Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 1738/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1747/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1738
Ședința publică din 15.12.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
Grefier -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 618 din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru evacuare.
La apelul nominal se prezintă recurenții pârâți și, asistați de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/5.10.2009, eliberată de Baroul București - pe care o depune la dosar și avocatul în calitate de reprezentant al intimatelor reclamante și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/29.09.2009, eliberată de Baroul București (aflată la fila 32 din dosar); lipsește intimatul reclamant.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Sunt legitimați recurenții, după cum urmează:, CNP -, prezintă buletinul de identitate seria - nr. - eliberat de Secția 14 Poliție/DGPMB la data de 13.02.1995, iar - CNP -, prezintă cartea de identitate seria - nr. -, eliberată de Secția 14 Poliție la data de 8.07.2002.
Curtea dispune rectificarea citativului, în conformitate cu actul de identitate prezentat astăzi, în ședința publică, în sensul că prenumele recurentului este "" iar nu "" cum greșit s-a menționat.
Avocatul recurenților solicită administrarea probei cu înscrisuri pentru a dovedi modul de calcul al chiriei, constând în planșe fotografice, copii ale unor schițe ale imobilului, corespondență purtată cu primăria, precum și acte medicale și certificatul de revoluționar. De asemenea, arată că dorește să depună la dosar și copia sentinței civile nr. 7106/22.12.2003, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 B, în dosarul nr. 8127/2002, având ca obiect acțiunea în anularea unor acte de proprietate, printre care și cel deținut de recurenții din prezenta cauză, dosar soluționat de judecătorul, magistrat care a făcut parte și din componența completului care a soluționat decizia atacată în dosarul de față. Din conținutul acestei hotărâri judecătorești reiese că spațiul de locuit pe care recurenții îl dețin este, de fapt, un spațiu comercial, de mici dimensiuni, obținut drept recompensă de către recurentul în calitatea sa de revoluționar.
Avocatul intimatelor și solicită respingerea cererii părții adverse privind administrarea probei cu înscrisurile prezentate, apreciind că acestea nu sunt pertinente în cauză.
Cu privire la imobilul din str. -, arată că nu contestă faptul că recurentul a obținut această locuință în calitate de revoluționar, iar planșele fotografice nu sunt relevante, având în vedere faptul că s-a efectuat o expertiză care nu poate fi combătură cu aceste dovezi.
După deliberare, Curtea încuviințează, în temeiul art. 305, solicitarea recurenților pârâți privind administrarea probei cu înscrisuri, cu mențiunea că planșele fotografice nu reprezintă înscrisuri în sensul legii, iar celelalte documente urmează a fi cenzurate de către instanță sub aspectul concludenței lor în cauză.
Avocatul recurenților pârâți depune la dosar înscrisurile menționate în teza probatorie, în dublu exemplar, dintre care unul se comunică apărătorului intimatelor și, care arată că nu solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Părțile prezente arată că nu mai alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurenților pârâți și sesizează faptul că judecătorul care a pronunțat sentința prin care s-a constatat nulitatea contractului acestora, a făcut parte și din completul care a pronunțat decizia civilă recurată în dosarul de față, obiectivitatea acestuia fiind pusă, astfel, la îndoială.
La solicitarea instanței, arată că nu au formulat cerere de recuzare împotriva acestui magistrat.
Pe fond, susține că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că în cazul pârâților operează interdicția prevăzută la art. 13 din nr.OUG 40/1999, întrucât apartamentul deținut anterior, în Cartierul, nu era corespunzător din punct de vedere al nevoilor locative ale familiei recurenților, formată din 8 persoane - menționate în contractul de închiriere.
Instanța de fond face confuzie între situația foștilor chiriași și cea a persoanelor devenite proprietari în baza Legii nr. 112/1995. Apreciază că, în cazul de față, pârâții beneficiază de dreptul de a închiria pe o perioadă de 5 ani începând cu data când aceștia și-au pierdut titlul de proprietate. Acest termen este clar stabilit de legiuitor pentru foștii proprietari.
Cum pârâții plătiseră prețul pentru locuința achiziționată în baza Legii nr. 112/1995 și aduseseră îmbunătățiri apartamentului, aceștia aveau nevoie de timp pentru a acumula suma necesară cumpărării unui alt spațiu de locuit.
Cu privire la acordarea contravalorii lipsei de folosință, solicită a se reține faptul că expertul a făcut o supraevaluare a chiriei, că pârâții au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză și au solicitat efectuarea unei noi lucrări, subliniind că instanța urmează a ține seama de faptul că pârâții sunt persoane în vârstă și bolnave și beneficiază de protecția legii.
Nu solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimatelor și solicită respingerea cererii de apel, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Cu privire la faptul că un judecător a făcut parte din completul care a soluționat pricina în apel și a pronunțat și hotărârea în cauza având ca obiect anularea actului de proprietate al pârâților, solicită a se observa că între cele două pricini nu există legătură, iar părțile nu au formulat cerere de recuzare, deși același avocat a asistat părțile pe tot parcursul procesului, astfel că nu se poate susține că nu a avut cunoștință de situația invocată acum, în recurs.
Solicită a se observa că, deși instanța de apel a menținut soluția pronunțată la fond cu privire la prevederile nr.OUG 40/1999, a avut în vedere o altă argumentație, dând prioritate legislației comunitare. În mod corect a reținut instanța faptul că pârâții au mai deținut un apartament, moștenit, pe care l-au înstrăinat, fiind prin urmare aplicabile dispozițiile art. 13 din nr.OUG 40/1999. Afirmațiile legate de numărul mare al membrilor familiei pârâților și de spațiul de locuit insuficient nu au fost dovedite nici în faza judecății în fond, nici în calea de atac a apelului.
Obiecțiunile formulate de pârâți la raportul de expertiză au fost puse în discuție de instanță și au fost respinse, așa încât nu se poate susține acum că nu au fost avute în vedere.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1269,43 lei, reprezentând onorariu avocat, dovedite prin factura și chitanța aflate la dosar la filele 30 și 31.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B, sub nr-, reclamanții, și i-au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că nu există obligația de a încheia un nou contract de închiriere și să se dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-,.1,.3, sector 4, cu obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință.
Prin sentința civilă nr. 1946/01.04.2008, Judecătoria Sectorului 4 B a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat inexistența dreptului pârâților de a beneficia de prevederile OUG nr. 40/1999 cu privire la încheierea unui contract de închiriere cu reclamanții, a dispus evacuarea pârâților din spațiul situat în B,-, sector 4, respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului și a obligat "pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 2.250 lei".
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâții, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, la data de 17.07.2008, sub nr-.
Prin decizia civilă nr. 618 A/30.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de către apelanții - reclamanți, și împotriva sentinței civile nr. 1964/01.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în contradictoriu cu apelanții-pârâți și, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință, a obligat pârâții la plata către reclamanți a contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în B,-,.3, sector 4, astfel: pentru perioada 12.02.2007 - 06.11.2007, suma de 27.363 Ron, pentru perioada 06.11.2007 - februarie 2009, suma de 42.800 Ron, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a respins apelul declarat de apelanții - pârâți și, ca nefondat, a obligat apelanții - pârâți la plata către apelanții - reclamanți a sumei de 5.789 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond și apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
Tribunalul a supus analizei mai întâi apelul declarat de către apelanții pârâți, întrucât a avut de stabilit în ce măsură, în favoarea pârâților, se poate reține că aceștia beneficiază de prevederile OUG nr. 40/1999 cu privire la încheierea unui contract de închiriere cu reclamanții, și, în raport de această stabilire, se analizează în ce măsură reclamanții sunt îndreptățiți la lipsa de folosință a imobilului, potrivit prevederilor OUG nr.40/1999, în raport de cuantumul chiriei stabilită după criteriile prevăzute de acest act normativ, sau potrivit dreptului comun.
Astfel, tribunalul a apreciat că instanța de fond a constatat în mod corect inexistența dreptului pârâților de a beneficia de prevederile OUG nr.40/1999 cu privire la încheierea unui contract de închiriere cu reclamanții și a dispus evacuarea pârâților din spațiul situat în B,-, sector 4.
Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 3451/01.04.1998 a Judecătoriei Sectorului 4 B, Consiliul General al Municipiului Baf ost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul situat în B,-, sector 4. fost emisă dispoziția de punere în posesie nr.1423/05.07.1998, deși, la data de 07.11.1996, apartamentul nr.3 din imobil fusese înstrăinat către chiriași, pârâții și.
Prin decizia nr. 262/12.02.2007 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a III-a Civilă, a rămas irevocabilă hotărârea prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului încheiat de pârâți în baza Legii nr.112/1995.
Argumentele instanței de fond, potrivit cărora, în cauză, ulterior datei de 08.04.2004, pârâții nu mai beneficiază de dispozițiile OUG nr.40/1999, întrucât termenul de prorogare legală este de 5 ani, iar acesta a expirat în luna martie 2004, nu au fost reținute de către tribunal, urmând ca instanța de apel să prezinte argumentele care, în opinia sa, sunt corecte, în raport de apărările prezentate de către reclamanți, cât și de către pârâți.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 din OUG nr.40/1999, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.
Potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr.10/2001, se prelungesc, pe o durată de 5 ani, contractele de vânzare-cumpărare ce au fost încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și anulate de către instanțele de judecată, iar termenul de închiriere curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare.
În cuprinsul OUG nr. 40/1999, este prevăzută procedura încheierii noului contract de închiriere, pentru toate situațiile prevăzute de art. 2-7 din Ordonanță la art. 9-11, iar, din notificările depuse la dosar, rezultă că pârâții, ulterior desființării titlului lor, au solicitat încheierea contractului de închiriere.
În cauză, însă, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 13 lit. b din OUG nr. 40/1999, potrivit cărora prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică în cazul contractelor de închiriere pentru spațiile cu destinația de locuințe proprietate particulară, prevăzute la art. 1-7, ai căror titulari de contract sau membrii de familie menționați în contract sunt proprietari ai unei locuințe corespunzătoare, ori au înstrăinat o locuință corespunzătoare, după data de 01.01.1990, în aceeași localitate.
În situația de speță, în măsura în care nu s-ar reține incidența dispozițiilor art. 13 lit. b din OUG nr. 40/1999, ne aflăm în situația unei prelungiri a contractului de închiriere, și nu în ipoteza unei reînnoiri a contractului de închiriere, potrivit dispozițiilor art. 14 din OUG nr. 40/1999, întrucât, între părți, nu s-a încheiat vreun contrat de închiriere.
Prin motivele de apel, apelanții-pârâți se apără în sensul că a moștenit de la sora sa, conform certificatului de moștenitor nr. 844/1995, un apartament compus din două camere, iar apartamentul a fost vândut cu o sumă modică și care, oricum, nu satisfăcea nevoile de locuit ale familiei compusă din 8 membrii.
Tribunalul a mai reținut că, de fapt, pârâtul este proprietarul și a unui alt imobil situat în-, sector 3, cumpărat în baza Legii nr. 550/2002.
Tribunalul a reținut că pârâții nu pot beneficia de prevederile OUG nr.40/1999, întrucât titularul contractului de închiriere a înstrăinat un apartament cu două camere, proprietatea sa prin moștenire, art. 13 nefăcând distincția în raport de modalitatea de dobândire a imobilului, iar locuința nu poate fi considerată una necorespunzătoare, dată fiind compunerea sa.
Pe de altă parte, pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra unui alt imobil, or, prin considerarea că, în favoarea pârâtului, se aplică dispozițiile OUG nr.40/1999, deși acesta a înstrăinat un imobil și a dobândit un alt imobil în proprietate, instanța de apel a considerat că se încalcă grav dreptul de proprietate, recunoscut prin hotărâri judecătorești, în favoarea reclamanților, care nu se pot bucura de imobilul proprietatea acestora.
Art. 20 din Constituție prevede că, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede dreptul persoanelor fizice la respectarea bunurilor, precum și condițiile în care poate fi realizată privarea de proprietate.
Reclamanții au un bun, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intrat în patrimoniul lor, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Raportat la hotărârea pronunțată la data de 02.11.2006 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzaRadovici și Stănescu contra României, instanța de apel a reținut că dispozițiile nr.OUG 40/1999, care prevăd încheierea și reînnoirea contractelor de închiriere, încheiate cu privire la imobilele restituite foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, constituie o măsură de reglementare a folosirii bunurilor, ce reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, justificată de necesitatea de a proteja locatarii în fața crizei de locuințe.
Deși statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru adoptarea măsurilor cu privire la exercițiul folosinței bunurilor, reglementările dispuse de acestea trebuie să respecte criteriul proporționalității, prin asigurarea unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativul respectării dreptului de proprietate privată.
Instanța a apreciat că prevederile art.14 din nr.OUG 40/1999, care impun persoanelor, în patrimoniul cărora, a fost restituit imobilul și, respectiv, succesorilor în drepturi ai acestora, să cedeze folosința bunului persoanelor care au locuit anterior în acel spațiu, în baza unui contract de închiriere încheiat cu autoritatea administrativă, pe o perioadă a cărei întindere nu este previzibilă, ca urmare a prevederii legale ce instituie posibilitatea reînnoirii succesive a raporturilor locative, contra unei chirii plafonate, și prevederile art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, care prevăd prelungirea de drept a contractului de închiriere, până la încheierea, între proprietar și chiriaș, a contractului de închiriere este contrară prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât constituie o sarcină disproporționată impusă titularilor dreptului de proprietate.
Drept urmare, constatând existența unui conflict între dispozițiile art. 14 din nr.OUG 40/1999 și prevederile Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța, în baza art. 11 și 20 alin. 2 din Constituție, având în vedere forța supralegislativă a tratatelor internaționale, în materia drepturilor omului, în dreptul intern, a înlăturat dispozițiile art. 11 din nr.OUG 40/1999.
În aceste condiții, ocuparea locuinței proprietatea reclamanților, de către pârâții care nu au achitat nicio chirie, apare ca fiind efectuată în absența unui titlu locativ (legal ori convențional) și, drept consecință, pentru repararea în natură a prejudiciului cauzat reclamanților, prin privarea de posibilitatea de a-și folosi propriul bun, se impune evacuarea din imobil.
Având în vedere că, în favoarea pârâților, nu s-a reținut incidența dispozițiilor OUG nr. 40/1999, instanța de judecată nu a putut să considere că pârâții trebuie obligați Ia lipsa de folosință a imobilului, potrivit chiriei prevăzută de dispozițiile art. 26 și următoarele din OUG nr.40/1999, în cauză, trebuind a fi reținută incidența dispozițiilor art. 998-999 Cod civil.
Având în vedere cererea precizatoare a reclamanților, în ceea ce privește lipsa de folosință a imobilului, tribunalul a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți Ia contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, pentru perioada 12.02.2007, care este data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către pârâți în temeiul Legii nr.112/1995, așa cum s-a arătat reclamanții au solicitat lipsa de folosință începând cu această dată - 06.11.2007, în sumă de 27.363 RON, și la plata sumei de 42.800 RON, pentru perioada 06.11.2007- februarie 2009.
Așa cum s-a motivat anterior, în favoarea pârâților, nu se poate reține aplicabilitatea dispozițiilor OUG nr.40/1999, iar, în patrimoniul reclamanților, există un prejudiciu, constând în neutilizarea imobilului ca spațiu de locuit, cu posibilitatea închirierii acestuia, fapta ilicită constă în ocuparea imobilului, de către pârâți, care nu beneficiază de dispozițiile OUG nr.40/1999, iar, pentru perioada în care aceștia au locuit în imobil, nu au achitat vreo chirie reclamanților, iar elementul vinovăției rezultă din faptul că pârâții au continuat să locuiască în imobil, deși contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 a fost anulat de către instanța de judecată, iar pârâtul mai dobândise un imobil în proprietate, pe care l-a înstrăinat și este și proprietarul unui alt imobil, dobândit de la stat și există și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, au fost obligați apelanții-pârâți la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 5.789 RON, cheltuieli de judecată, efectuate la fond și apel, proporțional cu sumele admise de către instanța de fond, taxa judiciară de timbru, pentru suma acordată de către instanță, este de 2.129 lei, pentru instanța de fond, și timbru judiciar de 5 lei, 1.325,23 lei taxă judiciară de timbru, pentru apel și timbru judiciar de 5 lei, iar onorariul de avocat este de 2.325 lei.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâții și, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei instanței de apel și schimbarea sentinței fondului în parte, numai cu privire la evacuarea acestora.
Un prim motiv de recurs s-a raportat la faptul că, în componența completului de judecată, care a soluționat apelul, s-a aflat și domnul judecător, care a pronunțat, în dosarul nr. 8127/2002 al Judecătoriei sectorului 4 B, sentința civilă nr. 7106/22.12.2003, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul în litigiu, încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, astfel încât obiectivitatea acestui judecător poate fi contestată.
Un alt motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, s-a raportat la faptul că instanța de apel, prin ignorarea prevederilor legale, invocate de apelanții pârâți, a considerat că aceștia nu pot beneficia de prevederile nr.OUG 40/1999, încadrându-se în ipoteza reglementată de art. 13 lit. b din nr.OUG40/1999, conform căreia, în cazul contractelor de închiriere, pentru spațiile de locuințe proprietate particulară, prevăzute la art. 1-7, al căror titulari de contract sau membri de familie, menționați în contract, sunt proprietari ai unei locuințe corespunzătoare, ori au înstrăinat o locuință corespunzătoare, după data de 1.01.1990, nu pot beneficia de dispozițiile actului normativ menționat.
Or, în opinia recurenților, această interdicție nu le era aplicabilă, întrucât imobilul dobândit de de la sora lui, respectiv, un apartament compus din 2 camere și dependințe, în suprafață de 40. situat în cartierul, nu era corespunzător nevoilor locative ale familiei, compusă din 8 persoane.
Astfel, textul articolului 10 din Legea nr.114/1996 stabilește că pot cumpăra o locuință, beneficiind de sprijinul statului (art.7) și persoanele care dețin o locuință, ce nu satisface, însă, exigențele minimale de suprafață prevăzute în anexa nr.1, corespunzător numărului de persoane din familie.
În același sens, instanța de apel a reținut și faptul, nediscutat în timpul judecății și care nu a fost invocat nici de părțile potrivnice, că familia este și proprietara unui imobil situat în-, sector 3, imobil care, însă, nu este o locuință, ci este o prăvălie cu vitrină la stradă, obținut de preferențial, în raport de calitatea acestuia de revoluționar, conform actelor depuse la dosarul cauzei.
Un alt motiv de recurs, care determină nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel, este modalitatea în care s-a stabilit lipsa de folosință a spațiului ce trebuie restituit proprietarilor, apelanții obținând un raport de expertiză la "comandă", iar instanța de apel respingând obiecțiunile și însușindu-și, în totalitate, concluziile expertului, ajungându-se la calcularea unei chirii supradimensionate, fără o argumentație de calcul.
Intimatele și au formulat întâmpinare, în termenul legal prevăzut de art.308 alin.2 Cod de procedură civilă, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.
În etapa procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, solicitată de recurenții pârâți.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, și analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile legale interne și internaționale, relevante în această materie, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Asupra primului motiv de recurs, ce ar putea fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, prin care se critică faptul că, în componența completului de judecată, care a soluționat apelul, s-a aflat și domnul judecător, care a pronunțat sentința civilă nr. 7106/22.12.2003, în dosarul nr. 8127/2002, al Judecătoriei sectorului 4 B, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul în litigiu, încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, invocându-se faptul că obiectivitatea acestui judecător poate fi contestată, Curtea îl apreciază ca nefondat, întrucât ipoteza descrisă de recurenți nu se încadrează în cele limitativ reglementate de art. 27 pct. 1-9 Cod procedură civilă, ce pot constitui motive de recuzare sau abținere a judecătorilor.
Astfel, deși părților le este garantat dreptul de acces la un tribunal independent și imparțial, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imparțialitatea de tip subiectiv și obiectiv a instanței se prezumă până la proba contrarie, sarcina probei incumbând părților care fac alegațiile de absență a imparțialității, probă ce nu a fost făcută, în cauză, de către recurenții și.
În același sens, Curtea constată că recurenții nu au invocat, pe parcursul soluționării apelului, absența obiectivității judecătorului ce făcea parte din compunerea completului de judecată, prin mijloacele procesuale puse la dispoziție de codul d e procedură civilă, deși motivul pe care îl invocă în etapa procesuală a recursului era deja unul actual, la acel moment procesual.
In ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, prin care se critică greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor nr.OUG 40/1999, la situația de fapt dedusă judecății, Curtea îl apreciază, de asemenea ca nefondat, pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Curtea constată că, prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat să se constate că nu există obligația de a încheia un nou contract de închiriere cu privire la imobilul situat în B,-,.1,.3, sector 4, considerând aplicabile dispozițiile art. 13 lit. b din OUG nr. 40/1999, cu consecința evacuării pârâților din imobilul menționat, pentru lipsa titlului locativ.
În acest context, Curtea reține că instanțele anterioare, deși au adoptat aceeași soluție, în cauză, argumentele ce au justificat această soluție sunt, în mod esențial, diferite.
Astfel, instanța de fond a considerat că, ulterior datei de 08.04.2004, pârâții nu mai beneficiază de dispozițiile OUG nr. 40/1999, întrucât termenul de prorogare legală a contractelor de închiriere, cărora li se aplica acest act normativ, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței, iar acest termen a expirat în luna martie 2004.
În același sens, după expirarea termenului pentru care a operat prorogarea legală, chiriașul nu mai poate beneficia de reînnoirea de drept a contractului, ordonanța prevăzând prelungirea contractului pe cel mult perioada prelungirii legale - 5 ani de la data intrării în vigoare a ordonanței - aceeași fiind și situația persoanelor care au cumpărat imobile în baza Legii nr. 112/1995 și al căror contract de vânzare-cumpărare a fost desființat prin hotărâre judecătorească, fiind fără relevanță dacă acestora li se aplică sau nu dispozițiile art. 13 lit. b din OUG nr. 40/1999.
Spre diferență, instanța de apel a considerat că, în cauză, ar putea opera, în principiu, o prelungire a contractelor de închiriere, în temeiul art. 14 din OUG nr. 40/1999 și art. 15 din Legea 10/2001, deci, subliniem noi, și după data 8 aprilie 2004, însă această prelungire nu le este aplicabilă pârâților, întrucât aceștia, înstrăinând o locuință dobândită prin moștenire, iar pârâtul fiind titularul unui drept de proprietate și asupra imobilului situat în- sector 3, B, se încadrează în ipoteza reglementată de art. 13 lit. b din nr.OUG 40/1999.
În acest punct, Curtea consideră că argumentele instanței de fond sunt cele pe care instanța de recurs le împărtășește în cauze de asemenea natură, însă, nu mai puțin, argumentele instanței de apel, prin care se analizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 13 lit. b din nr.OUG 40/1999 erau necesare, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, cerere al cărei prim capăt era întemeiat pe aceste dispoziții, dar nu erau determinante în pronunțarea soluției adoptate.
Astfel, analizând titlurile exhibate de părți, Curtea constată că intimații - reclamanți se află in posesia unui titlu, prin care li se recunoaște dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, ca urmare a admiterii constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect acest imobil, care constituie un "bun actual", ca noțiune autonomă, în sensul Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opozabil erga omnes, iar recurenții nu au susținut existența niciunui titlu locativ asupra acestui imobil, ci doar vocația lor la încheierea unui nou contract de închiriere pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001 republicată.
Admițând, în acest context, că efectul repunerii părților în situația anterioară, ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare nr. 861/7.11.1996, prin decizia civilă nr. 262/12.02.2007, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a III-a civilă, este redobândirea calității de chiriași de către recurenți, și că proprietarii, aveau obligația notificării foștilor chiriași de a încheia un nou contract de închiriere, obligație ce a fost respectată în cauză, Curtea apreciază că, inclusiv în situația în care recurenții s-ar fi prelevat de nerespectarea acestei obligații de către proprietari, prelungirea ar fi operat, în condițiile art. 1 și următoarele din OUG nr. 40/1999, până la încheierea contractului de închiriere, dar nu mai mult decât prelungirea de drept acordată prin lege și, anume, timp de 5 ani de la data în vigoare a legii, respectiv până la data de 8.04.2004.
Aceasta interpretare teleologică corespunde rațiunii legii, aceea de protecție a chiriașilor, pe o perioadă determinată de timp, și a interpreta altfel ar echivala cu crearea de situații diferite și discriminatorii, în funcție de momentul pronunțării hotărârilor irevocabile de restituire a imobilelor în favoarea foștilor proprietari, cu consecințe diferite în ceea ce privește dreptul locativ al chiriașilor, deși toți au avut situația de chiriași în fostele imobile preluate abuziv de către stat, și li s-a recunoscut posibilitatea de a mai locui în astfel de spații doar pe o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999.
Acest argument este susținut și de faptul că prorogarea contractului de închiriere îi va fi opozabilă proprietarului, ca o obligațiescriptae in rem,până la împlinirea termenului de 5 ani, în situația în care acesta nu încheie el însuși un nou contract de închiriere cu locatarii, pentru o perioadă determinată, conform voinței părților contractante, proprietarul neputând fi obligat la încheierea unui contract de închiriere pe o perioadă mai mare decât cea rămasă până la expirarea prorogării legale.
Consecvența interpretării rezultă și din modalitatea în care s-a reglementat prorogarea locațiunii după data de 8.04.2004, locațiune care are ca obiect numai imobilele din fondul locativ de stat, conform OUG nr. 8/2004.
Curtea remarcă că, în cauză, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, care reglementează reînnoirea contractelor de închiriere, întrucât acestea ar fi devenit operabile în ipoteza în care proprietarii recunoscuți de justiție ar fi încheiat cu foștii chiriași un contract de închiriere, pentru că nu se poate reînnoi ceea ce nu a fost nicicând încheiat.
În acest context, și relativ la inexistența unui titlu locativ legal, care sa justifice în continuare locațiunea recurenților, Curtea consideră necesar a face și aplicarea directă Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Primului Protocol adițional la Convenție care garantează dreptul la respectarea bunurilor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, reamintind că textul Convenției nu poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european, că acestea formează împreună un "bloc de convenționalitate", care se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale, conform art. 11 și 20 din Constituția României și art. 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că hotărârile definitive pronunțate de C sunt executorii și obligatorii pentru statul parte la acest tratat internațional.
Astfel, în conformitate cu articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenție: " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzilor."
Din interpretarea acestor dispoziții convenționale, rezultă că dreptul de proprietate nu este unul absolut și că el poate fi supus limitărilor care, însă, trebuie să fie prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă, să urmărească un scop legitim, să fie necesare intr-o societate democratică și să păstreze un raport rezonabil de proporționaliate între interesele balansate, între scopul urmărit și mijloacele folosite.
În cauzele împotriva României, analizate în această materie, Curtea a relevat că că nu se contestă că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999, a instituit prin dispozițiile sale o reglementare a folosinței bunurilor și că al doilea alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc (cauzeleRadovici și Stănescu, și, și, Oancea contra României).
Astfel, s-a apreciat că măsura prelungirii valabilității contractelor de închiriere în curs, deși urmărește un scop de interes general, și anume protecția chiriașilor în fața penuriei acute de locuințe, moștenite din perioda comunistă, ceea ce ar achivala în opinia noastră cu circumstanțe excepționale, relevate de C în jurisprudența împotriva altor state, absența unor proceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, care să reglementeze anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului, care să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile implică riscul de a impune locatorului o sarcină excesivă în privința posibilității de a dispune de bunul său, statul având obligațias pozitivă de adopta astfel de mecanisme (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Imobiliare Saffi contra Italiei, Scollo contra Italiei, hotărârea din 28 septembrie 1995 și-Czapskacacontra Poloniei).
Or, Curtea Europeană nu este convinsă că ordonanța de urgență a Guvernului a instaurat o asemenea, pentru a evita riscurile de imprevizibilitate sau de arbitrar. Două dispoziții ale ordonanței de urgență a Guvernului atrag, în special, atenția sa în această privință, respectiv articolul 11 par. 1 și articolul 13 din OUG nr. 40/1999 și consecințele ce decurg din aplicarea sa de către tribunalele naționale. Evaluând dispozițiile OUG nr. 40/1999 și consecințele aplicării acestora, Curtea Europeană a considerat că este inacceptabil să se impună proprietarilor o sarcină specială și exorbitantă, ca aceea de a menține locatarii în imobilul lor timp de mai mulți ani, fără nici o posibilitate concretă și reală de a încasa o chirie și că restricțiile suferite de proprietari în privința folosirii bunului lor imobiliar nu au înlesnit păstrarea justului echilibru între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general.
Raționamentul Curții poate fi aplicat și în cauza dedusă judecății, întrucât instanța de recurs nu poate ignora faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu al numiților, și a fost recunoscut, în mod irevocabil, în anul 2007, ca urmare a unei acțiuni în nulitate exercitate încă din anul 2003, iar, timp de 6 ani, de la data promovării acelei cereri, foștii proprietari nu au putut exercita, în mod deplin, atributele dreptului de proprietate, neputând folosi bunul și neîncasând nici o indemnizație proporțională pentru această lipsă de folosință.
Or, dacă putem fi de acord că prelungirea contractului de închiriere, în virtutea Legii nr. 17/1994 și, chiar, în virtutea OUG nr. 40/1999, intră în noțiunea de reglementare a folosinței bunului, privită ca limitare a dreptului de proprietate, dacă este limitată în timp și este însoțită de o indemnizare proporțională, este evident că, a aprecia că prelungirea contractului de închiriere operează și după expirarea termenului legal, 8 aprilie 2004, ar determina impunerea asupra proprietarilor a unei sarcini excesive și disproporționate, de natură a îi aduce atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este acesta reglementat de actele normative interne și internaționale relevante în această materie.
Astfel, Curtea constată că nu doar dispozițiile OUG. nr. 40/1999 republicată intră în conflict cu dispozițiile convenționale ale art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, dar și dispozițiile art. 13 și 15 din Legea 10/2001 republicată sunt opozitive, astfel încât acestea vor fi înlăturate, în temeiul art. 11 și 20 din Constituția României, fiind direct aplicabile dispozițiile convenționale, astfel cum am arătat în motivarea deja expusă și cum a procedat și tribunalul, dar dintr-o altă perspectivă.
În ceea ce privește analiza realizată de instanța de apel asupra aplicabilității dispozițiilor art. 13 lit. din OUG nr. 40/1999 republicată (Prelungirea contractelor de închiriere nu se aplică, în cazul contractelor de închiriere pentru spațiile cu destinația de locuințe proprietate particulară, prevăzute la art. 1 - 7, ai căror titulari de contract sau membri de familie menționați în contract sunt proprietari ai unei locuințe corespunzătoare ori au înstrăinat o locuință corespunzătoare, după data de 1 ianuarie 1990, în aceeași localitate), rămasă fără consecințe juridice, prin raportare la suprimarea efectelor OUG nr. 40/1999 republicată, prin aplicarea directă a dispozițiilor convenționale, Curtea consideră necesar să sublinieze că, în contractul de închiriere nr. 20250/4.07.1994, încheiat între Primăria Municipiului B, prin și, sunt înscriși, ca titulari, și soția acestuia, astfel încât cerința legală a locuinței corespunzătoare, reglementată de art. 13 lit. b din ordonanță, se raportează doar la aceștia, iar nu și la ceilalți membri ai familiei, astfel încât instanța de apel, constatând că a înstrăinat un imobil de două camere dobândit prin moștenire, a considerat, în mod legal, că pârâții se încadrează în această ipoteză de excepție. In același sens, împrejurarea că instanța de apel a reținut și faptul, pretins nediscutat în timpul judecății, și care nu ar fi fost invocat nici de părțile potrivnice, că familia este și proprietara unui imobil situat în-, sector 3, imobil care, însă, nu este o locuință, ci este o prăvălie cu vitrină la stradă, obținut de, în raport de calitatea acestuia de revoluționar, conform Legii nr. 341/2004, nu este de natură dă determine nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de apel, câtă vreme existența acestui fapt fusese recunoscut la interogatoriul administrat de către instanța de fond pârâtului (fila 61, dosar fond, răspuns la întrebarea nr. 8)
În ceea ce privește analiza ultimului motiv de recurs invocat în cauză, Curtea apreciază, prin raportare la actuala structură a recursului, ce poate fi exercitat doar pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, că această analiză se poate circumscrie doar modalității în care a fost administrată proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții civile, modul de calcul al contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu și cuantumul acestei contravalori neputând constitui veritabile motive de recurs, pentru că aceasta ar echivala cu analiza unei probe, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă (când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate),care prevedea, în vechea reglementare, această posibilitate, fiind, în prezent, abrogat, prin OUG nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2004.
Astfel, Curtea constată că, în cauză, proba cu expertiză a fost administrată în condițiile art. 295 alin 2 coroborat cu art. 167 Cod procedură civilă, cu respectarea prescripțiilor legale, iar nu "la comandă", cum, în mod tendențios, apreciază recurenții, iar cererea acestora de refacere a raportului de expertiză a fost calificată, în temeiul art. 212 Cod procedură civilă, de către tribunal, ca obiecțiuni la raportul de expertiză, întocmit de expert, obiecțiuni ce au fost admise motivat de către tribunal, răspunsul la aceste obiecțiuni fiind depus la dosar, astfel încât nu se poate decela nicio aparență de arbitrariu de către instanța de recurs sau vreo cauză de nelegalitate, care să determine refacerea acestei probe.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții - pârâți pârâții și împotriva deciziei civile nr. 618A/30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 298 și 316 Cod procedură civilă, Curtea îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatele - reclamante și, reduse (de la 1269,43 RON, conform chitanței nr. 246/5.10.2009 și facturii nr. 285/5.10.2009, la 600 lei), în considerarea criteriilor impuse de dispozițiile art. 274 alin.3 Cod procedură civilă și a duratei scurte de soluționare a recursului (două termene de judecată).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții - pârâți pârâții și, împotriva deciziei civile nr. 618A/30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și.
Obligă pe recurenți la 600 lei cheltuieli de judecată către intimatele - reclamante și, reduse conform art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
. L/
2 ex./1.02.2010
TB-4 -;
Jud.4 -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
