Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 319/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(151/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 319
Ședința publică din 17.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
Judecător - - -
Grefier - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții pârâți, și, împotriva deciziei civile nr. 1219 din 30.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru evacuare.
La apelul nominal se prezintă recurenții pârâți, asistați de avocatul, în baza împuternicirii nr. -/2008, eliberată de Baroul București, avocat care reprezintă în proces și interesele recurentului pârât, precum și avocatul pentru intimatul reclamant, în baza împuternicirii nr. -/2009, eliberată de Baroul București.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, iar recurenții au depus la dosar, prin registratura instanței, chitanța în cuantum de 5 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,50 lei, aferente cererii de recurs.
La solicitarea instanței, avocatul arată că este stagiar, iar avocatul titular al contractului de asistență juridică nu se poate prezenta la termenul de judecată de astăzi.
Curtea pune în discuție, din oficiu, excepția nulității recursului pentru imposibilitatea încadrării motivelor invocate în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 din Codul d e Procedură Civilă, având în vedere faptul că, pentru primul motiv de recurs, nu s-a făcut încadrarea în textul de lege, iar, prin acesta, se critică aspecte legate de probatoriul administrat în cauză, iar, prin cel de-al doilea motiv, se critică raportul de expertiză, care este, de asemenea, o probă; cum pct. 10 și 11 ale art. 304 din Codul d e Procedură Civilă au fost abrogate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138/2000, motivele de netemeinicie nu mai pot fi primite în recurs.
Avocatul recurenților precizează că motivele de recurs sunt întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e Procedură Civilă.
Avocatul intimatului lasă instanța să aprecieze asupra excepției nulității recursului.
Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe.
Având în vedere faptul că părțile nu mai au alte cereri de formulat și nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului și asupra încadrării motivelor în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 din Codul d e Procedură Civilă, cu observația că avocatul intimatului, fiind stagiar, nu poate pune concluzii orale.
Avocatul recurenților pârâți solicită admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii, spre rejudecare, la Tribunalul București - Secția Civilă, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale.
În cazul în care se va dispune evacuarea, arată că pârâții înțeleg să solicite un drept de retenție în favoarea lor, reprezentând îmbunătățiri, conform rapoartelor de expertiză întocmite în faza judecării în fond a cauzei.
La solicitarea instanței, privind cazul de casare pe care înțeleg recurenții să-l invoce, avocatul acestora precizează că instanțele de fond și apel nu au reținut probele, așa cum au fost administrate în cauză.
Consideră că tribunalul, având în vedere caracterul devolutiv al căii de atac a apelului, trebuia să admită punctul de vedere al pârâților exprimat în motivele de apel.
Arată că nu solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.
Avocatul intimatului reclamant solicită respingerea recursului și depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, la data de 16.10.2006, sub nr-, reclamantul - a chemat în judecată pe pârâții, și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în B, B-dul - - (fost ) nr.16,. b4 bis,.A,.2,.5, sector 3, compus din două camere și dependințe cu o suprafață utilă de 54,95. și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului situat în B,-,. b4 bis,.A,.2,.5, sector 3, conform procesului-verbal de predare-primire nr.11710/03.09.2003, precum și că a încheiat cu pârâții contractul de închiriere înregistrat sub nr.46745/06.05.2004, pentru perioada 04.05.2004 - 04.11.2004 și ulterior, contractul de închiriere nr.39691/23.11.2004, pentru perioada 05.11.2004 - 05.05.2005; în prezent pârâții ocupând imobilul fără titlu.
În drept, au fost invocate prevederile art.23 din Legea nr.114/1996 și art.1436 alin.1 Cod civil.
În dovedire, reclamantul-pârât a administrat proba cu înscrisuri.
În apărare, pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au invocat excepția lipsei calității de reprezentant al mandatarului și excepția prematurității acțiunii. Pe cale de reconvențională, s-a solicitat respingerea acțiunii introductive și admiterea cererii reconvenționale, obligarea reclamantului să încheie cu pârâții contract de închiriere de la data de 05.05.2006 și până la data de 17.04.2008, în subsidiar să se constate un drept de retenție până când reclamantul va plăti suma de 1.000 lei, reprezentând îmbunătățiri, reparații, consolidări. În motivare, s-a arătat că în timpul locației, pârâții-reclamanți au efectuat o serie de îmbunătățiri, ce au ridicat gradul de confort al apartamentului, ridicând valoarea de circulație a acestuia.
În dovedire, pârâții-reclamanți au solicitat și administrat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantului, proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiați martorii și - și proba cu expertiză în specialitatea construcțiilor civile.
Prin sentința civilă nr.11506/21.12.2007, Judecătoria Sectorului 3 Bar espins excepția prematurității cererii de chemare în judecată, a admis cererea principală, a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-,. b4 bis,.A,.2,.5, sector 3 și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria Sectorului 3 a reținut că, prin Dispoziția nr.980/17.04.2008 a Primarului General, dată în temeiul art.20, 21 și 23 din Legea nr.10/2001, s-a restituit, în natură, proprietatea reclamantului-pârât, apartamentul nr.5 situat în B,-,. b4 bis,.A,.2, sector 3.
Între reclamantul-pârât, în calitate de proprietar și pârâtul-reclamant, în calitate de chiriaș, s-a încheiat contractul de închiriere nr.39691/23.11.2004, privind sus-menționatul imobil, termenul de închiriere fiind de 6 luni, de la data de 05.11.2004, până la data de 05.05.2005. Anterior, pârâții-reclamanți deținuseră același imobil, în calitate de chiriași, în baza contractului de închiriere nr.3811/10.11.1999, încheiat de pârâtul-reclamant cu, prin administrator AL
A mai reținut instanța de fond că, potrivit prevederilor art.23 din Legea locuinței nr.114/1996, în cazul în care părțile nu convin asupra reînnoirii contractului de închiriere, chiriașul este obligat să părăsească locuința la expirarea termenului contractual. Or, în cauză, părțile nu au convenit asupra reînnoirii, iar termenul contractual s-a împlinit.
Față de aceste considerente și ținând seama și de prevederile art.25 din Legea nr.114/1996, prima instanță a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată și a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-,. b4 bis,.A,.2,.5, sector 3.
De asemenea, prima instanță a reținut că, potrivit prevederilor art.48 alin.1, alin.3 și alin.5 din Legea nr.10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar, în ipoteza în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire, revine statului sau unității deținătoare; prin îmbunătățiri se înțeleg cheltuielile necesare și utile.
Cum, în cauză, imobilul care s-a restituit în natură reclamantului-pârât, a fost preluat fără titlu valabil, s-a reținut că obligația de despăgubire pentru îmbunătățiri revine statului sau unității administrativ-teritoriale și nicidecum proprietarului reclamant-pârât.
Având în vedere că petitul principal din cererea reconvențională are ca obiect obligarea reclamantului-pârât la plata menționatelor despăgubiri și că celelalte capete de cerere sunt accesorii, ținând seama de principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului și față de considerentele ce precedă, prima instanță a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, declarat apel pârâții-reclamanți, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
O primă critică a vizat soluția de respingere a cererii reconvenționale, sub aspectul instituirii în favoarea lor a unui drept de retenție, până la plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, până la data de 17.04.2003.
Sub acest aspect, apelanții au arătat că valoarea despăgubirilor s-a stabilit prin expertizele efectuate în cauză, expertiză tehnică construcții și instalații și că, potrivit art.48 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, prin îmbunătățiri se înțeleg cheltuielile necesare și utile efectuate de către chiriaș.
Au mai arătat apelanții că, întrucât valoarea îmbunătățirilor, astfel cum s-a stabilit prin expertize, era mai mare decât cea estimată prin cererea reconvențională, au solicitat acordarea unui termen în vederea timbrării, însă instanța a refuzat acordarea unui termen în acest sens și a trecut la judecarea pricinii.
O a doua critică a vizat respingerea cererii reconvenționale sub aspectul obligării reclamantului-pârât la încheierea unui nou contract de închiriere, în condițiile în care pârâții-apelanți au locuit în apartament în baza unui contract de încheiat în anul 1999 cu AL și în baza contractelor de închiriere încheiate cu proprietarul pe perioada noiembrie 2004 - noiembrie 2005 și au achitat cu bună-credință chiria chiar și după ajungerea la termen a ultimului contract de închiriere, încheierea unui nou contract nefiind posibilă, având în vedere că reclamantul-pârât a cerut majorarea exagerată a chiriei.
Prin ultima critică, s-a arătat că instanța de fond nu a răspuns punctual fiecărui capăt de cerere.
Prin decizia civilă nr.1219A/30.09.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-pârâți.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul din care se solicită evacuarea apelanților-pârâți-reclamanți, a fost restituit intimaților-reclamanți-pârâți prin Dispoziția nr.980/17.04.2003, a Primarului General al Municipiului B; la data de 04.03.2004, părțile au încheiat contractul de închiriere înregistrat la Administrația Financiară sub nr.46745/2004, pentru o perioadă de 6 luni și o chirie lunară de 500.000 lei.
La data de 05.11.2004, părțile au încheiat un nou contract de închiriere, înregistrat la Administrația Financiară, sub nr.39691/2004, pentru 6 luni și o chirie lunară de 1.000.000 lei vechi, pentru perioada 05.11.2004 - 05.05.2005.
La 26.09.2005, părțile au convenit plata și, respectiv, încasarea chiriei și pentru perioada iunie-septembrie 2005 și încheierea unui nou contract de închiriere; reclamantul-pârât, în calitate de locator, a condiționat încheierea noului contract de plata unei chirii în cuantum de 25% din veniturile chiriașilor, dar nu mai puțin de 2 milioane lei vechi, chiriașii au refuzat, însă, încheierea contractului de închiriere în aceste condiții.
Apelanții au beneficiat, așadar, în considerarea contractului de închiriere existent la data intrării în vigoare a nr.OUG40/1990, pe dispozițiile de protecție instituite de acest act normativ, în favoarea chiriașilor, fiindu-le prelungit, prin efectul legii, contractul de închiriere pentru încă 5 ani.
Conform art.14 alin.1 din același act normativ, la expirarea termenului de închiriere stabilit conform ordonanței de urgență, chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii, or părțile au reînnoit contractul de închiriere de două ori, modificând în același timp termenul de închiriere la 6 luni.
Atât prelungirea, cât și reînnoirea contractelor de închiriere, au ca finalitate juridică, menținerea raporturilor locative, deci recunoașterea dreptului chiriașului de a ocupa în continuare spațiul locativ.
În condițiile în care prorogarea legală reglementată de nr.OUG8/2004, a vizat doar locuințele din fondul locativ de stat, nu și contractele încheiate între chiriaș și proprietarul căruia i-a fost retrocedată locuința, prin hotărâre judecătorească, opri în procedura administrativă, se impune ca și reînnoirea (iar nu numai prelungirea) contractelor să opereze, pentru identitate și rațiune, doar până la data de 08.04.2004, iar nu și după această dată.
Recunoașterea în favoarea chiriașilor a unui drept locativ perpetuu, fie prin prorogarea legală a locațiunii, fie prin obligarea proprietarilor la reînnoirea contractelor de închiriere, golește de conținut dreptul de proprietate al persoanei căreia i s-a recunoscut, cu efect retroactiv și în mod irevocabil, un drept de proprietate asupra unui imobil, persoană care, deși recunoscută ca unic proprietar al imobilului, nu se poate bucura de unul din prerogativele esențiale ale acestui drept, dreptul de folosință.sine diea locațiunii reprezintă și o încălcare gravă adusă principiului libertății contractuale, întrucât proprietarii nu pot fi obligați să reînnoiască un contract locativ cu chiriașii, atâta vreme cât nu doresc acest lucru.
Art.20 din Constituție stabilește că interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenilor, deci inclusiv a dreptului de proprietate, trebuie să se facă în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale, la care România este parte, iar, în cazul în care există neconcordanțe între reglementarea internațională și cea internă, au prioritate reglementările internaționale.
În condițiile în care, Curtea Europeană a drepturilor omului a reținut în deciziile pronunțate contra României, obligatorii și executorii conform art.46 din Convenție, că dispozițiile nr.OUG40/1999 nu asigură un echilibru just între protecția dreptului individului la respectarea bunurilor sale și cerințele interesului general, concluzionând în final, în sensul încălcării art.1 din Protocolul nr.1, instanța internă nu mai poate respinge astfel de acțiuni fără a contraveni principiilor dezvoltate de Curtea Europeană în jurisprudența sa constantă.
În speță, așa cum s-a arătat deja, chiriașii pârâți au beneficiat de prelungirea contractului de închiriere, în baza dispozițiilor OUG40/1999, pe perioada aprilie 1999 - aprilie 2004 și apoi de reînnoirea contractului de închiriere pentru perioada aprilie 2004 - mai 2005, regăsindu-se și în anul 2008 în aceeași locuință, drept care nu s-ar putea susține că s-ar aduce o încălcare a prevederilor art. 13 din Legea nr.10/2001 și a normelor metodologice de aplicare a acestora.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor omului, în cauza Radovici și împotriva României, a apreciat că, atâta timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă, cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său, autoritățile trebuiau să stabilească mecanisme legislative previzibile și coerente care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate astfel de garanții nefiind stabilite de OUG40/1999.
Mai mult, deși apelanții au invocat faptul că intimatul a pretins pentru
încheierea unui nou contract de închiriere o chirie peste posibilitățile lor financiare, s-a constată că, nici în fața primei instanțe și nici în apel, nu au făcut dovada veniturilor lor și a imposibilității de a achita o chirie de 25% din acestea.
A mai arătat instanța de apel că, potrivit art. 50 alin.1 din Legea nr.10/2001, cererile și acțiunile în justiție legate de aplicarea prevederilor acestei legi și de bunurile ce fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru; conform consemnărilor făcute în practicaua hotărârii atacate, pârâții-reclamanți nu au cerut un termen pentru plata taxei judiciare de timbru corespunzătoare valorii stabilite prin rapoartele de expertiză.
Ca atare nu s-a reținut un refuz nejustificat al primei instanțe de a acorda un termen în vederea timbrării. De altfel, instanța de fond nici nu a aplicat sancțiunea anulării cererii pentru netimbrare; având în vedere că, potrivit art.48 din Legea nr. 10/2001, obligația restituirii contravalorii îmbunătățirilor ce au adus un spor de valoare locuinței (iar nu a lucrărilor de întreținere, de reparații, sau înlocuire a elementelor de construcții și instalații din folosința exclusivă, ori cele privind igienizarea, care, potrivit dispozițiilor legale în materie locativă - art.29 lit. a și c din Legea nr.114/1996, sunt în sarcina chiriașului), este în sarcina persoanei îndreptățite la retrocedare sau a statului ori a unității deținătoare, după cum preluarea imobilului în patrimoniul statului, s-a făcut cu sau fără titlu locativ, pârâtul reclamant nu justifică, calitatea procesuală pasivă a reclamantului pârât, acțiunea ar fi trebuit respinsă ca atare.
Având, însă, în vedere că respingerea acțiunii ca neîntemeiată nu prejudiciază pârâții reclamanți, aceștia având posibilitatea promovării unei acțiuni împotriva persoanei obligate conform dispozițiilor legale mai sus enunțate, Tribunalul a apreciat că nu se impune schimbarea, sub acest aspect, a hotărârii atacate.
A mai arătat tribunalul că întrucât reclamantul-pârât nu are, potrivit dispozițiilor legale enunțate, obligația restituirii contravalorii îmbunătățirilor ce ar fi adus un spor de valoare imobilului, nu se putea institui împotriva sa un drept de retenție al pârâților ca drept real de garanție imperfect care să le dea dreptul de a reține imobilul până ce s-ar plăti contravaloarea îmbunătățirilor de către stat ori unitatea deținătoare.
Examinând cererea reconvențională, cu precizările ulterioare, s-a constatat că pârâții reclamanți au cerut obligarea reclamantului pârât la încheierea unui nou contract de închiriere cu plata unei chirii stabilită în condițiile nr.OG40/1999, obligarea acestuia la plata contravalorii îmbunătățirilor și instituirea unui drept de retenție.
Or, arătând considerentele de fapt și de drept ce i-au format convingerea, chiar dacă într-un mod concis, instanța a abordat fiecare din aceste aspecte din cerere, neputându-se reține, așadar, o încălcare a dispozițiilor art.261 Cod procedură civilă.
Față de acestea și în baza art.296 Cod procedură civilă, Tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții reclamanți.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurenții-pârâți-reclamanți, și, solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea dosarului spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei pronunțate de Tribunalul București, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale, cu obligarea intimatului-reclamant-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art.299 și 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, recurenții-pârâți-reclamanți au făcut o prezentare a situației de fapt și au susținut că la data de 26.09.2005, locatorul a condiționat încheierea unui contract de închiriere de plata unei chirii în cuantum de 25% din veniturile chiriașilor (dar nu mai puțin de 2.000.000 lei (ROL)), ceea ce a condus la refuzul lor de a încheia contractul.
Au mai arătat recurenții-pârâți-reclamanți că, potrivit art.20 din Constituția României, interpretarea și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenilor trebuie să se facă în conformitate de prevederile tratatelor internaționale la care România este parte, iar în caz de neconcordanță între reglementarea internă și cea internațională, se dă prioritate normei internaționale și că au solicitat încheierea unui contract de închiriere în condițiile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.114/1996, fără o majorare exagerată a chiriei.
Cu referire la cererea de instituire a unui drept de retenție, recurenții-pârâți-reclamanți au arătat că, potrivit dispozițiilor art.48 din Legea nr.10/2001, obligația restituirii contravalorii îmbunătățirilor ce au adus un spor de valoare locuinței, este în sarcina persoanei îndreptățite la retrocedare; aceștia au solicitat să se țină seama de cuantumul îmbunătățirilor și al reparațiilor necesare și utile, conform rapoartelor de expertiză efectuate în cauză și care profită intimatului-reclamant-pârât.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 5 lei, achitată cu chitanța nr.-/1/11.02.2009, eliberată de BANK; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Intimatul-reclamant-pârât nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs, însă, prin concluziile scrise depuse la dosar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Deliberând cu prioritate asupra excepției nulității cererii de recurs, invocate din oficiu, potrivit dispozițiilor art.137 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea reține că recurenții-pârâți-reclamanți nu au formulat critici de nelegalitate referitoare la încheierea și prelungirea contractului de închiriere. Aceștia au făcut doar o prezentare a situației de fapt și au făcut referire la dispozițiile art.20 din Constituția României, fără a preciza însă care sunt normele interne și respectiv, internaționale care vin în concurs și între care există neconcordanță.
Curtea reține însă că poate fi încadrată la dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, critica referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.48 din Legea nr.10/2001 și la condițiile de instituire a unui drept de retenție, astfel că va respinge excepția nulității recursului.
Analizând acest motiv de recurs, prin raportare la dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat, întrucât din Dispoziția nr.980/17.04.2003 a Primarului General al Municipiului B, rezultă că imobilul din care s-a solicitat evacuarea, a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art.48 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, obligația de despăgubire a chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, revine statului sau unității deținătoare.
Întrucât dreptul de retenție, ca drept real de garanție imperfect, dă posibilitatea reținerii bunului până la momentul la care creditorul titular al bunului va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea bunului, rezultă că acest drept nu poate fi instituit atunci când suma de bani trebuie restituită de la o altă persoană.
Prin urmare, dispozițiile art.48 din Legea nr.10/2001, au fost corect interpretate și aplicate în speță, astfel că, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-pârâți-reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.1219/30.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât -.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- -
GREFIER
Red.
Tehodact.
2 ex/17.03.2009
- Secția a V-a Civ. -
-
Jud. Sectorului 3. - Secția Civ. -
****
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
