 1169.civ. a unor cauze de nulitate care să afecteze acest act, iar intimatele nu erau ținute să invoce nicio apărare față de simplele afirmații ale recurenților, cum aceștia pretind.
In plus, repartizarea unei locuințe este atributul exclusiv al primăriilor (după caz, al societăților ce administrează fondul locativ al acestora), care soluționează orice cerere in acest sens, în funcție de o anumită ordine de preferință, în raport de dispozițiile Legii nr.114/1996, cum s-a arătat și prin decizia recurată.
Nu are însă nicio relevanță în ceea ce privește nașterea valabilă a raportului de locațiune faptul că intimata și societatea comercială nu au procedat la predarea-primirea celor două camere și nici împrejurarea că domiciliul acesteia s-ar afla în altă parte, domiciliul nepresupunând în mod necesar existența unei locuințe deținută cu titlu de proprietar.
De asemenea, faptul că recurenții nu au fost înștiințați în prealabil pentru a ridica bunurile de mobilier, amplasate în cele două camere ocupate abuziv, nu pune în discuție validitatea contractului de închiriere încheiat pentru spațiu respectiv ci eventual asigurarea folosinței efective ca principală obligație în sarcina locatorului, obligație avută de altfel în vedere tocmai la inițierea acestui demers judiciar pentru evacuarea necondiționată a celor ce ocupă imobilul fără niciun titlu.
Nu pot fi primite în acest context nici criticile vizând evaluarea corespunzătoare a interogatoriului încuviințat în cauză, în raport de obiectul cererii și de faptul că, instanța poate considera atitudinea părții care nu se înfățișează după chemarea sa la interogatoriu ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părții potrivnice având însă, în virtutea rolului activ, obligația de a se insista în aflarea adevărului în toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, iar nu de a pronunța o hotărâre care să nu reflecte realitatea faptelor. Aceasta este și modalitatea în care s-a procedat, fapt pentru care criticile recurenților în sensul arătat se impune a fi înlăturate.
Pe de altă parte, în condițiile în care recurenții-reclamanții dețin în proprietate un imobil, s-a reținut justificat că aceștia nu mai pot avea vocație legală și la închirierea unui alt imobil, chiar alăturat imobilului pe care îl dețin în proprietate, întrucât potrivit art.48 din Legea nr.114/1996, nu pot beneficia de locuințe sociale, potrivit prezentei legi, persoanele sau familiile care dețin în proprietate o locuință.
Dreptul de preemțiune invocat de reclamanții recurenți poate fi doar o consecință a întrunirii calității de chiriaș de către recurenți, deținerea în fapt, prin ocuparea abuzivă a imobilului neconferindu-le acestora niciun drept asupra imobilului.
Curtea constată totodată că sunt vădit neîntemeiate criticile de recurs referitoare la calificarea greșită de către tribunal a raporturilor juridice având ca obiect spațiul locativ ocupat de recurenți, folosirea abuzivă, fără niciun titlu a acestuia, neconferindu-le vreun drept pe care ar putea să-l valorifice împotriva proprietarului (locatorului) pentru deținerea în continuare a întregului imobil.
Aserțiunile recurenților privind folosirea celor două camere "în mod tacit, în baza unei relocații consensuale" sunt lipsite de orice fundament juridic, relocațiunea tacită având ca situație premisă existența unui contract de închiriere a cărui durată convenită inițial de părți a expirat, contract care în speță nu a fost încheiat niciodată.
In consecință, în baza art. 312 alin.1 proc.civ. Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții pârâți-reclamanți și G împotriva deciziei civile nr.979 A din 15.10.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă "" și cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 4.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- --- - - MARI -
GREFIER
-
Red.NG.
Tehnodact.
Ex.2/16.03.2010
Secția a IV-a Civ. -; -
Jud. Sector 5. -
Președinte:Mihai Negoescu GândacJudecători:Mihai Negoescu Gândac, Ionelia Drăgan, Ilie
