Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 337/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 337
Ședința publică din data de 18.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 2: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 3: Melania Stanciu
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1710/11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă RO.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns intimata - reclamantă RO., reprezentată de consilier juridic Linda, care depune, în ședință publică, delegație, lipsind recurenții - pârâți și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că recurenții - pârâți au depus timbru judiciar, în valoare de 0,30 lei și dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 5 lei, respectiv chitanța seria - nr. -/18.03.2009, eliberată de Unitatea Bank. Totodată, arată că au fost comunicate motivele de recurs intimatei - reclamante RO., care, la data de 12.06.2009, data poștei, a depus întâmpinare, în trei exemplare, ce nu a fost comunicată.
Curtea ia act de îndeplinirea de către recurenții - pârâți și a obligației de a depune timbru judiciar și de a achita taxă judiciară de timbru pentru cererea de recurs pe care au formulat-
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.
Reprezentantul intimatei - reclamante RO. solicită respingerea recursului promovat de către părțile adverse, ca fiind neîntemeiat și nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.
Continuând, învederează că intimata - reclamantă este proprietarul de drept al imobilului pe care recurenții - pârâți îl ocupă fără a avea un titlu locativ valabil.
Subliniază că recurenții - pârâți nu au acceptat să încheie un contract de închiriere pentru a intra în legalitate și reiterează susținerea potrivit căreia aceștia nu dețin un titlu locativ valabil pentru spațiul pe care îl ocupă.
Apreciază că dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocate de către părțile adverse, nu sunt aplicabile în prezenta speță și precizează că recurenții - pârâți au fost deja evacuați din spațiul pe care îl ocupau în mod nelegal și au declarat, în fața notarului, că intimata - reclamantă este proprietara imobilului în discuție.
Concluzionând, solicită respingerea recursului declarat de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1710/11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr- și depune concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberand asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13.09.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr- reclamanta - - SRL a chemat în judecată pe pârâții și solicitând instanței să dispună evacuarea pârâților pentru lipsa titlului din imobilul aflat în proprietatea reclamantei situat în B,-, sector 3 și obligarea acestora să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 3535/08.04.2008 a fost admisă cererea, s-a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-, sectorul 3, fiind obligați la 10,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă,
Instanța de fond a reținut că imobilul situat în B-, sector 3 fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 prin dispoziția primarului general al Municipiului B nr. 1257/21.08.1995 numiți lor, și, iar prin contractul de vânzare cumpărare din data de 06.12.2004, autentificat sub numărul 6509/06.12.2004 de BNP A și, societatea reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Instanța a reținut că în imobilul menționat locuiesc pârâții în baza contractului de închiriere nr. 196/29.09.1994 încheiat cu, cu valabilitate 5 ani, așa cum rezultă din în scrisul depus la dosarul cauzei în acest sens.
Termenul de închiriere a expirat potrivit contractului la data de 18.04.1999. Conform nr.OUG 40/1999, noii proprietari aveau obligația de a notifica în 30 zile pe chiriași, în sensul încheierii unui nou contract de închiriere.
Aceștia nu au urmat procedura stabilită de art. 10 din nr.OUG nr. 40/1999 astfel încât contractul de închiriere încheiat cu a fost prelungit de drept potrivit art. 11 din nr.OUG nr. 40/1999 până la încheierea unui nou contract de închiriere.
După dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, reclamanta i-a notificat pe pârâți la data de 14.03.2007 și 04.05.2007 în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, contract care nu s-a încheiat ca urmare a faptului că părțile nu au căzut de acord asupra tuturor clauzelor.
Instanța a apreciat că, în calitate de proprietar al imobilului din- Sector 3 B, reclamanta are dreptul să se bucure de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului menționat.
Pe de altă parte, pârâții în calitate de chiriași, au beneficiat de protecție potrivit OUG nr. 40/1999 timp de 13 ani, din anul 1995 până în prezent astfel că scopul respectivei ordonanțe a fost atins și nu se mai justifică atingerea adusă dreptului de proprietate al reclamantei.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 480.civ. și art. 1 Protocol 1 din Convenția Europeană privind drepturile omului și libertățile fundamentale, a admis acțiunea și a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în Strada - a - nr. 10 Sector 3 B, pentru lipsă de titlu și în baza art. 274.proc. civ. a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată, în cu antum de 10,3 lei, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel pârâții și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelanții pârâți au arătat că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză nu este incidentă nr.OUG 40/1999.
Apreciază ca, atât speța invocată în sentință precum și comentariul făcut de instanța de fond pe marginea textului, apare pe de o parte ca neavând legătură cu cauza de față, iar pe de altă parte, rezultă că statul are dreptul a-și reglementa prin acte normative proprii, problemele de administrație, sociale economice prin adoptarea unor legi care să reglementeze raporturile care se între acesta și cetățenii sau instituțiile sale.
Astfel, chiar instanța de fond arată că OUG 40/1999 este un act normativ care vine să arbitreze relațiile care se ivesc între proprietarii de imobile și chiriașii lor, numai că instanța de fond ajunge la o concluzie greșită, atunci când afirmă că proprietarii care au omis să se conformeze condițiilor de formă prevăzute de nr.OUG 40/1999 sunt sancționați cu o obligație pe care trebuie să o execute în timp nelimitat.
În realitate, instanța de fond își motivează soluția reținând inaplicabilitatea nr.OUG 40/1999 în speța de față, în caz contrar însemnând să respingă acțiunea pentru că reclamanta în calitate de nou proprietar al imobilului trebuia să se conformeze disp. art. 10 alin. 1 art. 11 alin. 1, art. 14 din actul normativ mai sus menționat.
Instanța de fond acceptă că nr.OUG 40/1999 este în vigoare în prezent, dar apreciază că pârâții nu pot beneficia de dispozițiile ei. Consideră că este inechitabil să fie aruncați afară în stradă, la vârsta de peste 70 de ani, locuind în această casă din anul 1964, timp în care au făcut cheltuieli cu întreținerea acesteia și au plătit regulat chiria cerută de stat.
Arată apelanții că, timp de 13 ani, reclamanta nu a făcut nici un demers pentru a le aduce la cunoștința că este proprietara imobilului. Cu toate că au făcut obiecțiuni la un contract de închiriere propus de reclamantă, aceasta nu a înțeles să modifice unele clauze ale contractului, astfel că acesta nu a mai fost încheiat.
Arată că reclamanta nu a respectat dispozițiile nr.OUG 40/1999 în ce privește și procedura prealabilă ce trebuia urmată în cauză și că instanța de fond nu a luat în calcul faptul că apelanții erau de acord în final cu semnarea contractului de închiriere.
Consideră netemeinică hotărârea întrucât instanța de fond nu a analizat probele administrate în cauză și nu a ținut seama de modul cum a acționat reclamanta, apelanții necunoscând faptul că imobilul este monument istoric.
Arată că și în prezent sunt de acord cu forma contractului de închiriere, pe care doresc să îl semneze.
Prin întâmpinarea depusă în apel, ntimata reclamantă a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate, arătând că apelanții pârâți ocupă un spațiu fără a avea vreun titlu locativ și refuzând să încheie contract de închiriere, deși aceștia au fost notificați și cu toate că nu mai există obligativitatea încheierii vreunui contract de închiriere cu chiriașii care ocupă spațiul, apelanții refuzând și plata vreunei chirii aferentă spațiului în discuție.
Arată că nr.OUG 40/1999 nu au mai fost menținută după apariția nr.OUG 8/2004, în cauză fiind astfel incidente dispozițiile art. 1 din această ultimă Ordonanță.
Arată și că, în ce privește contractul de închiriere propus apelanților, nu cuprinde nici o clauză ilegală de natură a determina refuzarea încheierii acestuia, contrazicând susținerea apelanților în sensul că ar fi de acord cu încheierea acestui contract.
Prin decizia civila nr. 1710/11.12.2008 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a V-a Civilă apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a hotari astfel instanta de apel a retinut urmartoarele:
"Instanța de fond a făcut o corectă interpretare a legislației în vigoare apreciind că pârâții nu dețin un titlu locativ asupra imobilului în discuție.
Soluția instanței de fond este corectă fiind impusă cu forță de lege de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Radovici și împotriva României pronunțată la data de 2.11.2006.
Astfel, Curtea a reținut că măsurile de protecție a chiriașilor adoptate prin OUG nr. 40/1999 nu sunt criticabile în sine deoarece statul dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atâta timp cât există riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său autoritățile trebuiau să stabilească mecanisme legislative previzibile și coerente care să protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că OUG nr. 40/1999 nu cuprinde astfel de garanții.
În speța menționată s-a reținut că Statul Român a încălcat art. 1 din primul protocol adițional al Convenției.
Obligația prevăzută de art. 47 alin. 1 din Constituția României, conform căruia "statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent" este stabilită atât în favoarea chiriașilor cât și în favoarea proprietarilor. Evident că această obligație este stabilită în sarcina statului și nu a altor persoane fizice.
Tribunalul constată că soluția de admitere a acțiunii în evacuare este legală și temeinică, în condițiile în care protecția socială, la care aspiră în mod justificat chiriașii, trebuie realizată de către stat iar nu pe seama proprietarilor particulari.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 11 alin 1 din OUG nr. 40/1999 sunt susceptibile de o interpretare sistematică, în considerarea termenului legal de prorogare a raporturilor locative instituit de art. 2, în sensul că prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, în ipoteza în care proprietarul nu-și îndeplinește obligația prevăzută de art. 10, operează până la încheierea unui nou contract, dar în mod evident nu poate depăși durata legală de prorogare de 5 ani de la data intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999.
, drepturile locative a căror durată a fost legal prelungită prin efectul art. 11 alin. 1, nu le conferă chiriașilor o folosință nelimitată în timp, practic viageră, întrucât în astfel de situații, după expirarea termenului pentru care a operat prorogarea legală și în lipsa unei noi prorogări legale, închirierea încetează dacă nu intervine relocațiunea tacită potrivit dreptului comun (art. 1437-1438 și 1542 civ) sau o modificare legislativă.
Privitor la ultima ipoteză, se constată că legiuitorul nu a mai intervenit în sensul prorogării legale a locațiunii pentru această categorie de imobile ulterior datei de 08.04.2004, având în vedere că prin OUG nr. 8/11.03.2004 aprobată prin Legea nr. 219/27.05.2004, s-a prelungit de drept pe o perioadă de 5 ani durata contractelor de închiriere privind exclusiv suprafețe locative cu destinație de locuințe din proprietatea statului sau a unităților administrativ teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a OUG 8/2004.
a contrario, în cazul în care nu a intervenit tacita relocațiune, durata închirierii a expirat la 08.04.2004, apelanții pârâți neavând dreptul la reînnoirea contractului în condițiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, pentru motivele mai sus expuse.
Intenția legiuitorului nu a fost aceea de a oferi chiriașilor din astfel de locuințe o protecție perpetuă, nelimitată în timp, ci de a proteja această categorie de persoane în fața unor acțiuni intempestive ale proprietarilor cărora li s-a restituit imobilul, constrângându-i pe aceștia să permită exercitarea temporară a drepturilor locative și instituind în art. 11 alin. 1 sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestei obligații, sancțiune ce nu poate avea însă efecte nelimitate întrucât ar încălca în mod evident și nepermis dreptul de proprietate, într-unul din cele mai importante prerogative ale sale.
În cauza de față, Tribunalul reține în plus, contrar celor susținute de apelanții pârâți, că reclamanta subdobânditoare a imobilului de la foștii proprietari recunoscuți de justiție, chiar s-a conformat dispozițiilor OUG 40/1999 și i-a notificat pe chiriași, propunându-le încheierea unor contracte, față de care pârâții în speță au formulat unele obiecțiuni, fără a se mai prezenta ulterior, conform convocării, la sediul notarului public în vederea negocierii și perfectării contractului, așa cum rezultă din încheierea de certificare nr. 44960/07.05.2007, situație ce le este exclusiv imputabilă.
Pentru toate considerentele expuse, tribunalul constată că pârâții ocupă imobilul în discuție fără un titlu locativ, neputând opune proprietarului dispozițiile OUG nr. 40/1999, așa încât sentința primei instanțe este temeinică, apelul urmând a fi respins ca nefondat."
Impotriva acestei decizii au declarat recurs si.
In motivarea recursului au fost formulate urmatoarele critici:
Instanta de apel a retinut in mod eronat ca imobilul a fost retrocedat proprietarilor de drept în temeiul Lg. 10/2001, in realitate imobilul fiind retrocedat foștilor proprietari, și, ca urmare a unei acțiuni în revendicare făcută de aceștia în temeiul art. 480.Civil, acțiune care a avut ca rezultat admiterea ei de către Judecătoria sectorului 3 B, prin Sentința Civilă 3964/13.04.1994, sentință aflată la dosarul cauzei.
Instanta de apel a retinut in mod eronat ca adevărații proprietari ar fi vândut intimatei reclamante imobilul în cauză cu contractul de vânzare cumpărare nr. 6509/06.12.2004, afirmație care este departe de adevăr.
Instanta de apel a retinut in mod eronat ca recurentii locuiesc din anul 1994 conform Contractului de închiriere nr. 196 încheiat cu Primăria Municipiul B prin Primar General, cu o valabilitate de 5 ani, in realitate recurentii locuind în acest imobil din anul 1964, așa cum rezultă din adresa a Primăriei Municipiului B, Departamentul Patrimoniu Imobiliar, contractul de închiriere încetând ca urmare a retrocedării imobilului către familia.
Recurentii au mai aratat ca apreciaza ca in cauza sunt aplicabile dispozitiile OUG 40/1999, iar intimata nu a respectat dispozitiile art. 10 și 11 din aceasta.
Recurentii au mai aratat ca în anul 2000, anterior cumpararii imobilului de catre, numitele și a solicitat Judecătoriei Sectorului 3 evacuarea pe motiv de neplata chiriei, iar Judecătoria Sectorului 3 prin Sentința Civilă nr. 5968/27.06.2002 a respins cerere de evacuare, dar a obligat pe fiecare chiriaș la diverse sume de bani, drept chirie restantă, ca, in această situație, chiriașii, inclusiv recurentii, au făcut toate diligențele pentru a plăti restanțele stabilite de instanță, dar nu am putut face acest lucru întrucât nu se cunoșteau adresele din străinătate ale proprietarelor, acestea fiind reprezentate în instanță de un avocat, care nu a putut se ne indice unde locuiau.
Recurentii au mai aratat ca, după aproape 2 ani de la cumpărarea imobilului, mai exact la 14.03.2007 și 04.05.2007, intimata le-a facut cunoscut că trebuie să se întâlneasca pentru a negocia un contract de închiriere, ca anterior intimata reclamantă mai făcuse notificări în sensul că dorește să vadă care este starea tehnică a imobilului fapt care de altfel i s-a și permis așa cum rezultă din Procesul Verbal de Constatare din 31.03.2007, proces verbal aflat la dosar, dar de care nici o instanță nu face vorbire, din care rezultă că locuința este în stare bună, constatarea făcându-se de către reprezentantul intimatei reclamante.
Recurentii au aratat ca, primind cele două notificări, si-au arătat disponibilitatea de a încheia un contract de închiriere, care să convină ambelor părți, ca, drept urmare, intimata reclamantă ne comunică un contract de închiriere care cuprindea 21 de articole, unele din ele fiind nelegale, ca in această situație am trimis o notificare, nr. 267 din aprilie 2007, prin care îi aduceau proprietarului la cunoștință, obiecțiunile recurentilor și în final acceptul recurentilor de a semna acest contract, dacă accepta obiecțiunile formulate, ca, in final intimata reclamanta le-a comunicat un nou contract, în care sunt inversate majoritatea obiecțiunilor recurentilor, menționând două articole pe care le-au considerat nelegale și au cerut eliminarea lor sau modificarea acestora, fiind vorba de obligarea recurentilor de a nu înscrie contractul de închiriere în cartea funciară și obligarea recurentilor de a nu solicita cumpărarea apartamentului, ceea ce echivala ca dreptul recurentilor de preemțiune sa fie anulat din.
Recurentii au mai aratat ca, văzând aceste obiecțiuni, intimata reclamantă a refuzat categoric să mai continue discuțiile solicitând instanței evacuarea, deși au arătat chiar la încheierea dezbaterilor că sunt de acord cu semnarea contractului, chiar cu menținerea celor două articole dezavuate de recurenti.
De asemenea, recurentii au aratat ca atât instanța de fond, cât și instanța de apel apreciază că OUG40/99 este în vigoare, dar că aceasta nu își mai poate produce efectul de protejare a chiriașului, ambele instante ignorand ca reclamanta nu si-a indeplinit obligatia prevazuta de art. 10 alin. 1 din OUG 40/1999, care arată că în temen de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal să comunice chiriașilor, propunerea de a încheia un nou contract de închiriere.
Recurentii au mai aratat ca intimata a afirmat ca imobilul este degradat, ignorand obligatiile ce revin proprietarului de a intretine si repara fatada cladirii proprietatea sa.
Recurentii au mai aratat ca cele două instanțe au afirmat ca recurentii au beneficiat suficient timp de 13 ani de prevederile OUG40/1999, ca aceasta afirmație este total nelegală și considera că a fost făcută numai pentru a da un conținut cât mai convingător soluției pronunțate.
Recurentii au mai aratat ca apreciaza ca hotararea CEDO în cazul Radovici și Stanescu versus România nu are nici un fel de legătură cu acțiunea introdusă de intimata reclamantă.
De asemenea, recurentii au aratat ca niciuna din cele două instanțe nu a ridicat problema riscului pe care și l-a asumat intimata reclamantă, atunci când a cumpărat imobilul, neinteresându-se nici un moment dacă acesta este ocupat de chiriași sau nu, ca in ce priveste referirea la art. 47 alin. 1 din Constitutia Romaniei, apreciaza ca legiuitorul a avut în vedere textul din Constituție, și a căutat să asigure atât chiriașilor cât și noilor propietari o protecție socială, emițând un act normativ, în speță 40/99, care prevede obligații și drepturi atât pentru chiriași cât și pentru proprietari, instituind niște reguli procedurale, care trebuiesc urmate de ambele părți.
Recurentii si-au intemeiat cererea de recurs pe dispozitiile art. 304 pct. 9.proc.civ.
Analizand lucrarile dosarului in raport cu motivele de recurs invocate, curtea retine urmatoarele:
In mod eronat sustin recurentii ca instanta de apel ar fi retinut ca imobilul a fost retrocedat proprietarilor de drept în temeiul Lg. 10/2001 si vandut reclamantei, in analiza facuta de tribunalul cererii de apel cu care a fost investita neregasindu-se nici o mentiune cu privire la modul in care imobilul a ajuns in proprietatea reclamantei.
De altfel, este irelevant acest aspect atat timp cat nu se contesta dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului in litigiu.
De asemenea, instanta de apel nu a retinut ca si constatare proprie faptul ca recurentii locuiesc in imobil din anul 1994. De altfel, data de la care locuiesc in imobil paratii-recurenti este irelevanta, ceea ce se verifica in cauza fiind existenta sau neexistenta titlului locativ al acestora.
De asemenea, este irelevanta in cauza imprejurarea ca recurentii au mai avut un litigiu cu proprietarii anteriori ai imobilului pentru evacuare pentru neplata chiriei, in litigiul de fata analizandu-se in ce masura exista vreun titlu care sa ii indreptateasca sa ocupe imobilul, iar nu neplata chiriei.
Termenul de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal pentru trimiterea notificarii, prevazut de art. 10 alin. 1 din OUG 40/1999 nu are nici o relevanta in privinta dreptului proprietarului, acesta fiind liber sa trimita oricand respectiva notificare sau sa nu o trimita niciodata.
In cauza, asa cum au retinut si instantele de fond si cum recunosc chiar recurentii, reclamanta a trimis acestora notificari succesive, insa recurentii au refuzat, sub diferite pretexte, semnarea contractului de inchiriere. Nici unul din motivele de refuz invocate de recurenti nu sunt justificate, avand in vedere ca, de la primirea notificarii acestia aveau un termen de 30 de zile pentru a comunica proprietarului cererea de a incheia un nou contract de inchiriere.
De altfel, aspectul invocat este irelevant intrucat, asa cum corect a retinut instanta de apel interpretand sistematic OUG 40/1999 si in concordanta cu practica CEDO in materie, prorogarea de drept a contractului de inchiriere al recurentilor a incetat la 8.04.2004, iar dupa acest moment continuarea recurentilor de a locui in imobil s-a facut fara titlu, intrucat nu s-a facut nici o dovada ca ar fi operat reinnoirea contractului de inchiriere in temeiul art. 14 din OUG 40/1999 sau ca ar fi operat tacita relocatiune.
Astfel, reinnoirea contractului nu putea avea loc decat in masura in care titularul dreptului la reinnoire si-ar fi exercitat acest drept anterior expirarii termenului de 5 ani pentru care operase prelungirea de drept, respectiv anterior datei de 8.04.2004, solicitand anterior acestei date reinnoirea raporturilor locative, OUG 40/1999 necontinand nici o dispozitie prin care sa se prevada reinnoirea de drept a contractelor de inchiriere, in lipsa manifestarii de vointa in acest sens a titularului dreptului la reinnoire.
Pe de alta parte, chiar daca ar fi operat tacita relocatiune, ar fi fost aplicabile dispozitiile art. 1437, 1452.civ. asa incat ar fi continuat in acest temei pana la expirarea "concediului" anuntat de locator, respectiv pana la momentul cand locatorul a notificat chiriasul in sensul ca nu mai intelege sa continue raporturile locative sau pana cand l-a actionat in judecata pentru evacuare.
In consecinta, notificarea facuta de intimata in sensul de a negocia un contract de inchiriere cu recurentii poate valora cel mult recunoasterea existentei unor raporturi locative intemeiate pe tacita relocatiune, tacita relocatiune care a operat insa in conditiile art. 1437, 1452 civ. astfel ca, dupa introducerea actiunii in evacuare recurentii au ocupat imobilul fara nici un titlu.
Este total irelevant aspectul privind starea imobilului, intrucat cererea de chemare in judecata cu care a fost investita instanta si solutia atacata nu s-au intemeiat pe starea imobilului, ci pe lipsa de titlu.
Pentru considerentele expuse mai sus apar ca irelevante si sustinerile privind modul in care au decurs negocierile intre parti cu privire la incheierea unui contract de inchiriere sau exprimarea acordului recurentilor, cu ocazia dezbaterilor in fata instantei, privind incheierea unui contract de inchiriere, atat timp cat, dupa momentul introducerii cererii de chemare in judecata nu a mai existat vreo oferta de a incheia contract de inchiriere pentru care sa fie relevanta o acceptare.
In ce priveste hotararea CEDO în cazul Radovici și Stanescu versus România, curtea constata ca aceasta in mod corect a fost retinuta de instanta de apel ca fiind relevanta in cauza, intrucat prin aceasta hotarare Curtea Europeana a stabilit in mod implicit limitele in care dispozitiile OUG 40/1999 sunt conforme art. 1 din Protocolul 1 CEDO, respectiv in acele limite in care nu exista riscul ca proprietarul sa suporte o sarcina excesiva in ce priveste posibilitatea de a dispune de bunul sau, astfel ca in mod corect instanta de apel a interpretat dispozitiile OUG 40/1999 retinand ca prelungirea de drept a contractului in temeiul art. 11 din OUG 40/1999 nu poate opera pe un termen mai decat cel pentru care s-a dispus prelungirea de drept pentru contractele avand ca obiect imobile aflate in proprietatea statului.
Intimata-reclamanta nu s-a suspus unui risc prin cumprarea imobilului ocupat de chiriasi, intrucat singurul "risc" putea fi acela de a respecta dispozitiile legale in materie, iar acesta nu poate fi considerat un risc in sensul dat de recurenti acestui termen.
OUG 40/1999 constituie un act de protectie sociala pentru chiriasi si, totodata, o limitare a dreptului de proprietate pentru chiriasi, aceasta din urma limitare fiind acceptabila in limitele aratate de CEDO in cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei, deja analizate mai sus, iar instanta de apel in mod corect a retinut ca art. 47 alin. 1 din Constitutie instituie o obligatie in sarcina statului, care nu poate fi indeplinita prin transferarea ei in sarcina particularilor, transfer care sa aiba ca efect limitarea dreptului de proprietate peste majra acceptabila din punct de vedere al art. 1 Protocolul 1 CEDO.
In consecinta, curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr. 1710/11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă RO..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. MS
.red.
2 ex./02.07.2009.
Jud Apel Secția a V-a Civilă
,
Președinte:Andreea VasileJudecători:Andreea Vasile, Georgeta Stegaru, Melania Stanciu
