Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 146/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.146
Ședința publică din data de: 12.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Carmen
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 1540/27.11.2007 și împotriva deciziei civile nr. 592/15.04.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și - și intimatul - pârât.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții - pârâți, și prin avocat, cu împuternicire avocațială nr. 28911/11.03.2009 la dosar, intimatele - reclamante și -, reprezentați de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/25.11.2008, lipsind intimatul - pârât.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Curtea, din oficiu, invocă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, acordă cuvântul părților pe această excepție pe care o va uni cu fondul cauzei.
Reprezentantul recurenților - pârâți, și solicită respingerea acestei excepții întrucât s-a apreciat că au fost respectate dispozițiile legii speciale, recursul este motivat conform Codului d procedură civilă. Cu privire la fondul cauzei solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate, a se avea în vedere motivele de recurs detaliate în scris, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
Reprezentantul intimatelor - reclamante și - arată că în ceea ce privește nulitatea recursului invocată din oficiu, solicită a se avea în vedere că aceste motive nu se încadrează în dispozițiile Codului d procedură civilă și nu are temei legal ci reprezintă doar o reluare a motivelor de apel invocate la instanța de apel, astfel că impune a se constata nulitatea recursului. Cu privire la primul recurs formulat în sensul că instanța nu a ținut cont de legea specială, a se avea în vedere că nu există o lege specială din 1996 și că reclamanții dețin o proprietate de care s-au bucurat de ea, au respectat legea și au formulat notificări în termenul prevăzut de lege. În ce privește cel de-al doilea recurs formulat solicită în principal a se anula, întrucât se reiau motivele de apel, iar în subsidiar ca nefondat. Depune la dosar concluzii scrise.
Curtea reține cauza în pronunțare ce are ca obiect soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 1540/27.11.2007 și împotriva deciziei civile nr. 592/15.04.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și - și intimatul - pârât.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 16.05.2006 sub nr-, reclamantele - și au chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună evacuarea acestora din imobilul situat în B,-, parter,. 1, sector 1, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt proprietare ale imobilului situat B,- A, parter,.1, sector 1, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat cu numita autentificat sub nr. 1252/14.06.1996 de BNP.
Apartamentul compus din 3 camere, hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul și culoar, a fost ocupat de pârâți în baza contractului de închiriere încheiat de aceștia cu A, însă acest contract este reziliat ca efect al sentinței civile 8385/09.09.1994 a Judecătoriei Sectorului 1 B și al deciziei civile nr. 1245/26.05.1995 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, prin care s-a dispus restituirea apartamentului către, deoarece acesta fusese trecut în mod nelegal în proprietatea statului.
Prin sentința civilă nr. 4148/16.03.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosar nr-, s-au respins ca neîntemeiate excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale active a pârâților-reclamanți și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor-pârâte. Totodată prin sentința civilă sus menționată, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională privind pe reclamantele-pârâte și în contradictoriu cu pârâții-reclamanți, și și a admis cererea principală. Pe cale de consecință, a dispus evacuarea pârâților-reclamanți din imobilul situat în B,-, parter,.1, sector 1. S-au obligat pârâții-reclamanți la plata sumei de 510 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr.12811/29.06.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B rămasă definitivă prin decizia nr.221A/12.02.2002 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1624/19.02.2002 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, a fost soluționată acțiunea în evacuare formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții și, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată. A reținut că reclamanții au solicitat evacuarea pârâților din imobilul situat B,-, parter,.1, sector 1, invocând calitatea lor de proprietari ai imobilului sus menționat și lipsa unui titlu locativ al pârâților, însă, constatându-se prorogarea legală a contractului de închiriere încheiat de pârâți cu privire la acel imobil a decis că pârâții beneficiază de un titlu locativ.
În privința autorității de lucru judecat, prima instanța a apreciat că fundamentul pretenției deduse judecății în cauza cu care a fost investită, a fost diferit față decel al primului litigiu, în ceea ce privește motivul lipsei titlului locativ al pârâților-reclamanți și, în consecință, nu a existat identitate de cauză între cele două cereri deduse judecății.
În fapt, prima instanță a reținut că pârâții-reclamanți și au încheiat în calitate de chiriași contractul de închiriere nr.56532 din 10.01.1992 cu privire la imobilul situat B,-, parter,.1, sector 1, așa cum s-a reținut în considerentele sentinței civile nr.12811/29.06.2000 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1
Cât privește evacuarea, prima instanță a reținut că după expirarea termenului de prorogare legală, pârâții-reclamanți nu au beneficiat de dreptul de reînnoire a contractului prevăzut de art.l4 alin. 1 din OUG nr.40/1999, iar după expirarea termenului prorogării legale, aprilie 2004, operat o tacită relocațiune a contractului de închiriere, conform art.1437 Cod civil. având în vedere că pârâții-reclamanți au continuat să locuiască în imobil, cu acordul tacit al reclamanților-pârâți, care nu i-au notificat, înainte de expirarea termenului prorogării legale manifestarea de voință de a nu reînnoi contractul (conform art.1438 civ), ci dimpotrivă, i-au solicitat pârâților-reclamanți încheierea unui nou contract încheiat în formă scrisă. relocațiune a avut ca efect un contract de închiriere pe durată nedeterminată între proprietarii imobilului și pârâții-reclamanți, contract ce a fost denunțat unilateral de și conform art.1436 alin. 2 Cod civil, prin notificarea nr.377/25.04.2005 transmisă pârâților-reclamanți prin BEJ " și ". Prin această notificare, și le-au cerut pârâților-reclamanți să părăsească imobilul până la data de 15.09.2005, la acel moment pârâții-reclamanți nemaiavând dreptul să ocupe imobilul în baza OUG nr.40/1999. Această manifestare de voință este echivalentă cu o denunțare unilaterală a contractului de închiriere ce a operat prin tacita relocațiune, în aprilie 2004.
Cât privește cererea reconvențională instanța de fond a constatat că pârâții-reclamanți au justificat un interes în invocarea nulității absolute a contractului respectiv, pentru cauză ilicită, având în vedere că acest contract reprezintă titlul de proprietate al reclamantei-pârâte, precum și al lui cu privire la imobilul din care se solicită evacuarea ilor pentru lipsa titlului locativ.
Prima instanță a constatat că pârâții-reclamanții nu au produs vreo dovadă în sensul nesincerității prețului declarat de părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, iar cu ocazia interogatoriului administrat reclamantele-pârâte au motivat prețul scăzut al vânzării-cumpărării prin aceea că locuința necesita reparații și era ocupată de chiriași. Astfel, prima instanță a reținut că motivarea prețului scăzut al vânzării-cumpărării a apărut ca pertinentă, cu atât mai mult cu cât notarul public ar fi putut dispune efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație dacă ar fi considerat că valoarea declarată a imobilului este vădit inferioară valorii sale de circulație, conform art. 1 din OG nr. 28/1995 a cărui încălcare a fost invocată de pârâți-reclamanți.
În consecință, prima instanță a reținut că nu a fost făcută dovada cauzei ilicite din partea reclamantei-pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat B,-, parter,.1, sector 1 și pe cale de consecință a constatat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor-pârâte nu este întemeiată.
Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, și care au criticat soluția perntru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1540/27.11.2007 Tribunalului București, Secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat, cu obligarea apelanților la 1.547 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimaților.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că intimatele reclamante și sunt proprietarele imobilului situat B,-A, parter,.1, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu numita autentificat sub nr. 1252/14.06.1996 de BNP, iar autoarea intimatelor a dobândit imobilul prin hotărâre judecătorească.
Apelanții pârâți dețineau imobilul cu titlu de chiriași în baza contractului nr. 56532/10.01.1992 încheiat cu SC SA.
Tribunalul a confirmat concluzia primei instanțe în sensul că nu există autoritate de lucru judecat în prezenta pricină prin raportare la sentința civilă nr. 12811/03.07.2000, întrucât nu se verifică cerința identității de cauză între cele două cereri de chemare în judecată.
Cauza este reprezentată de fundamentul raportului juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Astfel, în acțiunea introductivă ce formează obiectul prezentului dosar intimatele reclamante au invocat dispozițiile art. 14 alin. 2 lit. a din OUG nr. 40/1999, dispoziții care nu au fost invocate sau analizate de instanța care a pronunțat sentința nr. 12811/03.07.2000, tribunalul apreciind că acest argument este suficient pentru a valida soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat.
Mai mult, notificările ulterioare pronunțării sentinței din 2000 sunt de natură a schimba cauza cererii de chemare în judecată deoarece respectivele notificări sunt producătoare de efecte juridice în baza OUG nr. 40/1999, iar refuzul apelanților pârâți de a da curs notificărilor schimbă poziția juridică a acestora tocmai prin aceea că o nouă acțiune în evacuare poate fi primită.
În materia locațiunii termenul contractului este esențial ceea ce înseamnă că simpla curgere a timpului poate duce la concluzia că o acțiune în evacuare ce fusese respinsă pe motiv că termenul de închiriere este în curs, poate fi primită la momentul la care termenul locațiunii a expirat fără a se putea opune autoritatea de lucru judecat. Relevant în speță este și faptul că domeniul de aplicare a OUG nr. 40/1999 (inclusiv în privința duratei până la care intervine prorogarea legală a contractului) a fost circumstanțiat prin intrarea în vigoare a OUG nr. 8/2004, ceea ce prin ipoteză conduce la schimbarea cauzei.
Pe de altă parte, Tribunalul a mai constatat că intimatele reclamante sunt proprietare ale imobilului din anul 1996 și că până în prezent, nu s-au putut bucura de bunul ce le aparține, nici prin încasarea unei chirii modice pe motiv că legislația locativă protejează chiriașii prin prorogări succesive ale contractelor de închiriere încheiate cu statul, anterior momentului la care foștii proprietari și-au redobândit dreptul. De asemenea, s-a reținut că intimatele reclamante și-au exprimat disponibilitatea încheierii unui contract de închiriere cu apelanții atât în anul 2004 (notificarea 1173/06.10.2004) cât și în anul 2006 pe perioada lunilor ianuarie - aprilie (notificarea comunicată apelanților la data de 16.01.2006).
Având în vedere că intimatele i-au notificat pe apelanți în vederea încheierii unui contract de închiriere și faptul că părțile nu au ajuns la o înțelegere (oferta apelanților fiind aceea de a cumpăra în rate imobilul pe motiv că veniturile nu le permit să-l cumpere altfel, sau de a încheia un nou contract de închiriere pe termen de 5 ani) și ținând seama de termenul până la care a operat prorogarea legală a vechiului contract (08.04.2004), instanța de apel a constatat că apelanții nu au titlu locativ.
Chiar dacă motivarea primei instanțe se referă la OUG nr. 40/1999 și la dispozițiile Codului civil relative la locațiune, sentința este instanței de fond este corectă întrucât respectă principiile statuate cu forță de lege de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Radovici și împotriva României pronunțată la data de 2.11.2006.
Astfel, Curtea a reținut că măsurile de protecție a chiriașilor adoptate prin OUG nr. 40/1999, nu sunt criticabile în sine deoarece statul dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atâta timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său, autoritățile trebuiau să stabilească mecanisme legislative previzibile și coerente care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la fel cum implicit a făcut instanța de fond, a considerat că OUG nr. 40/1999 nu cuprinde astfel de garanții, cauza, reținându-se că Statul Român a încălcat art.1 din Primul protocol adițional al Convenției.
Obligația prevăzută de art. 47 alin. 1 din Constituția României, conform căruia "statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent" este stabilită atât în favoarea chiriașilor cât și în favoarea proprietarilor, obligație ce cade în sarcina statului și nu a persoanelor fizice.
La data de 18.02.2008, apelanții-pârâți, ia, și au formulat, în același dosar al Tribunalului București, o cerere prin care au solicitat instanței de apel ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună completarea deciziei civile nr. 1540/27.11.2007 și să oblige intimatele-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, apelanții-pârâți au arătat că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 4148/16.03.2007 și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale, decizia necuprinzând nici motivele pe care s-a sprijinit în respingerea apelului sub acest aspect.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.2812Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 592/15.04.2008, Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului deciziei de soluționare a apelului pârâților.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a constatat că deși apelanții pârâți au criticat în mod expres și soluția dată cererii reconvenționale prin sentința atacată, instanța de apel nu a înlăturat în mod distinct aceste critici, din dispozitivul deciziei. rezultând însă respingerea apelului așa cum a fost formulat.
Potrivit art. 2812alin. 1 Cod procedură civilă "dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri".
Tribunalul a observat că în speță nu este incidentă niciuna dintre situațiile vizate textul anterior citat, câtă vreme instanța de apel s-a pronunțat prin decizia civilă nr. 1540/27.11.2007 în sensul respingerii apelului așa cum a fost formulat.
S-a apreciat că lipsa din cuprinsul deciziei a motivelor de fapt și de drept pe care s-a întemeiat respingerea apelului sub aspectul criticilor aduse soluției date de prima instanță cererii reconvenționale, poate constitui eventual motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 sau art. 312 alin. 5 teza I Cod procedură civilă, după caz, și nu o omisiune de pronunțare în sensul art. 2812alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât instanța se pronunță prin dispozitivul hotărârii judecătorești (art. 258.pr.civ.), iar nu prin considerentele acesteia, motiv pentru care cererea de completare a fost respinsă ca neîntemeiată.
În termen legal pârâții au promovat recurs, atât împotriva deciziei civile nr. 1540/27.11.2007, cât și a deciziei civile nr. 592/15.04.2008, ambele pronunțate de Tribunalului București, Secția a V-a Civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs împotriva primei decizii, recurenții s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, susținându-se că hotărârea atacată este dată cu aplicare greșită a legii, cu referire la aplicarea prioritară a legii speciale, regulă încălcată de instanța de apel, precum și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor privind cereerea reconvențională.
Astfel, s-a susținut că tribunalul nu a înlăturat motivat argumentele aduse de pârâți prin motivele de apel, respingerea apelului fiind decisă prin invocarea unei Decizii pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului și a caracterului juridic de reglementare a deciziilor CEDO, în general.
Recurenții apreciază că și aplicarea unei astfel de Cauze trebuie circumstanțiată în funcție de aspectele proprii ale fiecărei spețe în parte, coroborat cu aplicarea dreptului intern, ceea ce instanța de apel nu a făcut.
În mod concret, instanța de apel nu a reținut împrejurări absolut relevante în aplicarea Deciziei CEDO invocate: faptul că în însăși motivarea acestei decizii se vorbește despre dreptul proprietarului de a se bucura de imobilele preluate abuziv și retrocedate, ipoteza ce nu se regăsește în cazul nostru întrucât proprietarul a vândut imobilul retrocedat, fără să fie împiedicat să se bucure de acesta; înstrăinarea către intimatele reclamantele s-a făcut printr-un contract de vânzare cumpărare lovit de nulitate absolută pentru încălcarea normelor fiscale; intimatele reclamante nu au perceput fructele imobilului din cauza refuzului acestora de a încheia contract de închiriere; recurenții - pârâți au făcut toate demersurile pentru încheierea contractului de închiriere și plata chiriei; prin decizia dată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale, iar considerentele nu cuprind vreun motiv cu privire la aceasta deși apelul a avut ca obiect și partea de sentință prin care cererea reconvențională a fost respinsă.
Cele anterior enumerate conduc la concluzia că instanța de apel nu avut în vedere circumstanțele cauzei în ansamblul său, aspect important întrucât într-o cauză juridică pronunțarea unei hotărâri are ca scop dezlegarea pricinii în toate circumstanțele sale, în raport de legea aplicabilă și nu prin simpla enunțare a unei legi.
Or, simpla invocare a unei Decizii CEDO în motivarea unei hotărâri judecătorești, fără să se facă aprecierea condițiilor concrete ale cauzei în raport de legislația internă, respectiv ale OUG 40/1999, constituie o încălcare a legii.
Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 14 alin. 1 și 2 lit. b, coroborat cu art. 14 alin. 3, art. 18 și art. 22 alin. 1 și 3 din OUG nr. 40/1999, aprobată și modificată prin Legea 241/2001, rezultă că notificarea proprietarilor și comunicată prin BEJ & la data de 28.06.2006 pentru motivul nevoilor de locuit trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și notificarea pentru vânzarea apartamentului.
În mod concret, notificarea trebuia să fie făcuta cu cel puțin 1 an înainte de expirarea contractului de locațiune prelungit prin efectul legii, în caz contrar ea fiind lovită de nulitate absolută conform art. 22 alin. 3 care reglementează nulitatea absolută expresa a acestui act juridic.
Mai mult, art. 22 alin. 3 din OUG nr. 40/ 1999 prevede ca în cazul prevăzut de art. 14 alin. 1 lit. a din aceeași lege, adică în cazul în care locuința este necesară pentru a satisface nevoile de locuit ale proprietarului, soțului, părinților sau copiilor, notificarea trebuie să indice numele, prenumele, legătura de rudenie sau afinitate a persoanelor ce nu au locuință. Realitatea este că reclamantele locuiesc în apartamentul de deasupra noastră, așa încât nu există nicio nevoie reală de vreo locuință.
Întrucât condițiile mai sus arătate nu au nu au fost respectate de către intimatele reclamante, notificarea adresată de acestea recurenților este nulă absolut conform dispoziției exprese a legii în acest sens.
În completarea argumentului că după expirarea termenului prorogării legale a operat reînnoirea contractului de închiriere în temeiul art. 14 din OUG nr. 40/1999 și că legea nu face nicio distincție între contractele prelungite de părți după intrarea în vigoarea a OUG nr. 40/1999 și cele prelungite prin efectul legii, respectiv al OUG 40 /1999, recurenții solicită instanței de control judiciar să observe că nu a operat niciun transfer al dreptului de proprietate de la reclamante în timpul derulării contractului de închiriere prorogat prin efectul legii și prin urmare, toate efectele juridice s-au produs în patrimoniul acestora, reînnoirea fiind posibilă și din acest punct de vedere.
În consecință, recurenții sunt beneficiarii dispozițiilor art. 14 din OUG 40/1999, în aceleași condiții prevăzute de art. 10, iar în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 1437 Cod civil, astfel încât nu se poate reține dreptul intimatelor-reclamante de a denunța unilateral contractul de închiriere, ceea ce operează doar în cazul existenței unui contract de închiriere încheiat pe o durată nedeterminată.
Recurenții-pârâți mai învederează că au răspuns favorabil tuturor notificărilor intimatelor-reclamante, exprimându-și intenția de a încheia un contract de închiriere (în sensul de instrumentum probationem, negotium iuris fiind suplinit prin efectul legii), în condițiile OUG nr. 40/1999, așa încât neplata chiriei nu le poate imputată, întrucât au fost de bună credință sub toate aspectele.
După notificarea de vânzare a imobilului (afectată de viciul arătat mai sus), intimatele reclamante au revenit asupra ofertei, invocând alte motive pentru refuzul de a încheia contractul de închiriere, însă invocarea acestor motive s-a făcut de asemenea cu încălcarea dispozițiilor OUG nr. 40/1999, cu modificările ulterioare.
Pe de altă parte, intimatele-reclamante nu aveau dreptul să refuze reînnoirea contractului de închiriere decât în condițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, astfel încât se poate interpreta tăcerea intimatelor-reclamante, manifestată prin neîndeplinirea obligației de a le notifica chiriașilor refuzul de a reînnoi contractul de închiriere cu cel puțin un an înainte de expirarea acestuia, (art. 14 alin. 3 din OUG nr. 40/1999), ca fiind echivalentă, potrivit legii, cu un acord tacit al reînnoirii contractului de închiriere pentru aceeași perioadă, și în niciun caz, drept tacită relocațiune conform codului civil.
Legea specială nu face diferența de regim juridic între contractele de închiriere, după cum au fost încheiate cu proprietarii sau au fost prelungite prin efectul legii, astfel încât susținerea conform căreia pârâții nu au beneficiat de dreptul de reînnoire a contractului prevăzut de art. 14 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 care nu este recunoscut în cazul prorogării legale a termenului contractului de închiriere, este nemotivată și lipsită de temei legal.
Într-un al doilea motiv de recurs, cel întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, recurenții susțin că prin decizia dată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel ce priveau respingerea cererii lor reconvenționale.
Așa cum am arătat instanța de apel nu avut în vederea circumstanțele cauzei în ansamblul său, aspect important întrucât într-o cauză juridică pronunțarea unei hotărâri are ca scop dezlegarea unei pricini în raport de legea aplicabilă și nu simpla enunțare a unei legi.
Totodată, se arată de către recurenți că înțeleg să-și mențină motivele de apel cu privire la cererea reconvențională, instanța de recurs urmând să constate că prin admiterea cererii reconvenționale intimații reclamanți nu au calitate procesuală activă în cererea de evacuare a lor din imobilull ce constituie titlul a cărui nulitate s-a solicitat.
În motivele de recurs formulate de pârâți împotriva deciziei civile nr. 592/15.04.2008, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă recurenții au solicitat să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecarea cererii.
Prin decizia dată asupra cererii completatoare instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia și nici nu a prezentat motivele pe care s-a sprijinit în respingerea apelului în privința cererii reconvenționale.
În motivarea acestei decizii, instanța de apel a aratat că prin însăși respingerea apelului ca nefondat, tribunalul s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale, însă în considerente nu există niciun motiv prin care să arate de ce a fost respinsă această cerere.
Concluzia instanței ce a soluționat cererea de completare a deciziei nu conține la rândul său nicio motivare, ci doar trimiterea la formularea dispozitivului deciziei asupra apelului lor; or, o hotărâre judecătorească nu se presupune, ci se și motivează.
Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare la recursurile ale căror motive le-au fost comunicate, însă în ședința publică de azi au depus concluzii scrise asupra celor două recursuri.
Curtea din oficiu, a invocat o excepție de ordine publică, excepția nulității recursurilor formulate, în raport de prevederile art. 306 alin. 2 cu ref. la art. 162 Cod procedură civilă, întrucât prin motivele de recurs formulate de recurenți aceștia solicită în principal reaprecierea materialului probator al cauzei.
Excepția a fost unită cu fondul căilor de atac declarate în cauză, însă ea urmează a fi respinsă ca nefondată, în aplicarea prevederilor art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, întrucât unele dintre susținerile recurențior sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, iar acele critici prin care se invocă reaprecierea materialului probator din cauză sau neanalizarea unor probe, nu vor fi evaluate întrucât nu sunt motive de nelegalitate ci de netemeinicie care, urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă, nu mai pot fi formulate în mod valabil ca motive de recurs.
Examinând materialul probator al cauzei, văzând criticile susținute de recurenți împotriva ambelor decizii și cercetând legalitatea acestora în baza lor, Curtea constată că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, ci numai ale art. 304 pct. 7 care, coroborat cu art. 312 alin. 5, vor conduce la casarea parțială a deciziei nr. 1510/27.11.2007 și totală a deciziei nr. 592/15.04.2008, în vederea rejudecării cererii reconvenționale.
Cererea de chemare în judecată formulată de intimatele reclamante împotriva pârâților recurenți a avut ca obiect evacuarea acestora pentru lipsa titlului locativ din imobilul situat în B,-, parter,. 1, sector 1, temeiul juridic al cererii fiind dispozițiile art. 14 alin. 2 lit. a din OUG 40/1999, întrucât nu a operat reînnoirea contractului de închiriere cu aceștia, dată fiind intenția intimatelor de a locui în apartamentul ocupat de pârâți.
Intimatele reclamante au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1252/14.06.1996 de BNP, de la, vânzătoarea redobândindu-și proprietatea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 8385/9.09.1994 pronunțată de Judecătoria sector 1, astfel cum rezultă din mențiunile contractului.
Dată fiind împrejurarea că apartamentul ocupat de pârâți face parte din categoria celor restituite proprietarilor deposedați abuziv în periada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, recurenții pârâți s-au putut prevala de dispozițiile de protecție a chiriașilor cuprinse în OUG 40/1999, contrar celor susținute de aceștia prin motivele de recurs.
Intimatele reclamante și (cea din urmă, moștenitoare a cumpărătorului, între timp decedat) sunt succesoare cu titlu particular ale vânzătoarei ce a redobândit proprietatea imobilului, astfel că, acestora le erau opozabile raporturile locative existente la data achiziționării imobilului, contactul de închiriere dând naștere unor obligații opozabile și terților, obligațiiscriptae in rem, conform art. 1441 Cod civil.
Așa cum corect susțin recurenții, contractul de închiriere, în sens denegotiumavea o existență certă, date fiind prevederile art. 9-11 din OUG 40/1999 cu privire la prelungirea contractelor de închiriere, chiar dacă un contract în formă scrisă(intrumentum)nu a fost încheiat nici cu, nici cu subdobânditorii ulteriori ai imobilului, intimatele cauzei.
Este motivul pentru care, aceeași recurenți s-au prevalat de dispozițiile art. 14 din OUG 40/1999 care reglementează reînnoirea contractului de închiriere, instituția reînnoirii fiind aplicabilă după epuizarea perioadei de prelungire a aceluiași contract.
Normele dreptului intern au fost însă în mod corect înlăturate de instanța de apel, iar regula specialia generalibus derogant nu a fost înfrântă, contrar celor susținute de recurenți.
Tribunalul pentru a confirma soluția primei instanțe a făcut aplicarea principiilor ce decurg din cauzele soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în această materie și a încălcărilor reclamate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu referire la Cauza Radovici ), aplicarea prioritară a relementărilor internaționale în materia drepturilor omului (parte intrinsecă a dreptului intern), fiind prevăzută cu de principiu constituțional, în baza art. 11 și 20 din Constituția României.
Prin urmare, aplicarea Convenției și a jurisprudenței instanței de contencios european, nu trebuie realizată cu observarea legislației interne, așa cum eronat pretind recurenții, deoerece mecanismul de control european este unul subsidiar, iar respectarea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului revin în primul rând în sarcina instanțelor naționale și în consecință, ar trebui în mod necesar asigurate prin mecanismele dreptului intern; or, dacă a intervenit o condamnare a statului român la CEDO, deci în mecanismul subsecvent celui național, este evident că legislația internă sau aplicarea ei, nu au fost eficiente și efective în asigurarea protecției.
Așadar, aplicarea principiilor ce decurg din jurisprudența CEDO în materia dreptului de proprietate, presupun observarea respectării raportului de proporționalitate între ingerința prevăzută de lege (OUG 40/1999), determinată de o cauză de utilitate publică (protecția chiriașilor, ca în speță) și mijloacele folosite pentru atingerea scopului preconizat, concluzia fiind sarcina exorbitantă suportată exclusiv de proprietarul care nu se poate folosi de bunul său și este lipsit de posibilitatea încasării efective a unei chirii la nivelul pieței libere, dacă această culegere a fructelor nu lipsește total, incompatibilă cu respectarea dreptului garantat de art. 1 Protocolul 1; într-adevăr, Cauza Radovici a fost cauza pilot în materie, dar ulterior Curtea s-a mai pronunțat în mod similar și în alte cauze, precum: Cauza Tarik, Cauza Robitu, Cauza Spanoche, Cauza Oancea, și, etc.
Nu poate fi primită apărarea recurenților în sensul că recurentele nu au cules fructele (chiria) din propria lor culpă întrucât nu au dorit încheierea unui contract de închiriere cu ei, pentru aceea că oricum nivelul chririilor stabilite prin Ordonanța 40/1999 (art. 26 și 27) pentru cazul chiriașilor cu venituri mici, este unul modic, cu caracter de protecție socială, iar pe de altă parte, CEDO a stabilit că normele edictate prin OUG 40/1999 sunt neclare, imprecise și imprevizibile din punctul de vedere al proprietarului care are obligația de încheiere a contractului de închiriere, fie prin prelungirea celui anterior încheiat cu statul, fie prin reînnoirea celui prelungit.
Este motivul pentru care Curtea nu va mai evalua apărările recurenților cu privire la neîndeplinirea condițiilor de formă în privința notificării adresate de intimate conținând refuzul lor de a le reînnoi contractul în baza art. 14 alin. 1 lit a, și implicit, sancțiunea nulității pentru neadresarea ei prin executor judecătoresc, conform art. 22 alin. 1-3 din Ordonanță, ori termenul în care acesata fost formulată, prescris de art. 14 alin. 3.
În mod evident, încă de la momentul anului 1994, când imobilul a fost restituit proprietarului său de drept, de la care intimatele au dobândit dreptul de proprietate (perioadă de care intimatele, în calitate de succesoare cu titlu particular ale vânzătoarei, se pot prevala), recurenții au fost în situația de a li se respecta locațiunea prin mecanismele statale instituite prin Legea 17/1994 sub imperiul căreia se găseau la acel moment, și, ulterior prin OUG 40/1999, prin prelungirea contractului conform art. 9-11, iar durata privării de folosința bunului o perioadă atât de îndelungată, nu poate fi decât disproporționată în raport cu scopul urmărit, astfel încât justul echilibru a fost compromis.
Nu poate fi primită nici motivul de recurs potrivit căruia intimatele se întemeiază pe un contract de vânzare cumpărare nul, întrucât aparența de validitate operează în favoarea acestora, iar împrejurarea că motivele de apel ale pârâților pe cererea lor reconvențională nu au fost analizate de tribunal, nu schimbă cu nimic concluzia titlului valabil pe care intimatele îl opun la acest moment, deoarece vătămarea recurenților decurgând din această omisiune a instanței de apel, va fi înlăturată prin casarea parțială a deciziei pe fondul apelului și totală a celei de soluționare a cererii de completare a deciziei.
În consecință, Curtea respinge ca nefondate criticile formulate de recurenți din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Sunt însă fondate criticile privind neanalizarea de către instanța de apel a motivelor susținute de pârâți asupra soluționării cererii reconvenționale pe care au formulat-o, având ca obiect nulitatea contractului de vânzare cumpărare aut. sub nr. 1252/4.06.1996 de BNP.
Prin cererea reconvențională formulată de pârâți la fila 58 dosar fond, aceștia au invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare pe temeiul art 966, art. 968 și art. 1 alin. 1 și 2 din OG 37/1995 privind stabilirea taxelor de timbru pentru activitatea notarială.
Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința judecătoriei, iar prin motivele de apel formulate împotriva acesteia, au susținut critici distincte asupra soluției primei instanțe pe cererea reconvențională și asupra cărora tribunalul nu s-a pronunțat.
Constatând această omisiune, pârâții au formulat în baza art 2812alin. 1 Cod procedură civilă, o cerere de completare a deciziei și cu analiza motivelor de apel necercetate, cerere soluționată prin decizia civilă nr. 592/15.04.2008, atacată de asemenea cu recurs, în motivarea căreia s-a susținut că tribunalul s-ar fi pronunțat de o manieră implicită și asupra criticilor reclamate ca nefiind analizate.
Curtea constată că într-adevăr, instanța de apel a omis să se pronunțe și asupra legalității și temeiniciei criticilor pârâților din acest punct de vedere, astfel că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care tribunalul s-a întemeiat în respingerea apelului în întregul său, părțile neavând certitudinea confirmării soluției primei instanțe și asupra cererii reconvenționale.
Această carență a motivării nu poate fi suplinită direct în recurs, instanța de recurs neputând să analizeze criticiomisso medio,deoarece s-ar încălca principiul procesului echitabil de care părțile procesului trebuie să beneficieze, în virtutea art. 6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor și liberăților fundamentale ale drepturilor omului, întrucât în apel cererea părților poate fi rejudecată, statuându-se asupra legalității dar și asupra temeiniciei acesteia, dat fiind caracterul devolutiv al apelului.
În plus, în recurs neputând fi analizate decât motive de nelegalitate, Curtea este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar, instanța de apel încălcând regulile instituite de art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, (neanalizând criticile și pe cererea reconvențională), ceea ce conduce la constatarea întrunirii nu numai a cerințelor art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, dar și ale art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, prin încălcarea formelor de procedură anterior menționate, prin care se instituie o nulitate absolută, virtuală.
Astfel, față de cele redate anterior, Curtea va admite ambele recursuri, va casa în parte decizia asupra apelului și în tot asupra cererii de completare a deciziei, în aplicarea art. 312 alin. 1, 3 și 5 Cod procedură civilă și va trimite cauza aceleiași instanțe, doar în ce privește cererea reconvențională, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursurilor formulate de către recurenții - pârâți, și împotriva deciziei civile nr. 1540/27.11.2007 și împotriva deciziei civile nr. 592/15.04.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și - și intimatul - pârât, ca nefondate.
Admite ambele recursuri.
Casează în parte decizia civilă nr. 1540/2007 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă și în tot decizia civilă nr. 592/2008 a aceleași instanțe.
Trimite cauza aceluiași tribunal pentru rejudecare în ce privește cererea reconvențională.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Red.
.red.
2 ex./28.04.2009
Jud Apel Secția a V-a Civilă
,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Carmen
