Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 264/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1978/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.264.
Ședința publică de la 09 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenții pârâți reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 413 din 24.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă pârâtă.
are ca obiect evacuare.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 02.02.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 09.02.2009,
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8.03.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr. 2851/2002, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca, pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale, să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în B,-, - 20,.1,. 2,. 8, sector 3, pentru lipsă de titlu.
La data de 22.03.2002, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere precizatoare și completatoare, prin care a arătat că înțelege să formuleze prezenta cerere pe calea dreptului comun, iar nu pe calea procedurii speciale a ordonanței președințiale.
La data de 17.05.2002, reclamanta și-a precizat din nou cererea, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a numiților și.
La data de 11.06.2002, pârâții, și au depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 540.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentului din care s-a solicitat evacuarea, precum și instituirea unui drept de retenție până la achitarea de către reclamantă a sumelor respective.
La data de 1.11.2002, aceștia au depus la dosar o cerere, prin care au precizat cuantumul pretențiilor la 516.016.971 ROL.
Prin sentința civilă nr. 5369 din 13 iunie 2005, Judecătoria Sectorului 3 Bar espins excepția inadmisibilității cererii principale; a admis cererea principală astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanta - pârâtă împotriva pârâților - reclamanți, și; a dispus evacuarea pârâților - reclamanți din imobilul situat în B,-, - 20,. 1,. 2,. 8, sector 3, pentru lipsă de titlu; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâții - reclamanți, și împotriva reclamantei - pârâte; a obligat reclamanta - pârâtă la plata către pârâții - reclamanți a sumei de 15.772 euro în echivalent lei la cursul de referință a Băncii Naționale a României de al data plății efective; a respins al doilea capăt de cerere al cererii reconvenționale privind instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâților - reclamanți a menționatei sume, ca neîntemeiat; a obligat pârâții - reclamanți la plata către reclamanta - pârâtă a sumei de 6.578.000 lei cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâților - reclamanți privind plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin intermediul excepției inadmisibilității, pârâtul, fără a contesta dreptul invocat de adversarul său, se opune acțiunii acestuia, declarând-o inacceptabilă, susținând că instanța nu poate examina cererea ce i s-a supus.
Conform unor soluții din practica judiciară, pe care instanța nu le-a împărtășit, o asemenea cerere în evacuare este apreciată ca fiind neîntemeiată dacă între părți nu există raporturi locative.
Se apreciază că acțiunea în evacuare este o acțiune personală ce izvorăște dintr-un contract privind locațiunea unui imobil. Prin această acțiune se apără drepturile de creanță și obligațiile corelative rezultând dintr-un asemenea contract. Toate aceste drepturi și obligații se prin acordul de voință al părților contractante.
Față de aceste considerente, rezultă că excepția inadmisibilității cererii principale invocată de către pârâții - reclamanți vizează fondul pretenției deduse judecății, astfel încât instanța a respins menționata excepție ca neîntemeiată.
Cu privire la fondul cererii principale, instanța a reținut că potrivit art. 480 Cod civil, dreptul de proprietate este un drept real absolut și exclusiv care conferă titularului prerogativele de posesie, folosință și dispoziție, prerogative pe care acesta le exercită în putere și în interes propriu, în limitele prevăzute de lege. Fiind un drept real absolut, tuturor celorlalți le revine obligația corelativă de a nu-i aduce atingere. Reclamanta - pârâtă a dobândit imobilul în litigiu în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 136 din 22 decembrie 1998 de Biroul Notarilor Publici Asociați " și ". Cum pârâții - reclamanți exercită atributele de posesie și folosință asupra imobilului în litigiu fără titlu (astfel cum de altfel aceștia au recunoscut chiar în cuprinsul cererii reconvenționale), încălcând obligația menționată și aducând atingere dreptului de proprietate al reclamantului, în temeiul art. 480 Cod civil, instanța a admis cererea de evacuare și, în consecință, a dispus evacuarea acestora din imobil.
Cu privire la cererea reconvențională, instanța a apreciat că aceasta este în parte întemeiată pentru următoarele motive:
Ca efect al acțiunii în revendicare, cu aplicabilitate prin asemănare și în cadrul acțiunii în evacuare, reclamantul - proprietar datorează pârâtului - posesor cheltuielile necesare și utile făcute cu bunul revendicat, chiar dacă acesta a fost posesor de rea - credință.
Cheltuielile necesarem care reprezintă sume de bani sau munca depusă pentru conservarea bunului, se plătesc de proprietar întrucât ele ar fi trebuit făcute de către acesta, fără cheltuielile necesare fiind cu neputință de a se conserva bunul.
Cheltuielile utile sunt sumele de bani sau munca depusă pentru sporirea valorii bunului și ele se restituie numai în măsura sporului de valoare adus lucrului.
Cheltuielile voluptorii (de plăcere sau pentru înfrumusețarea lucrului) nu sunt datorate de proprietar, posesorul putând însă ridica lucrările făcute, dar numai în măsura în care prin aceasta nu produce deteriorarea bunului, pentru că, altminteri, datorează despăgubiri.
Din probele aflate la dosarul cauzei, rezultă că pârâții - reclamanți sunt în mod evident posesori de rea - credință, având în vedere faptul că, pe de o parte, au ocupat în mod fraudulos imobilul în litigiu prin forțarea sistemelor de închidere a ușii apartamentului, motiv pentru care au fost și condamnați penal pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 192 alin. 3 Cod penal prin sentința penală nr. 144/2003 a Judecătoriei Sectorului 3 B (rămasă definitivă prin casarea deciziei Tribunalului București ), iar pe de altă parte, faptul că actul sub semnătură privată prin care pârâții - reclamanți au justificat buna lor credință a fost declarat ca fiind fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă deoarece semnătura de pe acesta nu aparține autoarei reclamantei - pârâte.
Pe de altă parte însă, astfel cum rezultă din concluziile raportului de expertiză tehnică de evaluare construcții efectuat în cauză, valoarea reală a igienizării și modernizării apartamentului în litigiu este de 15.772 euro. Toate cheltuielile efectuate de către pârâții - reclamanți au fost apreciate ca fiind necesare și utile de către același expert, conform răspunsului la obiecțiunile formulate de reclamanta - pârâtă.
Față de toate aceste considerente, instanța a obligat pe reclamanta - pârâtă la plata către pârâții - reclamanți a sumei de 15.772 euro în echivalent lei la cursul de referință al Băncii Naționale a României de la data plății efective, soluția contrară nefiind de acceptat întrucât proprietara s-ar îmbogăți astfel fără justă cauză în detrimentul pârâților - reclamanți.
Capătul al doilea al cererii reconvenționale privind instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâților - reclamanți asupra imobilului pe care-l ocupă fără titlu, până la achitarea de către reclamanta - pârâtă a menționatei sume a fost apreciat ca neîntemeiat.
Dreptul de retenție este un adevărat drept real de garanție imperfect în virtutea căruia cel ce deține un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun. Condiția esențială pentru a putea fi invocat dreptul de retenție este aceea ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, să fie deci undebitum cum re iunctum.
Instanța a constatat că această condiție esențială este îndeplinită în cauza de față deoarece pârâții - reclamanți sunt posesori de rea - credință ai bunului imobil din care se solicită evacuarea, existând posibilitatea legală, lăsată la aprecierea instanței, de a li se acorda dreptul de a reține imobilul până ce reclamanta - pârâtă va restitui cheltuielile făcute cu bunul.
Totuși, instanța a apreciat că nu se impune instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâților - reclamanți cu privire la imobilul în litigiu, având în vedere, pe de o parte, modul fraudulos prin care aceștia din urmă au intrat în stăpânirea bunului, prin forțarea sistemelor de închidere a ușii, astfel cum rezultă din sentința penală nr. 144/2003 a Judecătoriei Sectorului 3 B, iar pe de altă parte, faptul că soluția contrară ar fi de natură să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantei - pârâte, care o perioadă îndelungată de timp nu a putut să exercite posesia și folosința asupra apartamentului, deși era în mod legitim îndreptățită la aceasta.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 25.08.2005 au declarat apel pârâții, și, iar la data de 26.08.2005 reclamanta, care au fost înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la 22.09.2005 sub nr. 4675/2005 (număr în format nou -).
Prin decizia civilă nr. 413 A/24.03.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4675/2005 (nr. format unic -) a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanții pârâți-reclamanți, și, a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâților reclamanți suma de 27.279 lei, cu titlu de cheltuieli necesare și utile, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței apelate și au fost obligați apelanții pârâți-reclamanți să plătească apelantei reclamante-pârâte suma de 4433 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, sub aspectul criticilor formulate de apelanții pârâți-reclamanți, că acțiunea în evacuare nu este întotdeauna în mod necesar condiționată de existența unui raport de locațiune între reclamant și pârât, ci reprezintă un demers procesual având ca scop protecția atributelor dreptului de proprietate și prin urmare poate fi îndreptată împotriva unei persoane care încalcă unul sau mai multe din aceste atribute, în spețăusus șifructus.
Chiar dacă acțiunea în revendicare este cel mai energic mijloc procesual de protecție a dreptului de proprietate, se apreciază că acțiunea în evacuare se află la îndemna proprietarului și atunci când pârâtul nu opune reclamantului vreun drept care să justifice ocuparea imobilului și niciun titlu în acest sens, cum este cazul în speță, astfel că acțiunea în evacuare este admisibilă.
Cea de-a doua critică exprimată de apelanții pârâți-reclamanți se referă la calitatea lor de posesori de bună credință, însă și sub acest aspect judecătoria a apreciat în mod judicios probatoriul administrat.
Aceasta întrucât împrejurările de fapt legate de modalitatea în care pârâții-reclamanți au intrat în stăpânirea imobilului în litigiu au fost stabilite cu caracter definitiv prin sentința penală nr. 144 din 21 ianuarie 2003 Judecătoriei Sectorului 3 B, iar hotărârea judecătorească pronunțată de instanța penală se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței civile în privința existenței faptei ilicite, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, potrivit art. 22 Cod penal.
Or, prin sentința menționată s-a reținut că la 6 ianuarie 1999 apelanții pârâți -reclamanți au pătruns în apartament prin forțarea ușii și că această pătrundere s-a produs fără drept în sensul art. 192 Cod penal, cu intenție directă.
Având în vedere că au intrat în stăpânirea imobilului cu rea-credință, nici aducerea de îmbunătățiri acestuia nu poate fi considerată ca fiind făcută cu bună-credință, împrejurare în care sunt aplicabile dispozițiile art. 486 și 487 Cod civil, și vor putea primi de la proprietarul bunului cheltuielile necesare și utile pe care le-au efectuat față de bun.
Tribunalul a înlăturat și cea de-a treia critică formulată de apelanții pârâți-reclamanți, apreciind că în mod corect a fost respinsă solicitarea lor de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului până la restituirea cheltuielilor necesare și utile de către proprietar.
Legat de acest aspect, s-a constatat că, așa cum a arătat și judecătoria, dreptul de retenție este o creație jurisprudențială, pornind de la cazurile în care el este expres reglementat în Codul civil (arendă, locațiune, depozit, etc.), însă, fiind o restrângere a dreptului de proprietate, aplicarea sa la orice situație în care un proprietar are o datorie legată de bunul său nu este justificată.
În aceste condiții, se poate spune că recunoașterea dreptului de retenție în cauza de față ar duce la o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece este o limitare a dreptului de proprietate recunoscut în favoarea apelantei reclamante și care nu este proporțională cu scopul urmărit (protejarea dreptului de creanță al apelanților pârâți, care beneficiază de mijloace specifice pentru realizarea acestui drept).
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta-pârâtă, s-a reținut că acesta privește în mod exclusiv cuantumul cheltuielilor necesare și utile efectuate de posesori în imobilul proprietatea reclamantei, în privința cărora tribunalul și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul consilier al apelantei reclamante pârâte, ce a evaluat cheltuielile necesare și utile la suma de 27.279 lei, înlăturând concluziile raportului de expertiză, pentru considerentele care urmează:
Astfel, expertul desemnat de instanță nu a justificat în detaliu, astfel cum i s-a solicitat, proveniența fiecărei cheltuieli cuprinse în lucrare și nici motivul pentru care acea cheltuială este considerată ca necesară, utilă, respectiv voluptuarie.
În schimb, lucrarea efectuată de expertul parte a fost aptă a crea convingerea instanței cu privire la corectitudinea constatărilor sale, arătând în detaliu în ce au constat lucrările efectuate, măsurătorile efectuate la fața locului, motivele pentru care apreciază cheltuielile ca fiind necesare sau utile, precum și actele normative și înscrisurile pe baza cărora a calculat contravaloarea lucrărilor.
De asemenea, expertul a arătat, în mod judicios, că o parte din înscrisurile prin care apelanții pârâți-reclamanți au probat întinderea cheltuielilor efectuate nu sunt apte a dovedi efectuarea concretă a acelor lucrări și cheltuirea sumelor în scopul îmbunătățirii locuinței în discuție, deoarece cantitățile facturate erau nejustificat de mari pentru necesarul de materiale în cazul apartamentului ori pentru că facturile erau numai proforme, deci nu aveau valoarea probatorie în sensul achiziționării materialelor respective.
Tribunalul și-a însușit și opinia expertului referitoare la calificarea ca necesare, utile sau voluptuarii a cheltuielilor efectuate, în funcție de durata de viață normată a unei lucrări (potrivit raționamentului expus de către acesta).
Nu în ultimul rând, instanța a constatat că, potrivit concluziilor expertului consilier al apelantei reclamante, echivalentul cheltuielilor necesare și utile este mai mare decât cel obținut de expertul judiciar, împrejurare care creează o prezumție relativă de corectitudinea din partea acestui expert.
Din acest punct de vedere, tribunalul a apreciat drept întemeiate criticile formulate de expertul parte al apelanților pârâți reclamanți în legătură cu raportul de expertiză, însă, față de durata procesului de față, de numărul mare de rapoarte de expertiză întocmite până în prezent de experții desemnați de instanță, care nu au răspuns obiectivelor stabilite și nu au putut sta la baza pronunțării unei hotărâri corecte, a apreciat inutilă refacerea raportului de expertiză de către expertul desemnat sau efectuarea unei alte lucrări de un alt expert (al treilea în faza apelului).
În același timp, față de împrejurarea că în sistemul procesului civil român, probele nu au o valoare predeterminată sau obligatorie, precum și având în vedere necesitatea pronunțării unei hotărâri care să reflecte adevărul, tribunalul nu a apreciat că întemeierea acestei hotărâri pe o expertiză extrajudiciară (efectuată de expertul parte al apelantei reclamante) nu ar putea fi realizată, mai ales că aceasta este amplu și temeinic argumentată și reflectă întocmai constatările expertului la fața locului și cele rezultate din înscrisurile prezentate de părți.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 7.08.2008 au declarat recurs pârâții-reclamanți, și, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 13.08.2008, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, reținând cauza spre rejudecare în fond, admiterea cererii reconvenționale așa cum a fost formulată și obligarea intimatei reclamante-pârâte la plata sumei de 54.000 ROL, la nivelul anului 2002, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor apartamentului din care se solicită evacuarea lor și instituirea unui drept de retenție până la achitarea întregii sume de către intimata reclamantă-pârâtă.
1. În motivarea cererii lor, recurenții pârâți-reclamanți au arătat că evacuarea este o acțiune personală, prin care se valorifică un drept personal, de creanță (a se vedea în acest sens - Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. 1 - Teoria generală, Ed. Național, B, 1997, pag. 298 - 299), adică un drept al creditorului născut dintr-un raport al său cu debitorul.
Or, în speță, între intimata și recurenți nu a existat niciodată vreun raport de locațiune, care să-i confere intimatei vreun drept de creanță împotriva acestora și, prin urmare, neavând un drept personal, de creanță, aceasta nu are la îndemână nici o acțiune personală (în dreptul de azi, spre deosebire de dreptul R - când cine avea acțiunea avea și dreptul, numai cine are dreptul are și acțiunea).
2. Recurenții au mai arătat că la termenul din 21 mai 2007 s-au înscris în fals, în condițiile art. 180-184 Cod de procedură civilă împotriva "procurii autentificate sub nr. 3521 din 14 decembrie 1998" de Biroul Notarilor Publici Asociați " și ", care a stat la baza încheierii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 136 din 23 decembrie 1998, pe care intimata și-a întemeiat acțiunea.
Deși instanța n-a respectat procedura instituită prin art. 180-184 Cod de procedură civilă, prin încheierea din 21 mai 2007 stabilit că "va analiza susținerile apelanților pârâți-reclamanți atunci când, la soluționarea cererilor de apel cu care a fost investită, va examina mijloacele de probă administrate și susținerilor reciproce ale părților".
Cu toate acestea, în decizia sa finală, instanța de apel a omis să se mai pronunțe și în privința celor arătate mai sus, contractul de vânzare - cumpărare nr. 136 din 23 decembrie 1998, indicat ca titlu de către intimata - reclamantă nefiind altceva decât consecința unui fals, adică a unei fraude, iarfraus omnia corrumpit.
3. B sau reaua credință trebuie apreciată illo tempore, respectiv la momentul intrării în posesia apartamentului (06 ianuarie 1999) și la efectuarea lucrărilor de îmbunătățire a acestuia: martie 1999-iunie 2002, în raport de convingerile lor intime din acele timpuri cu privire la valabilitatea actelor și titularul dreptului de proprietate.
Intimata știa însă de actul dintre și fratele ei, motiv pentru care și-a și fabricat titlul de proprietate; altfel, de ce, ca unică fiică a defunctei, a cumpărat prin intermediul fiului său (nepotul defunctei), ca mandatar, apartamentul mamei sale, când mama sa era pe patul de moarte, iar apartamentul oricum i-ar fi revenit ei, prin moștenire legală?
Este evident că intimata știa de actul respectiv și prin această operațiune nu a urmărit decât anihilarea înscrisului sub semnătură privată dintre mamă și unchiul său (fratele mamei).
4. Prin prisma celor de mai sus (pct. 3) și a aspectului că instituirea dreptului de retenție nu presupune decât condiția ca datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în conexiune, să aibă legătură cu lucrul, să fie prilejuită de acesta, se impune înlăturarea susținerilor instanței prin aplicarea acelorași dispoziții (statornicite de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).
5. Tot în mod greșit, instanța de apel a dat curs aplicării concluziilor raportului întocmit de expertul parte al intimatei, deși nu i se ceruse acestuia întocmirea unui astfel de raport.
Potrivit legii, experții consilieri parte nu puteau formula decât obiecțiuni în vederea solicitării unei expertize contrarii.
Faptul că expertul consilier al intimatei a procedat la efectuarea unui raport de expertiză, deși nu i se ceruse aceasta, iar instanța nu a stabilit decât un singur expert judiciar (și nu o comisie de trei experți care să facă fiecare câte un raport de expertiză), îl privește personal pe acesta, instanța neputându-și însuși acest raport de expertiză, tocmai pentru că nu le fusese cerut experților consilieri parte să efectueze vreun astfel de raport.
Dar faptul că printr-o "inginerie juridică" instanța a considerat acel raport ca o expertiză extrajudiciară i-a prejudiciat grav, deoarece prin calificarea sa ca expertiză extrajudiciară (după ce cauza rămăsese în pronunțare), instanța de apel nu le-a asigurat astfel posibilitatea de a invoca obiecții la acest raport de expertiză (fiindcă nefiind solicitat de instanță și fiind efectuat de expertul consilier al părții potrivnice "de capul lui" iar la momentul susținerilor concluziilor în fond neștiind că acel raport ar putea fi interpretat și ca o expertiză judiciară), l-au ignorat ca și raport de expertiză.
. de către instanță a concluziilor acestui raport pe considerentele duratei mari a procesului și numărului mare de rapoarte de expertiză efectuate în cauză (unul la fond și două în apel) este greșită, căci, așa cum s-a statuat "chiar dacă în cauză s-a administrat o expertiză și o contraexpertiză nu există niciun impediment de a se admite o nouă expertiză, dacă este utilă cauzei" (Trib. Suprem,. civ. dec. Nr. 483/1978, 1978, pag. 265, citată de, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, B, 1977, pag. 211).
Așadar, instanța de apel a greșit în raport de dispozițiile legale prevăzute de art. 201-214 Cod de procedură civilă, prin însușirea concluziilor raportului întocmit de expertul consilier al unei părți în condițiile în care nu solicitase ca experții consilieri ai părților să efectueze astfel de lucrări și, mai ales, prin calificarea acestui raport (care nu se știe la indicația cui a fost efectuat) ca o expertiză extrajudiciară abia prin decizia pronunțată (în condițiile în care la momentul dezbaterilor instanța n-a specificat nimic despre aceasta), împiedicându-i astfel de a invoca obiecții cu privire la acesta, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului contradictorialității.
De aceea, observând că sunt incidente tot dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, iar modificarea deciziei nu este posibilă fiind necesară efectuarea unei noi expertize (eventual de o comisie formată din trei experți), se impune casarea deciziei recurate, iar pe fond, după casare, admiterea cererilor lor așa cum au fost formulate.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9.pr.civ. Curtea reține următoarele:
1. Sub un prim aspect, se reține că evacuarea nu constituie numai o sancțiune aplicabilăraporturilor locative.
Această măsură poate fi dispusă și în ipoteza în care pârâtul nu produce în fața instanței niciun înscris din care să rezulte că ar avea vreun drept locativ asupra spațiului imobiliar în discuție, drept care și-ar avea izvorul într-un contract încheiat cu titularul dreptului de proprietate sau direct în lege.
Într-un asemenea caz, neavând vreun drept opozabil proprietarului imobilului, stabilit prin titlu, folosirea locuinței de către pârât constituie ofaptă ilicităcare aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului de proprietate al acestuia, drept consfințit de art. 44 din Constituție și art. 480 Cod civ.
Fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, față de principiul reparării în natura a prejudiciului și în vederea înlăturării acestuia pentru viitor, se poate dispune evacuarea in imobil a celui care îl ocupă în lipsa vreunui titlu locativ, nefiind necesar ca legea să reglementeze distinct această situație particulară.
Și în acest caz acțiunea are un caracter personal, întrucât urmărește valorificarea unui drept de creanță (personal), respectiv dreptul la repararea prejudiciului și numai indirect apărarea dreptului de proprietate.
În virtutea principiului disponibilității, reclamantul are un drept de a alege între mijloacele procesuale puse de lege la dispoziția sa, beneficiind de avantajele, dar și asumându-și, totodată, dezavantajele inerente celui pentru care a optat.
2. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea reține că prin încheierea din 21.05.2007 Tribunalul a respins cererea formulată de către apelanții pârâți-reclamanți de înscriere în fals cu privire la procura autentificată sub nr. 3521/14.12.1998 de notar public -, care a stat la baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 136/22.12.1998 de notar public, care constituie titlul de proprietate invocat de către reclamanta-pârâtă. Tribunalul a motivat această soluție prin aceea că demersul apelanților pârâți-reclamanți nu poate avea drept consecință constatarea nulității actului respectiv de către instanța de apel, în lipsa învestirii primei instanțe cu o asemenea solicitare (pe cale principală sau reconvențională), prin raportare și la prevederile art. 294 alin. 1.pr.civ. cu privire la imposibilitatea schimbării obiectului cererii în faza apelului.
Argumentul folosit de către instanță este greșit. Principial, nulitatea actului juridic pe care își întemeiază reclamantul cererea de chemare în judecată poate fi invocată de către pârât și direct în faza procesuală a apelului, întrucât constituie numai un mijloc de apărare, a cărui folosire este permisă de dispozițiile art. 294 alin. 1 teza a II-a pr.civ. Ceea ce exclude art. 294 alin. 1.pr.civ. este formularea unei pretenții proprii contra adversarului, prin care s-ar urmări condamnarea părții potrivnice. Cu alte cuvinte, pârâtul are posibilitatea de a invoca chiar direct în apel nulitatea actului juridic în discuție, ceea ce ar putea conduce la respingerea cererii de chemare în judecată, ca urmare a analizei făcute de către instanță asupra valabilității sale în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătorești, nu însă și la constatarea nulității/anularea actului de către instanță prin dispozitivul deciziei pronunțate.
Cu toate acestea, soluția de respingere a cererii de înscriere în fals este corectă, raportat la situația din cauza de față. Astfel, la dosarul primei instanțe, pârâții reclamanți au depus o copie de pe cererea formulată de către aceștia având ca obiect constatarea nulității absolute a procurii autentificate sub nr. 3521 din 14.12.1998, iar pe cale de consecință și a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 136 din 22.12.1998, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 31.10.2003 sub nr. 12275/2003, invocând caracterul fals al procurii. Or, în condițiile în care pârâții-reclamanți au învestit deja o instanță cu analizarea acestui aspect și, mai mult decât atât, pe cale principală, nu mai pot solicita verificarea sa în cadrul unui alt proces, la aceasta opunându-se regula că o cerere nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, în scopul unei administrări uniforme a justiției.
Din acest considerent, instanța de apel nu putea să se pronunțe în legătură cu aspectul invocat de către pârâții-reclamanți nici prin decizia sa finală.
3. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită prin dispozițiile art. 1898 Cod civ.: "B-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului".
În speță însă, recurenții pârâți-reclamanți nu au dobândit posesia imobilului de la nicio altă persoană, ci, astfel cum s-a reținut prin sentința penală nr. 144/21.01.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr. 13122/2002, rămasă definitivă, la data de 6.01.1999 au pătruns în apartamentul nr. 8 din B,-, sector 3, locuit anterior de către, prin forțarea sistemelor de închidere ale ușii, unde au rămas ulterior, refuzând să permită accesul părții vătămate, faptă pentru care au și fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu.
Nu s-ar putea reține că recurentul pârât-reclamant a dobândit posesia apartamentului la data de 12.03.1993, când a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu defuncta, care de altfel nici nu a fost depus la dosar, întrucât acesta nu a exercitat până la 6.01.1999 acte de folosință asupra acestuia, nici direct și nici prin intermediul altor persoane. Or, în concepția Codului civil român, posesia presupune existența a două elemente: un element material (corpus), adică faptele materiale de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate și un element intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.
Situația este similară și în privința recurenților pârâți-reclamanți și, cu atât mai mult cu cât din rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 B din 16.09.2005 dată în dosarul nr. 1610/P/2003 rezultă că aceștia au încheiat actul sub semnătură privată prin care și le-ar fi vândut imobilul abia la data de 4.06.2000.
4. În mod corect a apreciat instanța de apel că existența dreptului de retenție constituie o ingerință din perspectiva "bunului" în sensul art. 1 alin. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Se poate admite că ingerința este prevăzută de lege. Deși dreptul de retenție nu este reglementat expres de o prevedere legală, el este recunoscut de o jurisprudențială constantă în toate cazurile în care datoria pe care deținătorul lucrului o pretinde de la creditorul restituirii se află în conexiune cu lucrul, are legătură cu lucrul, este prilejuit de acesta.
În schimb, potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul de proporționalitate (de exemplu, cauzaRaicu contra României, hotărârea din 19.10.2006). Trebuie păstrat un just echilibru între aflate în conflict aparținând unor subiecte de drept diferite (cauzaSporrong și Lonnroth contra Suediei, hotărârea din 23.09.1982), în speță între interesul deținătorului bunului, care este și titularul unei creanțe împotriva proprietarului bunului, acesta urmărind să își asigure executarea creanței respective, și cel al proprietarul bunului, care intenționează să beneficieze de bunul respectiv.
Or, față de situația de fapt din cauza de față, în care pârâții-reclamanți au ocupat imobilul prin săvârșirea unei infracțiuni la data de 6.01.1999 și nu l-au mai eliberat până în prezent, ar fi excesivă recunoașterea unui drept de retenție în favoarea acestora.
5. Nici cea de-a cincea critică adusă hotărârii recurate nu este întemeiată. Contrar susținerilor recurenților pârâți-reclamanți, instanța de apel nu a calificat punctul de vedere al expertului nominalizat de intimata reclamantă-pârâtă ca fiind o expertiză extrajudiciară. În realitate, Tribunalul nu a admis apelul formulat de reclamanta-pârâtă pe baza expertizei efectuate de expertul, pe care ar fi considerat-o ca fiind un mijloc de probă, ci doar a opinat în același sens cu acesta în legătură cu unul din aspectele disputate în cauză.
Astfel, raportat la situația de fapt reținută în cauză, respectiv efectuarea de către pârâții-reclamanți a unor îmbunătățiri la imobilul proprietatea reclamantei-pârâte, situat în B,-, -20,. 1,. 8, sector 3, pe care l-au ocupat la data de 6.01.1999 în mod abuziv, sunt incidente, prin analogie, dispozițiile art. 997 Cod civ. conform cărora: "Acela cărui se face restituțiunea (proprietarul bunului dat în plată, dar nedatorat - ),trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului, sau care au crescut prețul lui".
Dacă părțile sunt de acord asupra îmbunătorilor efectuate, care au fost constatate de către toți experții din cauză, precum și asupra faptului că reclamanta-pârâtă are obligația de a despăgubi pe pârâții-reclamanți în privința cheltuielilor necesare și a celor utile, dar nu și a celor voluptorii, ele au puncte de vedere diferite referitor la modalitatea în care îmbunătățirile efectuate trebuie evaluate, precum și la includerea unei părți a acestora într-una din cele trei categorii.
Conform raportului de expertiză efectuat de expert, lucrările de îmbunătățire aduse apartamentului au constat în: placaje ceramice cu faianță și gresie, placaj cu parchet, vopsitorii lavabile la pereți și tavane, zidării bca (pereți interiori, supralumini uși interioare, pereți divizori balcoane), măști gipscarton, înlocuit obiecte sanitare și instalațiile aferente, înlocuit instalație termică interioară (țevi pexal+radiatoare), înlocuit instalație electrică interioară (conductori, tuburi copex, prize, întrerupătoare, tablou electric), înlocuit tâmplărie interioară și exterioară ( al, maro, ușă metalică), montare aparat aer condiționat. Acestea corespund cu enumerarea îmbunătățirilor efectuate făcută de către pârâții reclamanți la data de 5.03.2003, prin obiectivele propuse pentru expertiză.
Se mai reține că prin această expertiză, spre deosebire de cele anterioare, efectuate de experții și C, la stabilirea valorii îmbunătățirilor au fost avute în vedere prețuri medii practicate pe piața serviciilor în construcții pe anul 2001, iar nu devizele prezentate de către societatea comercială cu care pârâții-reclamanți au încheiat contractul de prestări servicii la data de 9.03.1999. De o manieră asemănătoare a procedat și expertul, rezultatele obținute neprezintând diferențe semnificative față de cele din raportul efectuat de expertul numit de către instanță, specialistul propus de această parte efectuând, în plus, și o actualizare la nivelul anului 2007 valorilor obținute.
În mod corect a procedat expertul la stabilirea valorii de circulație a acestor lucrări (care depinde numai de prețul pieții în construcții la data de referință), iar nu a valorii istorice a lucrărilor de construcții (devize, situații de plată). Evaluarea elementelor de construcție se face într-adevăr însumând prețul materialelor folosite cu cel al manoperei, însă prețul stabilit trebuie să fie unul obiectiv și rezonabil, adică cel practicat de majoritatea persoanelor pe piața serviciilor respective, pentru că numai într-o asemenea măsură se produce o mărire a patrimoniului reclamantei-pârâte, proprietare a imobilului. De asemenea, este firesc să se țină seama de constatările la fața locului ale expertului, care probează în mod direct îmbunătățirile realizate efectiv, iar nu numai de înscrisurile prezentate de către pârâții-reclamanți, care demonstrează achiziționarea unor materiale de construcții, iar nu și folosirea lor la imobilul în litigiu.
Se reține astfel, în ce privește constatarea îmbunătorilor ca atare și evaluarea lor, existența unei similitudini între raportul efectuat de către expertul numit de instanță și punctul de vedere exprimat de către expertul nominalizat de intimata reclamantă-pârâtă, ceea ce justifică sprijinirea soluției instanței de apel direct pe concluziile acestuia din urmă și indirect pe cele ale raportului dispus în cauză, ca mijloc de probă.
Sub un alt aspect, Curtea are în vedere că, potrivit definițiilor date în literatura de specialitate și în practica judecătorească, în absența unor definiții legale,cheltuielile necesaresunt acelea făcute pentru conservarea bunului, în sensul că dacă acestea nu ar fi fost efectuate, lucrul ar fi pierit; cheltuielile utile sunt cele sporesc valoarea lucrului, iarcheltuielile voluptoriisunt acelea care au ca scop înfrumusețarea lucrului, sunt efectuate de posesor pentru plăcerea lui estetică și nu măresc valoarea lucrului.
Aplicând aceste reguli la situația de fapt din speță, expertul numit de instanță a inclus în categoria lucrărilor necesare și utile pe acelea antiefracție și pe cele privind confortul termic: tâmplărie exterioară profile, geam termopan; ușa metalică acces locuință, tip și în categoria lucrărilor utile pe acelea care privesc întreținere ușoară în timp: curățat pereți și executat gleturi ipsos pereți și tavane; procurat și montat profile protecție colțuri AL; vopsitorii lavabile pereți și tavane, în timp ce potrivit expertului lucrările necesare sunt reprezentate de cele din edificare care aveau durata de viață expirată la data înlocuirii, imobilul având în perioada executării lucrărilor pretinse o vechime medie de 15 ani, deci toate lucrările cu durate de viață inferioare acestei vechimi se înscriu în această categorie; lucrările utile sunt reprezentate de lucrările de edificare care aveau durata de viață expirată în proporție de peste 75%, respectiv înlocuirea placării cu faianță executată din construcție, sau se constituie în lucrări de îmbunătățire, respectiv închiderea exterioară a balcoanelor; lucrările voluptorii sunt reprezentate de restul lucrărilor executate, care sunt departe de a fi avut duratele de viață expirate, deci nu erau strict necesare, sau sunt un capriciu estetic sau de confort dorit de locatar. Se constată că îmbunătățirile incluse în categoria cheltuielilor necesare și utile de către expertul le includ și le depășesc în principiu pe cele reținute de către expertul, cu excepția ușii metalice de acces în locuință.
La rândul său, expertul desemnat de către pârâții reclamanți, și-a exprimat punctul de vedere în sensul că toate îmbunătățirile efectuate de aceștia intră în categoria cheltuielilor necesare și utile, întrucât cele voluptorii le includ numai pe cele pentru care s-au folosit materiale foarte scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux, materiale de construcții încadrate în categoria celor de lux.
Includerea unei cheltuieli efectuate de către posesorul de rea credință într-una din cele trei categorii nu constituie o împrejurare de fapt pentru care este necesară părerea unor experți, neconstituind o chestiune de specialitate, întrucât nu necesită efectuarea unor măsurători tehnice sau aplicarea unor raționamente științifice care să presupună o pregătire profesională în domeniu. De aceea, această operațiune implică numai o apreciere din partea judecătorului asupra situației de fapt raportate la dispozițiile legale enunțate. De altfel, dacă nu s-ar fi pus și problema evaluării îmbunătățirilor și instanța ar fi administrat numai proba testimonială sau cercetarea la fața locului pentru stabilirea existenței lor, ar fi fost îndreptățită să procedeze singură la efectuarea unor asemenea calificări, fără a fi necesară efectuarea unei expertize specialitatea construcții.
Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel s-a folosit de un mijloc de probă nelegal și nediscutat în contradictoriu cu părțile din proces, aceasta nefăcând decât să exprime o serie de aprecieri, într-un domeniu aflat în competența sa, care sunt identice cu cele ale unui expert tehnic. Referirile la punctul de vedere al acestuia sunt făcute astfel numai pentru simplificarea analizei efectuate de către instanță însăși.
De asemenea, cât privește aceste aprecieri ale instanței de apel ca atare, acestea referindu-se la chestiuni de fapt, nu sunt supuse controlului judiciar pe calea recursului, care vizează astfel cum rezultă din partea introductivă a art. 304.pr.civ. exclusiv motive de nelegalitate a hotărârii.
Față de aceste considerente, reținând că motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 315.pr.civ. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
De asemenea, va respinge cererea de cheltuieli de judecată, formulată de intimată, ca neîntemeiată, întrucât aceasta, deși această obligație îi revenea potrivit art. 1169 Cod civ. nu a făcut dovada efectuării acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenții pârâți-reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 413 din 24 martie 2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă- pârâtă, ca nefondat.
Respinge cererea de cheltuieli de judecată, formulată de intimată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 februarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red./.
2ex./3.04.2009
-4.-;
Jud.3.-
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
