Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 449/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

DOSAR NR-

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 449

Ședința publică din data de: 29.10.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu

JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile

JUDECĂTOR 3: Mihaela

GREFIER -

Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții - pârâți - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 118A/26.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenții - pârâți - reclamanți, și, reprezentați de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/04.05.2009, aflată la fila nr. 40 din dosar și intimata - reclamantă - pârâtă, personal și asistată de avocat, cu împuternicire avocațială nr. 44746/29.04.2009, aflată la fila nr. 38 din dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la termenul anterior s-a dispus amânarea judecării cauzei având în vedere dispozițiile cuprinse în Hotărârea Generală a Judecătorilor Curții de Apel București adoptată la data de 28.08.2009.

Reprezentantul recurenților - pârâți - reclamanți, și învederează că dorește să depună la dosar copia hotărârii și Radovici contra României.

Curtea apreciază că nu se impune depune hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care a făcut referire apărătorul recurenților - pârâți - reclamanți, având în vedere că aceste hotărâri sunt publice și la înmâna instanței.

Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de recurs.

Reprezentantul recurenții - pârâți - reclamanți, și.

Continuând, arată că instanța de apel a încălcat fundamental dreptul părților pe care le reprezintă la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 din Convenția privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului.

Apreciază că valabilitatea unor norme imperative în raport de prevederile Constituție nu poate fi analizată decât de Curtea Constituțională și învederează că instanța s-a pronunțat fără să fi supus dezbaterii părților aspectele în discuție.

Față de cele învederate anterior, solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la Curtea Constituțională, instanță ce este competentă a soluționa excepția de neconstituționalitate invocată din oficiu de către instanța de apel.

Menționează că instanța de apel a lărgit cadrul procesual, în ceea ce privește temeiul de drept, fără a supune acest aspect discuției părților.

Totodată, apreciază că în speță nu este aplicabilă OUG nr. 8/2004, întrucât se referă la imobile care la data intrării în vigoare a ordonanței se aflau în proprietatea Statului.

Subliniază că la data intrării în vigoare acestui act normativ, imobilul în litigiu era deja în proprietatea intimatei și nu a statului, rolul fiscal fiind deschis la data de 14.01.2004.

Precizează că prin deciziile nr. 256/20.03.2007, 538/13.05.2008 și 711/24.10.2009 Curtea Constituțională a analizat dispozițiile art. 6, 11, 12 și 14 din OUG nr. 40/1999 și s-a stabilit că acestea nu încalcă dreptul de proprietate așa cum este el garantat de către Constituția României.

Menționează că toate modificările Legii nr. 10/2001, ulterioare anului 2004, confirmă prin art. 13 toate prevederile și procedurile imperative ale OUG nr. 40/1999.

De asemenea, apreciază că hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza și Radovici contra României a fost aplicată de către instanță în mod eronat.

Subliniază că anterior menționata cauză are ca obiect acțiunea în pretenții, iar speța de față are ca obiect evacuarea, respectiv acțiunea în constatare și obligație de a face, obiectele celor două cauze fiind distincte.

Totodată, arată că părțile din prezentul dosar sunt persoane fizice, iar hotărârea pronunțată de către CEDO privește o acțiune între persoane fizice și Statul Român.

Continuând, face referire la art. 20 din Constituția României, potrivit căruia dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; în situația în care există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Mai învederează că instanța de apel a ignorat aspecte importante ce rezultă din probatoriu.

Arată că prima notificare cu intenția de a încheia un contract de închiriere aparține părților pe care le reprezintă și nu intimatei, din toate înscrisurile de la dosar rezultând că recurenții - pârâți - reclamanți au avut o preocupare intensă de a finaliza încheierea contractului.

Subliniază că intimata - reclamantă - pârâtă nu a notificat în termen de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal și precizează că aceasta, la interogatoriu, a recunoscut că motivul pentru care nu s-a încheiat contractul de închiriere este prețul chiriei.

De asemenea, învederează că părțile pe care le reprezintă au înțeles să critice hotărârea pronunțată de către instanța de apel având în vedere că aceasta cuprinde o motivare contradictorie.

Arată că potrivit dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 40/1999, neplata chiriei nu poate fi invocată ca și motiv de evacuare.

În plus, reiterează motivele de apel, excepția prematurității acțiunii în evacuare și excepția inadmisibilității acțiunii.

Apreciază că dreptul de a cerere evacuarea este încă nenăscut și subliniază că, în speță, sunt întrunite condițiile prevăzute de OUG nr. 40/1999.

Concluzionând, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată.

Apărătorul intimatei - reclamante - pârâte apreciază că instanța nu s-a pronunțat pe o excepției de neconstituționalitate, nefiind invocată vreo astfel de excepție.

De asemenea, învederează că instanța nu a lărgit cadrul procesual și subliniază că partea pe care o asistă a avut inițiativa încheierii unui contract de închiriere, dar părțile adverse au refuzat din diverse motive.

Totodată, arată că s-a scurs perioada de cinci ani de protecție a chiriașilor stabilită prin OUG nr. 40/1999.

Concluzionând, solicită respingerea recursului formulat de către recurenții - pârâți - reclamanți, ca nefundat și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și o reține în vederea pronunțării asupra cererii de recurs formulată de către recurenții - pârâți - reclamanți, și împotriva deciziei civile nr. 118A/26.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă.

CURTEA

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 05.11.2007 sub nr- reclamanta a chemat în judecată pe pârâții, și Lisa, ambii prin reprezentant legal și pe, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în B,-,. 3,. 1, sector 1, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în B,-,. 3,. 1, sector 1, conform sentinței civile nr. 670/05.10.2000 a Tribunalului București, iar înscrierea imobilului pe rol fiind făcută la data de 14.01.2004. Prin aceeași hotărâre s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26216/17.10.1996 încheiat cu numita (autoarea pârâților, ).

Deși contractul a fost anulat, pârâții au continuat să locuiască în imobil, invocând drepturi locative stabilite de OUG nr. 40/1999, fără a face niciun demers pentru încheierea contractului de închiriere.

A mai susținut reclamanta că i-a notificat de mai multe ori pe pârâți în vederea încheierii contractului, aceștia neprezentându-se sau refuzând încheierea contractului, trimițând la rândul lor o notificare formală prin care arată că sunt de acord cu încheierea contractului. Relativ la numita rec1amanta a arătat că aceasta nu este membru de familie în înțelesul art. 32/1 din OUG nr. 40/1999, nebeneficiind de dispozițiile OUG nr. 40/1999.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile OUG nr. 40/1999, art. 480 și urm. civ, art. 274.proc.civ.

La termenul din 14.01.2008 pârâții, și pârâții minori și prin reprezentant legal au formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, pârâții-reclamanți au invocat excepția prematurității față de dispozițiile art. 6 și 11 din OUG nr. 40/1999 și excepția inadmisibilității față de existența titlului de deținere al imobilului, respectiv contractul de închiriere nr. 10332/18.04.1996 prelungit potrivit art. 11 alin.1, art. 12 și 14 din OUG nr. 40/1999.

Prin cererea reconvențională, pârâții-reclamanți au solicitat să se constate statutul lor de chiriași de drept ai imobilului din B,-,. 1,. 3, sector 1, să fie obligată reclamanta-pârâtă la încheierea unui contract de închiriere pe o durată de 5 ani, iar în subsidiar să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata sporului de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și utile, precum și constatarea dreptului de retenție asupra imobilului în cauză.

La termenul din 10.03.2008 instanța a luat act că Ministerul Public nu înțelege să participe în cauză și de precizarea cu privire la numele pârâtei-reclamante Lisa, a respins cererea pârâților-rec1amanți de citare a tatălui pârâtului minor, a calificat susținerile pârâțilorrec1amanți cu privire la excepția prematurității și inadmisibilității ca fiind apărări pe fondul cauzei, a respins excepția insuficientei timbrări a capătului 3 din cererea reconvențională și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei-pârâte pe capătul 3 din cererea reconvențională având ca obiect contravaloarea sporului de valoare, pentru considerentele-reținute în practicau a hotărârii.

Prinsentința civilă nr. 3174/10.03.2008, Judecătoria Sectorului 1a admis acțiunea formulată de reclamanta-pârâtă, în contradictoriu cu pârâții-reclamanți, Lisa și, a respins capetele 1, 2 și 4 din cererea reconvențională ca neîntemeiate, a respins capătul 3 din cererea reconvențională având ca obiect sporul de valoare ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a dispus evacuarea pârâților-reclamanți din imobilul situat în B,-,.3,.1, sectorul 1 și a obligat pârâții-reclamanți să plătească reclamantei-pârâte suma de 1.348,82 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr. 670/05.10.2000 a Tribunalului Bucureștis -a admis acțiunea rec1amantei și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26126/17.10.1996 încheiat de Primăria Municipiului B prin SC Nord SA cu numita. Prin aceeași hotărâre s-a admis acțiunea în revendicare, fiind obligat să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a acestui contract prin decizia civilă nr. 615/12.12.2001 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 132/14.01.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta-pârâtă și-a înregistrat imobilul la Administrația Financiară, deschizându-și rol fiscal la data de 14.01.2004, iar prin încheierea nr. -/06.08.2007 a Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară B Sector 1 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte asupra imobilului în cauză.

Pârâții-reclamanți, și sunt fii numitei, în timp ce și Lisa sunt fii pârâtei-reclamante. În ceea ce o privește pe pârâta-reclamantă, instanța a reținut afirmația necontestată de părți conform căreia aceasta ar fi sora numitei.

Reclamanta-pârâtă i-a notificat la data de 12.07.2005 pe pârâtiirec1amanti, și, solicitându-le să se prezinte la data de 19.07.2005 la BEJ în vederea încheierii unui contract de închiriere pentru folosința apartamentului nr. 2 situat în B,-, sector 1.

Cu această ocazie s-a încheiat procesul-verbal din data de 19.07.2005 prin care notificații au învederat decesul numitei și faptul că sunt de acord să încheie un contract de închiriere cu reclamanta-pârâtă, angajându-se să comunice o cerere scrisă pentru încheierea contractului, precum și adeverințe privind veniturile acestora.

Ulterior prin notificarea nr. 17153 N/11.08.2005 BEJ pârâții-reclamanți, și au învederat că sunt de acord cu încheierea contractului de închiriere, învederând prezența în spațiul în cauză și a altor 3 persoane, este vorba de ceilalți pârâți-reclamanți din prezenta cauză, prezentând și dovezi privind venitul net al familiei.

Prin notificarea nr. 1467/03.08.2007, emisă ca urmare a notificării reclamantei-pârâte din data de 03.07.2007 pentru când s-a încheiat procesul-verbal din data de 12.07.2007, pârâții-reclamanți, și au solicitat încheierea contractului de închiriere, precum și prezentarea de către reclamantă-pârâtă a dovezii că în prezent este proprietara imobilului în cauză: Titlu de proprietate cu încheiere de intabulare, extras de rol fiscal și extras de carte funciară.

Reclamanta-pârâtă i-a mai notificat pentru a prezenta chitanțe din care să rezulte veniturile pe ultimele 6 luni și în vederea încheierii unui contract de închiriere pentru data de 12.10.2007, respectiv pentru data de 22.10.2007. Cu ocazia notificării din 22.10.2007 s-a încheiat procesul-verbal din data de 22.10.2007 în care sunt expuse opinii părților cu privire la durata contractului de închiriere și data de la care aceasta începe să curgă. De asemenea, s-a avut în vedere proiectul de contract de închiriere, precum și declarațiile privind veniturile ale pârâților-reclamanți, și.

Față de dispozițiile art. 6,9 alin.1, 10 alin.1 și 2 don OG 40/1999, instanța a reținut că reclamanta-pârâtă și-a respectat obligația de a-i notifica în vederea încheierii contractului de închiriere pe succesorii numitei, respectiv pe pârâții-reclamanți, și, chiar dacă cu depășirea termenului de 30 de zile, de la deschiderea rolului fiscal (14.01.2004).

Abia ca urmare a acestei notificări, pârâții-reclamanți au înțeles să formuleze la data de 11.08.2005 o cerere pentru încheierea unui contract de închiriere pentru apartamentul 3 situat în imobilul din B,-,. 3, sector 1.

Din examinarea notificărilor ce au avut loc între părți, instanța a constatat că cererea formulată de către pârâții-reclamanți cu privire la încheierea contractului de închiriere nu a fost expresia unei manifestări de voință reale și ferme, ci dorința de a tergiversa cât mai mult această procedură.

Astfel, deși la data de 11.08.2005 cu notificarea nr. 17153, pârâții-reclamanți au arătat că solicită încheierea contractului de închiriere, atașând și adeverințe de venituri, ulterior nu au efectuat nici un demers în vederea legalizării situației lor locative, preferând să locuiască în imobil fără a achita nici o chirie.

În acest sens, față de o eventuală pasivitatea a proprietarului, pârâții-reclamanți aveau posibilitatea de a se adresa instanței de judecată încă din luna august 2005, solicitând obligarea reclamantei-pârâte la încheierea contractului de închiriere. Pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamantei-pârâte la încheierea contractului de închiriere abia prin formularea cererii reconvenționale din data de 14.01.2008, ca o reacție pro causa față de cererea reclamantei-pârâte de evacuare a acestora.

Intenția pârâților-reclamanți de a tergiversa procedura încheierii contractului, rezultă și din aceea că urmare a unei noi notificări efectuate tot de către reclamanta-pârâtă, la data de 03.08.2007, solicită acesteia să facă dovada dreptului de proprietate, deși autoarea lor fusese parte în litigiu soluționat prin Sentința civilă nr. 670/05.10.2000 a Tribunalului București, hotărâre prin care s-a recunoscut calitatea acesteia de proprietar prin admiterea acțiunii în revendicare. Acesta după ce cu ocazia notificării anterioare din anul 2005 nu se contestase calitatea acesteia de proprietar și fără ca între timp să existe vreun indiciu cu privire la schimbarea situației privind dreptul de proprietate.

Împrejurarea că prin procesul-verbal s-au consemnat nemulțumirile pârâților-reclamanți față de proiectul de contract de închiriere propus a fi încheiat de către reclamanta-pârâtă, fără ca această situație să fie urmată de vreo acțiune a pârâților-reclamanți în sensul clarificării condițiilor încheierii contractului de închiriere, inclusiv prin intermediul instanței de judecată, vine să confirme faptul că aceștia nu au avut o intenție fermă și concretă de a încheia acest contract, lipsind practic cererea lor de a încheia acest contract.

Cât privește termenul pentru care se putea încheia contractul de închiriere instanța a constatat că dispoziția legală a art. 6 din OUG nr. 40/1999 stabilește un termen de 5 ani, dar în ceea ce privește începutul acestui termen, acesta urmează a fi analizată în funcție de fiecare caz concret. Astfel împrejurarea că fostul chiriaș tergiversează procedura încheierii contractului nu poate determina amânarea începutului acestui termen.

Nu poate fi reținută susținerea reclamantei conform căreia termenul ar începe să curgă de la data de 14.01.2004, atâta timp nici o dispoziție legală nu stabilește acest termen ca moment de început al noului contract. Pe de altă parte, chiar prima notificarea efectuată de către reclamanta-pârâtă a intervenit abia în luna iulie 2005.

Atâta timp cât proprietarul a notificat potrivit art. 10 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 pe fostul chiriaș, reiese că termenul de 5 ani de zile nu poate începe să curgă decât din momentul în care potrivit art. 10 alin. 2 din același act normativ urmare a acestei notificări, fostul chiriaș își manifestă intenția de a încheia noul contract, desigur dacă nu se dovedește vreo atitudine culpabilă a proprietarului în încheierea contractului.

S-a arătat că anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26126/17.10.1996 nu poate avea ca efect redobândirea calității de chiriaș în temeiul contractului nr. 10332/18.04.1996, deoarece efectele contractului de închiriere au încetat definitiv la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că argumentația pârâților-reclamanți relativă la repunerea în situația avută anterior este neîntemeiată.

Susținerea pârâților-reclamanți privind prelungirea de drept a contractului de închiriere, potrivit art. 11 din OUG nr. 40/1999 este valabilă doar pentru perioada de la expirarea celor 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal, adică 14.02.2004, și notificarea din data de 12.07.2005.

Față de circumstanțele concrete ale speței, instanța a apreciat că termenul de 5 ani ar fi curs de la data de 11.08.2005, dacă cererea de încheiere a contractului de închiriere formulată de către pârâții-reclamanți ar fi fost reală.

Referitor la invocarea excluderii tacitei relocațiuni din proiectul de contract, instanța a constatat că dispozițiile legale incidente în cauză stabilesc doar obligația încheierii contractului pe o durată de 5 ani, fără a impune și alte clauze contractuale.

În acest sens, instanța a reținut că nu se poate susține că unui asemenea contract i-ar fi aplicabile dispozițiile art. 14 din OUG 40/1999 cu privire la prelungirea contractelor de închiriere, atâta timp cât obligația legală impusă prin art. 6 din OUG nr. 40/1999 în realizarea unui echilibru între politica socială a statului relativă la soluționarea situației persoanelor cărora le-au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin impunerea unor îngrădiri cu privire la dreptul de proprietate și imperativ recunoașterii dreptului de proprietate prin garantarea tuturor prerogative ale acestuia s-a exprimat și prin limitarea în timp a efectelor OUG nr. 40/1999, cu consecința imediată a aplicării regulilor generale de drept care consacră principiul libertății actelor juridice și apărarea dreptului de proprietate.

Instanța a constatat întemeiate afirmațiile reclamantei-pârâte referitoare la pârâta-reclamantă, dispozițiile art. 12 coroborate cu art. 32¹din OUG 40/1999 stabilind că "Prin familie, în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, se înțelege soțul, soția, copiii, părinții soților, precum și ginerii, nurorile și copiii acestora, dacă locuiesc și gospodăresc împreună."

Instanța a constatat neîntemeiată solicitarea pârâților-reclamanți de instituire a unui drept de retenție asupra imobilului proprietatea reclamantei-pârâte pentru o obligație pecuniară care potrivit art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu îi incumbă reclamantei-pârâte, ci unității deținătoare a imobilului (preluarea imobilului fiind făcută fără titlu).

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții-reclamanți, - și -, minorii și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 23.05.2008, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de evacuare și admiterii în tot a cererii reconvenționale, formulată de pârâții reclamanți.

În motivarea apelului s-a arătat că reiterează, în fața instanței de apel următoarele excepții de ordine publică:

Excepția prematurității cererii de evacuare, față de prevederile art.6 si art.11 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, raportat la statutul lor de chiriași de drept, existent în prezent, față de imobilul a cărui evacuare se solicita. Dreptul la acțiunea în evacuare nu este născut încă, imobilul fiind deținut în prezent cu titlu de chiriași de drept.

Excepția inadmisibilității cererii de evacuare față de existența în prezent, titlului lor de deținere al imobilului, contractul de închiriere nr.10332/18.04.1996 încheiat cu SC Nord SA, contract prelungit prin prevederile art.11 alin.1, art. 12 și art.14 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare.

Instanța de fond, prin sentința apelată, a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea prevederilor legale ale OUG nr.40/1999 cu toate modificările sale ulterioare și a Legii nr.10/2001 cu toate modificările sale ulterioare, a Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 din 07.03.2007 publicate în nr.227 din 03.04.2007, refuzând aplicarea art.6 și 11 din OUG 40/1999.

S-a arătat că în prezent nu ocupă imobilul nici abuziv și nici în urma unei tolerante a reclamantei-proprietar, ci îl ocupă cu titlu de chiriași de drept, în temeiul legii.

Din actele depuse la dosar, se poate constata că au respectat toate condițiile și termenele de notificare impuse de OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, păstrându-și calitatea de chiriași de drept și protecția prevăzută de lege, cu drepturile sale aferente.

Din procesul verbal încheiat la data de 22.10.2007 si draft-ul de contract de închiriere, propus de proprietar, se poate vedea ca acesta nu s-a încheiat din cauza proprietarului, care dorește să impună niște clauze neconforme cu legislația în vigoare, clauze ce ne încalcă drepturile de chiriaș cu statut special prevăzut de lege.

Legiuitorul nu a stabilit expres, nicăieri, ca durata de închiriere a imobilelor restituite este de 5 ani de la data restituirii imobilului. În lumina interpretării arătate, este evident că legiuitorul a indicat durata de 5 ani, ca fiind durata, pe care se încheie contractul de închiriere, începând de la momentul încheierii sale.

În drept, au fost invocate dispozițiile OUG nr.40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, Legea nr.10/2001 cu toate modificările sale ulterioare, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 din 07.03.2007 publicate în OF nr.227 din 03.04.2007 și orice altă normă incidentă în cauza.

Intimata-reclamantă, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată, reluând apărările din fața instanței de fond și cele reținute de instanță în sentința atacată.

În apel a fost administrată proba cu interogatoriul părților.

Prindecizia civilă nr. 118 A/ 26.01.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul.

În motivarea deciziei din apel, s-a reținut, cu privire la primul motiv de apel, privind nelegalitatea sentinței pronunțate de prima instanță, care a interpretat greșit actul dedus judecății, apreciind că pârâții-reclamanți nu ar avea dreptul la prelungirea de drept a contractului de închiriere, statutul de chiriași de drept atrăgând prematuritatea cererii de evacuare, tribunalul retine următoarele:

Așa cum în mod corect a reținut prima instanță, dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut emiterea sentinței civile nr. 670/05.10.2000 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 615/12.12.2001 a Curții de Apel București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 132/14.01.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta deschizându-și rol fiscal la data de 14.01.2004.

Anularea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 nu poate avea drept consecință revenirea la situația anterioară de chiriași, art.6 din OUG 40/1999 neprecizând acest lucru.

De altfel, acest lucru nici nu ar fi fost posibil, în condițiile în care organele statului nu mai aveau calitatea de proprietari asupra acestui imobil.

În consecință, deși prelungirea contractului de închiriere opera se de drept în baza OUG 40/1999, această prelungire nu a mai putut opera pe o perioadă de încă 5 ani, întrucât la data de 8.04.2004 imobilul în litigiu nu se mai afla în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, pentru a fi aplicabile prevederile OUG 8/2004.

În consecință, prelungirea de drept a contractului de închiriere, ca sancțiune împotriva proprietarului care nu a respectat dispozițiile art. 10 pct. 1 din OUG 40/1999 a operat doar până la data de 08.04.2004, neputând depăși în condițiile legii această dată.

Asupra motivului de apel privind aplicabilitatea art. 14 din OUG 40/1999, inclusiv considerațiile din motivele de apel asupra excepției inadmisibilității cereri tribunalul reține ne temeinicia acestuia față de considerentele primei instanțe, pe deplin aplicabile și de următoarele aprecieri:

Dispozițiile OUG 40/1999 au urmărit protejarea chiriașilor prin impunerea unor sarcini în baza unor patrimonii private cu o minimă implicare a statului.

Astfel proprietarii s-au văzut în imposibilitatea obiectivă de a-și exercita prerogativele dreptului de proprietate, fiind obligați să accepte perspectiva ocupării perpetue de către chiriași a imobilului.

Pentru a pune capăt acestei situații, prin OG 8/2004 legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea prelungirii de drept a dreptului de închiriere a unităților locative aflate în administrarea autorităților publice.

Prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO a fost garantat dreptul de proprietate,o garanție similară re găsindu-se și în dispozițiile constituționale.

Existența foștilor chiriași în spațiul proprietatea sa o îmE. pe reclamantă să dispună de bunul său, iar în măsura în care s-ar aprecia că dispozițiile OUG nr. 40/1999 rămân aplicabile ulterior anului 2004, se poate aprecia, așa cum Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat în cauzele contra Românei (în principal cauza și Radovici împotriva României), că reclamantei i-a fost stabilită de legiuitor o sarcină deosebit de împovărătoare, vădit disproporționată față de scopul legitim urmărit și anume protejarea unei categorii sociale a chiriașilor preluate abuziv după 1947 de Statul Român, cu atât mai mult aplicabilă în speța de față, față de cele arătate mai sus.

A impune reclamantei obligația, ca din cinci în cinci ani, să încheie contract de închiriere cu foștii chiriași, în caz contrar acest contract urmând a fi considerat ca existând de drept, înseamnă aop riva în fapt și în drept de prerogativa cea mai importantă a dreptului de proprietate și anume folosința.

Nu în ultimul rând este de subliniat, din aceeași perspectivă a privării dreptului de proprietate, că și prerogativa dreptului de a dispune de bunul proprietate este în egală măsură afectată, fiind previzibil că nici o persoană nu va cumpăra (sau dacă o va face tranzacția se va face la un preț mult mai mic) un imobil pe care știe că este foarte posibil să nu-l poată folosi niciodată.

Interesul legitim de protejare a unei categorii sociale nu se poate realiza exclusiv prin grevarea dreptului de proprietate a particularilor.

Deși este indiscutabil o modalitate facilă de rezolvare a unor situații locative urgente, o asemenea măsura încalcă în mod evident dreptul de proprietate, depășind limitele la care fac referire alin 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține aplicabilitatea art. 14 din OUG 40/1999, tribunalul reține că în mod corect prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite dispozițiile acestui text legal, atâta timp cât neîncheierea noului contract de închiriere, precum și tergiversarea situației de față, care a dus la ocuparea imobilului proprietatea reclamantei pe e perioadă mai mare de 4 ani fără plata vreunei chirii este culpa apelanților.

Nu se poate primi argumentația apelanților că lipsa unui contract de închiriere valabil încheiat la această dată este culpa reclamantei pe care tot ea o opune, deoarece, așa cum am arătat, prelungirea de drept a operat doar până la data de 08.04.2004, după această dată fiind culpa lor că nu au solicitat, în mod serios și neîndoielnic, așa cum a reținut și prima instanță, reînnoirea contractului.

Raportat la aceste aspecte, la faptul că după data de 08.04.2004 pârâții reclamanți au ocupat proprietatea reclamantului pârât fără niciun titlu, tribunalul a reținut că în mod corect prima instanță a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, având în vedere că, în cauză, protecția chiriașilor s-a realizat pe o perioadă suficientă, fără a se putea transforma într-un drept de folosință perpetuu, care ar încălca în mod evident dreptul constituțional și convențional la proprietate al reclamantei.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții-reclamanți, si -, minorii SURA și SURA, reprezentați prin -, solicitând admiterea recursului prin:

1. casarea deciziei recurate în temeiul art. 304 pct.3 și art. 312. pct. 6 proc. civ. prin trimiterea dosarului la Curtea Constituțională, competentă a soluționa excepția de neconstituționalitate invocată din oficiu de către instanța de apel și rejudecarea după soluționare, în temeiul art. 312 pct.4 teza ultima, la un termen ulterior, sau prin

2.modificarea în tot a deciziei apelate, în temeiul art. 304 pct. 6,7,8,9 proc.civ. cu respingerea cererii de evacuare și admiterea în tot a cererii noastre reconvenționale prin constatarea statutului de chiriași de drept și obligarea intimatei la încheierea unui contract de închiriere cu recurenții, asupra imobilului menționat.

În motivarea cererii de recurs, se arată că decizia atacată este nelegală, în sensul art.304 proc.civ. fiind dată cu încălcarea punctelor 3, 6, 7, 8 și 9 din articolul menționat.

Se reiterează în fața instanței de recurs toate motivele de apel atât excepțiile (inadmisibilității și a prematurității) cât și motivele de fond, arătându-se că acestea au fost soluționate eronat, cu încălcarea prevederilor legale aplicabile în speță cât și cu depășirea prin soluționarea, în fond, a unor excepții de neconstituționalitate invocate în oficiu.

Se susține, în primul rând, faptul că instanța de apel, în motivarea soluției, a folosit apărări neinvocate de părți, aceste argumente nefiind puse în dezbaterea părților, încălcându-se fundamental dreptul recurenților la un proces echitabil conform art. 6 din Convenția privind Protecția Drepturilor Omului. În decizia recurată se regăsesc 3 aspecte care nu au fost invocate sau dezbătute de părți:

1. aplicabilitatea în speță și interpretarea Ordonanței de urgență nr. 8 din -;

- în mod evident aceasta Ordonanța nu este aplicabilă în speță, întrucât se refera la imobile care la data intrării în vigoare a ordonanței se aflau în proprietatea Statului. Așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, la data intrării în vigoare a ordonanței, imobilul din litigiu era deja în proprietatea intimatei și nu a statului, rolul fiscal fiind deschis la data de 14.01.2004.

Astfel termenul de 08.04.2004 nu are nici un fel de incidență în speță, cu atât mai mult cu cât toate modificările Legii nr.10/2001, ulterioare anului 2004, și aplicabile obligatoriu în prezent, confirma prin art.13 toate prevederile și procedurile imperative ale OUG 40/1999, acordându-le statut valabil integral.

În interpretarea normelor legale aplicabile în speță, instanța de apel a ignorat total și nemotivat temeiul de drept și apărările invocate în scris prin motivele de apel, privind aplicabilitatea art.13 din Legea 10/2001 (față de OUG 40/1999).

2. Critici aduse legiuitorului român, sancționate de instanța de apel cu inaplicabilitatea prevederilor imperative ale OUG 40/1999, întrucât acestea ar încalcă, "greva", "priva în fapt și în drept" dreptul de proprietate al intimaților prin lipsirea dreptului de dispoziție și de folosința, ca urmare directă a aplicării art.6 și 14 din ordonanța menționată.

Instanța de apel este obligată să țină cont de toate legile în vigoare. Nu competenta sa înlăture prevederi legale in vigoare pe criteriul încălcării unui drept fundamental garantat de Constituția României, chiar dacă acesta este dreptul de proprietate.

Orice critica adusa legiuitorului față de încălcarea unui drept constituțional prin norma ce a emis-o, se invoca doar pe calea unei excepții de neconstituționalitate și se soluționează, în urma unei proceduri stricte, doar de către Curtea Constituționala a României și nu de către Tribunalul București.

Astfel se califică aceste considerente ca fiind o excepție de neconstituționalitate invocată de oficiu de instanță, dar soluționată de un organ necompetent. Față de aceasta se solicită casarea și trimiterea spre soluționare către Curtea Constituțională, în temeiul art. 304 pct.3 și art. 312. pct.6 proc. civ

În aprecierea atributelor dreptului de proprietate, instanța de apel nu poate interpreta sau defini întinderea acestuia decât în virtutea și în limita normelor legale în vigoare. Principiile generale ale dreptului de proprietate sunt limitate de reglementari legale în vigoare și nu invers, așa cum încearcă să impună instanța de apel. De altfel art.44 din Constituția României este clar cu privire la limitări legale aplicabile principiilor dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât pe fondul aplicabilității cu întâietate, a constituționalității și legalității prevederilor OUG 40/1999, organul competent Curtea Constituțională a României are opinii contrare celor reținute de instanța de apel. (Decizia nr.256 din 20 martie 2007, respectiv Decizia nr.538 din 13 mai 2008 și Decizia nr.711din 24 octombrie 2006, anexate în copie la prezentul recurs)

Se arată în Deciziile menționate ca prevederile OUG 40/1999 (aplicabile în speța de față) nu încălca dispozițiile Constituției României și nici nu încălca alin.2 art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO.

3. în mod nemotivat, interpretarea și aplicabilitatea în speța de față a cauzei " și Radovici împotriva României"

Pe lângă faptul că aceasta nu a fost supusa dezbaterii părților se arată că:

- hotărârea nu le este opozabila, recurenții nefiind parte în proces;

- jurisprudența nu este izvor de drept în sistemul romanesc de drept

-hotărârea menționată este doar jurisprudența, motivarea ei nefiind obligatorie ca interpretare a principiilor de drept. În caz de conflict cu legislația româna, obligatorii sunt (limitativ) doar "Declarația Universală a Drepturilor Omului", pactele și tratatele, nu interpretările de motivare ale instanțelor externe. Chiar și acestea sunt exceptate de la înaintate dacă legea româna este mai favorabila. În mod evident, situația generata de regimul comunist nu se regăsește în norme legale și principii reparatorii în alte state care nu au avut aceasta situație. Deci în mod evident interpretarea externa a principiilor de drept nu vizează situația specială și urgentă pe care acest gen de speță îl impune față de anii 1945-1989 în România, întrucât aceasta situație e distincta și deroga de la normele statelor vest-europene care nu își pun problema acestui gen de protecție socială. De altfel Curtea Constituțională a statuat că OUG 40/1999 este dată în condițiile art. 115 alin.4 din Constituție, față de situația specială și urgența generată de impactul social dat de numărul mare de situații de retrocedare a imobilelor cu destinație de locuință.

De altfel, dacă ar accepta cu titlu de jurisprudența această hotărâre invocată de instanța de apel, ar trebuie să se verifice dacă este aplicabilă în speță. În mod evident cauza invocată are ca obiect acțiunea în pretenții, iar speța de față are ca obiect evacuarea, respectiv acțiune în constatare și obligația de a face. Sunt obiecte distincte, total diferite de cauza invocată, chiar în statele în care Jurisprudența este izvor de drept, aceasta nu se aplică orbește, ci se iau în considerare similaritățile dar și particularitățile spetelor, care pot exceda de la aplicarea precedentului juridic pe motivul situației distincte. Instanța de apel nu a identificat similaritățile care fac jurisprudența invocată aplicabilă în speța de față. De asemenea toate principiile Justiției, în statele de drept, inclusiv în România, verifică și finalitatea acțiunilor față de obiectul lor, raportat la Principiul Legalității și Principiul interesului social

II. Instanța de apel a ignorat aspecte importante ce rezultă din probatoriu atât înscrisuri cât și interogatoriu:

1. Prima notificare cu intenția de a încheia manifestata de a încheia un contract de închiriere, aparține recurenților și nu intimatei;

2.Toate înscrisurile (notificări și procese verbale) de la dosar atestă faptul că recurenții au avut o preocupare directa și intensă de a finaliza încheierea contractului.

3. Solicitările acestora din notificări nu constituie tergiversare, ci doar încercarea de a își proteja drepturile conferite de lege: chiria socială, termen de închiriere și posibilitatea tacitei relocațiuni la care nu puteau fi obligați să renunțe expres;

4. Intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal, cu sancțiunile aferente art. 11 alin.1 din OUG 40/1999. - culpa dovedită a intimatei;

5. Intimata a recunoscut la interogatoriu ca motivul pentru care nu s-a încheiat contractul de închiriere este "prețul chiriei";

6. Starea de sănătate, grav afectată și dovedită, prin documente ce atestă handicapul, a apelantei, o exceptează de la evacuare, în condițiile legii.

III. Instanța nu motivează sau motivează ilegal și nejustificat cu privire la așa-zisa culpă a recurenților: "tergiversarea" și "lipsa intenției de a închiria" nu este susținută de probele administrate; neplata chiriei nesolicitate în cuantum determinat de către intimata, în perioada în care noul contract nu a fost încheiat între părți, nu poate constitui motiv de evacuare în temeiul art.11 alin.1 din OUG 40/1999:

IV. Instanța de apel în mod eronat și nemotivat, stabilește ca o constatare a nulității unui contract de vânzare-cumpărare nu repune părțile în situația anterioară. Redobândirea calității de chiriași este o consecință normala a principiilor ce guvernează nulitatea absolută a actelor juridice, dar este și prevăzuta expres în sentința civilă prin care se anulează contractul de vânzare-cumpărare.

Se reiterează excepția prematurității cererii de evacuare, față de prevederile art.6, și art.11 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, raportat la statutul acestora de chiriași de drept, existent în prezent, față de imobilul a cărui evacuare se solicită. Dreptul la acțiunea în evacuare nu este născut încă, imobilul fiind deținut în prezent cu titlu de chiriași de drept.

Se reiterează excepția inadmisibilității cererii de evacuare față de existența în prezent, a titlului recurenților de deținere al imobilului, contractul de închiriere nr. 10332/18.04.l996 încheiat cu SC Nord SA, contract prelungit prin prevederile art.11 alin.1, art. 12 și art.14 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare.

Instanța de apel, prin sentința apelată, a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea prevederilor legale ale OUG nr.40/1999 cu toate modificările sale ulterioare și a Legii nr. 10/2001 cu toate modificările sale ulterioare, a Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 din 07.03.2007 publicate în nr. 227 din 03.04.2007.

Instanța de apel, în urma unei motivări contradictorii și nesusținute de normele legale invocate, a negat în mod nejustificat calitatea acestora de chiriași de drept și pe cale de consecința, în mod eronat, nu a obligat intimata-reclamantă la încheierea unui contract de închiriere pe durata de 5 ani.

Deși constată întrunirea elementelor cumulative, instanța refuză să aplice sancțiunile prevederilor legale: art. 11 alin. 1 din OUG 40/1999: "prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, până la încheierea unui nou contract de închiriere".

Prin aceeași modalitate contradictorie, instanța de apel refuza nejustificat aplicarea art.6 din OUG 40/1999 - privind obligativitatea încheierii unui contract de închiriere cu subsemnații.

Din actele depuse la dosar, se constata că recurenții au respectat toate condițiile și termenele de notificare impuse de OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, păstrându-și calitatea de chiriași de drept și protecția prevăzută de lege, cu drepturile sale aferente.

Din procesul verbal încheiat la data de 22.10.2007 și draftul de contract de închiriere, propus de proprietar, se poate vedea că acesta nu s-a încheiat din cauza proprietarului, care dorește să impună niște clauze neconforme cu legislația în vigoare, clauze ce încalcă drepturile de chiriaș cu statut special prevăzut de lege. Astfel, câteva din abuzurile impuse de proprietara-reclamantă sunt următoarele:

- durata impusă, pentru încheierea contractului de închiriere, este de 1 an și 3 luni, fapt ce încalcă dispozițiile art.6 din OUG 40/1999;

- art. 2.3 din draft, interzice tacita relocațiune, ceea ce încalcă dreptul de prelungire pentru aceeași perioadă, prevăzut de art. 14 alin. 1 și 2 din OUG 40/1999;

Cu privire la momentul de la care curge termenul de 5 ani, prevăzut pentru încheierea contractului, de art.6 din OUG 40/1999, proprietara-reclamanta interpretează în mod eronat și abuziv legea.

Astfel interpretarea art. 6, cu privire la perioada de închiriere de 5 ani, se face având vedere art. 11 alin.1 și 14 alin.1 din OUG 40/1999. Interpretarea este facila și fără posibilitate de confuzie, dacă se identifică următoarele elemente conținute de prevederile imperative:

"contract de închiriere încheiat anterior", adică cel care a existat înaintea restituirii imobilului către fostul proprietar și care se prelungește ca sancțiune a nerespectării de către proprietar a obligației prevăzute de art. 10 alin. 1 din OUG 40/1999;

II. "nou contract de închiriere", adică cel ce urmează a fi încheiat cu proprietarul căruia i s-a restituit imobilul, în speță cu reclamanta;

III. Momentul încheierii noului contract de închiriere, prevăzut de sintagma normei imperative a art.6 din OUG 40/1999, prin expresia imperativă " va încheia cu, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.".

În această situație, interpretarea literala fiind ca perioadă de 5 ani este a noului contract, acesta producând efecte de la momentul încheierii sale.

IV. "Prelungirea", care se aplică contractului de închiriere încheiat anterior cu statul, prelungire prevăzută de art.11 alin. 1 din OUG 40/1999, prelungire care nu este limitată la durata de 5 ani, ci are o durată nedeterminată în ani, existând "până la încheierea unui nou contract de închiriere" cu proprietarul.

Legiuitorul nu a stabilit expres, nicăieri, că durata de închiriere a imobilelor restituite este de 5 ani de la data restituirii imobilului. În lumina interpretării arătate, este evident că legiuitorul a indicat durata de 5 ani, ca fiind durata pe care se încheie contractul de închiriere, începând de la momentul încheierii sale.

În sprijinul interpretării logico-juridice de mai sus, a normelor speciale și de stricta interpretare OUG 40/1999, sunt relevante și prevederile imperative art.14 alin.1 din OUG 40 /1999, care arata ca protecția și dreptul chiriașului în imobil, nu este limitată la durata de 5 ani prevăzută în contractul nou încheiat, ci la expirarea acestuia "chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă", alin. 4 arătând că "sunt premise mai multe reînnoiri succesive". Acest drept se pierde numai în cazuri strict prevăzute de alin.2 ale aceluiași articol, sau dacă se renunța la acest drept prin acord expres. Astfel prezenta cerere de evacuare, este un abuz de drept, dreptul la acțiune nefiind născut încă, conform voinței legiuitorului.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, s-a arătat, în esență, că cele două excepții sunt apărări de fond prin care recurenții încearcă să susțină faptul că au drepturi locative în imobil. Anularea contractului de vânzare-cumpărare nu poate avea ca efect redobândirea calității de chiriași deținută în temeiul contractului din 1996, deoarece contractul de închiriere a încetat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și nici susținerea pârâților-reclamanți că ar fi chiriași de drept nu este întemeiată. Prelungirea de drept a contractului de închiriere prevăzută de art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 este privită ca o sancțiune ce curge împotriva proprietarului care nu i-a notificat pe chiriași sau pe foștii chiriași, dar aceasta i-a notificat încă din iulie 2005. faptul că foștii chiriași nu și-au îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 6, art. 9 alin. 1, art. 10 alin. 2 și art. 11 alin. 2 din OUG nr. 40/1999, deși au fost notificați de mai multe ori în acest sens, nu poate constitui temei de prelungire de drept a contractului de închiriere până la momentul la care se hotărăsc să încheie contractul de închiriere.

Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurenți, precum și a apărărilor invocate de intimată, față de situația de fapt astfel cum a fost stabilită prin probele administrate de instanțele de fond, Curtea reține următoarele:

Într-un prim motiv de recurs, se susține faptul că instanța de apel, în motivarea soluției, a folosit apărări neinvocate de părți, aceste argumente nefiind puse în dezbaterea părților, încălcându-se fundamental dreptul recurenților la un proces echitabil conform art. 6 din Convenția privind Protecția Drepturilor Omului. În decizia recurată se regăsesc 3 aspecte care nu au fost invocate sau dezbătute de părți: 1. aplicabilitatea în speță și interpretarea Ordonanței de urgență nr. 8 din -; 2. critici aduse legiuitorului român, sancționate de instanța de apel cu inaplicabilitatea prevederilor imperative ale OUG 40/1999, întrucât acestea ar încalcă, "greva", "priva în fapt și în drept" dreptul de proprietate al intimaților prin lipsirea dreptului de dispoziție și de folosința, ca urmare directă a aplicării art.6 și 14 din ordonanța menționată; 3. interpretarea și aplicabilitatea în speța de față a cauzei " și Radovici împotriva României".

1. Cu privire la primul aspect invocat, Curtea constată că de fapt instanța de apel a reținut inaplicabilitatea în cauză a prevederilor OUG nr. 8/2004, aspect cu privire la care recurenții nu au interes să formuleze critici, concluzia instanței de apel fiind aceeași cu poziția acestora.

Deși nu a fost pusă în discuție în mod expres problema aplicabilității în cauză a prevederilor OUG nr. 8/2004, a fost discutată de către ambele părți problema aplicării OUG nr. 40/1999, astfel încât corecta aplicare a acesteia antama în mod obligatoriu și distanțarea față de soluțiile juridice apărute sub imperiul OUG nr. 8/2004. Prin urmare, nu se poate reține o încălcare a limitelor sesizării sau a principiilor devoluțiunii în apel pe acest aspect, fiind în esență aceeași problema de drept.

2. Cu privire la cel de-al doilea aspect invocat, se susține în esență de către recurenți faptul că instanța de apel nu era competenta sa înlăture prevederi legale in vigoare pe criteriul încălcării unui drept fundamental garantat de Constituția României, chiar dacă acesta este dreptul de proprietate. Orice critica adusa legiuitorului față de încălcarea unui drept constituțional prin norma ce a emis-o, se invoca doar pe calea unei excepții de neconstituționalitate și se soluționează, în urma unei proceduri stricte, doar de către Curtea Constituționala a României și nu de către Tribunalul București. Astfel se califică aceste considerente ca fiind o excepție de neconstituționalitate invocată de oficiu de instanță, dar soluționată de un organ necompetent. Față de aceasta se solicită casarea și trimiterea spre soluționare către Curtea Constituțională.

Curtea reține din motivarea instanței de apel faptul că a fost înlăturată aplicabilitatea prevederilor art. 14 din OUG nr. 40/1999, pe de o parte ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute în chiar textul invocat, iar pe de altă parte, ca urmare a invocării neconformității acestui text cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Deși s-a reținut în motivarea instanței de apel faptul că prin articolul 1 din Protocolul 1 al CEDO a fost garantat dreptul de proprietate, o garanție similară regăsindu-se și în dispozițiile constituționale, aplicabilitatea acestui text a fost înlăturată în raport de prevederile Convenției, iar nu în raport de prevederile constituționale.

Astfel, nefăcându-se aprecieri de constituționalitate, ci de convenționalitate, instanța de apel era competentă și chiar obligată să analizeze aplicabilitatea unei norme de drept intern raportată la dispozițiile CEDO.

Cât timp niciuna dintre părți nu a invocat în mod oficial excepția de neconstituționalitate, și nici instanța din oficiu nu a pus în discuție o asemenea excepție, nu era incidentă procedura reglementată de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

3. Cu privire la cel de-al treilea aspect invocat, referitor la nepunerea în dezbaterea părților a Hotărârii și Radovici împotriva României pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că intimata a invocat prin întâmpinare practica CEDO în materia art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Or, jurisprudența CEDO face parte integrantă din textul Convenției, astfel încât instanța de apel era obligată să se pronunțe cu privire la toate aspectele de drept și de fapt invocate de părți; întemeierea motivării pe una din hotărârile CEDO, relevantă în cauză, care nu a fost însă invocată în mod special de către părți, nu încalcă drepturile părților și nici principiul contradictorialității, deoarece jurisprudența CEDO are caracter public și fiecare persoană are dreptul de aoc unoaște. Mai mult, făcând parte din legea internă întocmai ca o normă de drept intern, așa cum statuează și art. 20 din Constituție, fiecare subiect de drept are și obligația corelativă de a cunoaște această jurisprudență.

4. Recurenții mai invocă faptul că hotărârea nu le este opozabila, deoarece recurenții nu sunt parte în proces; jurisprudența nu este izvor de drept în sistemul romanesc de drept, iar hotărârea menționată este doar jurisprudența, motivarea ei nefiind obligatorie ca interpretare a principiilor de drept.

Curtea reține, cu privire la acest motiv de recurs, faptul că jurisprudența CEDO face parte integrantă din textul Convenției, și că articolele Convenției trebuie înțelese în lumina și prin prisma jurisprudenței. Prin urmare, nu se aplică în această situație precedentul judiciar ca și sistem de drept, ci se aplică principiul că interpretarea Convenției se face numai în lumina interpretărilor anterioară făcute de C Europeană a Drepturilor Omului. Cât privește problema opozabilității hotărârilor CEDO, recurenții se referă la "opozabilitate", deși motivează argumentul pe principiul obligativității unei hotărâri judecătorești, care într-adevăr se aplică numai părților din acel dosar.

În ceea ce privește hotărârile CEDO, așa cum s-a reținut până acum, acestea nu sunt privite ca veritabile hotărâri judecătorești, ci prin faptul că fac parte integrantă din chiar textul Convenției, reprezintă lege aplicabilă părților, care în baza art. 20 din Constituție este aplicabilă cu prioritate față de norma internă.

5. Recurenții mai invocă faptul că instanța de apel a ignorat aspecte importante ce rezultă din probatoriu atât înscrisuri cât și interogatoriu.

Se arată că prima notificare cu intenția manifestata de a încheia un contract de închiriere, aparține recurenților și nu intimatei.

Din probele administrate, Curtea constată că reclamanta-pârâtă i-a notificat la data de 12.07.2005 pe pârâtii-rec1amanti, și, solicitându-le să se prezinte la data de 19.07.2005 la BEJ în vederea încheierii unui contract de închiriere pentru folosința apartamentului nr. 2 situat în B,-, sector 1.

Rezultă că prima notificare a fost făcută de către intimată, la data de 12.07.2005, în timp ce notificarea recurenților a intervenit la data de 11.08.2005, conform propriilor lor susțineri.

Se mai susține de către recurenți faptul că toate înscrisurile (notificări și procese verbale) de la dosar atestă faptul că recurenții au avut o preocupare directa și intensă de a finaliza încheierea contractului. Solicitările acestora din notificări nu constituie tergiversare, ci doar încercarea de a își proteja drepturile conferite de lege: chiria socială, termen de închiriere și posibilitatea tacitei relocațiuni la care nu puteau fi obligați să renunțe expres.

Din analiza situației de fapt, se constată că prin notificarea nr. 17153 N/11.08.2005 BEJ pârâții-reclamanți, și au învederat că sunt de acord cu încheierea contractului de închiriere, învederând prezența în spațiul în cauză și a altor 3 persoane, este vorba de ceilalți pârâți-reclamanți din prezenta cauză, prezentând și dovezi privind venitul net al familiei.

Curtea reține astfel că de la data de 12.07.2005 și până în prezent, nu s-a realizat încheierea contractului de închiriere, ceea ce în sine nu se poate justifica în mod obiectiv prin niciuna din împrejurările invocate de recurenți, în toată această perioadă recurenții ocupând imobilul.

Recurenții mai invocă faptul că intimata nu i-a notificat în termen de 30 de zile de la deschiderea rolului fiscal, cu sancțiunile aferente art. 11 alin.1 din OUG 40/1999.

Sub acest aspect, argumentul recurenților este întemeiat. Conform înștiințării de plată nr. 309 296/27.07.2005, intimata și-a deschis rol fiscal pentru imobil de la data de 14.01.2004. Reclamanta-pârâtă i-a notificat la data de 12.07.2005 pe pârâtii-rec1amanti, și, solicitându-le să se prezinte la data de 19.07.2005 la BEJ în vederea încheierii unui contract de închiriere pentru folosința apartamentului nr. 2 situat în B,-, sector 1, deci cu mult peste termenul reglementat de art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999.

Cât despre consecințele depășirii acestui termen, Curtea se va pronunța analizând următoarele motive de recurs formulate de recurenți, pentru unitatea argumentării.

6. Se mai arată că intimata a recunoscut la interogatoriu ca motivul pentru care nu s-a încheiat contractul de închiriere este "prețul chiriei" și că starea de sănătate, grav afectată și dovedită, prin documente ce atestă handicapul, a apelantei, o exceptează de la evacuare, în condițiile legii.

Curtea reține că primul argument, așa cum s-a reținut mai sus, nu poate justifica în totalitate neîncheierea contractului de închiriere timp de 4 nai, și nici nu este un argument în favoarea unei rele credințe a intimatei, cât timp este dreptul proprietarului de a-și administra imobilul și de a stabili o chirie corespunzătoare.

Cât despre argumentul legat de starea de sănătate, Curtea constată că această împrejurare nu poate fi încadrată în motivele de recurs prevăzute în mod restrictiv la art. 304 din Codul d e procedură civilă.

7. Mai invocă recurenții faptul că instanța nu motivează sau motivează ilegal și nejustificat cu privire la așa-zisa culpă a recurenților: "tergiversarea" și "lipsa intenției de a închiria" nu este susținută de probele administrate; neplata chiriei nesolicitate în cuantum determinat de către intimata, în perioada în care noul contract nu a fost încheiat între părți, nu poate constitui motiv de evacuare în temeiul art.11 alin.1 din OUG 40/1999.

Curtea constată faptul că, din examinarea notificărilor ce au avut loc între părți, instanțele de fond au constatat că cererea formulată de către pârâții-reclamanți cu privire la încheierea contractului de închiriere nu a fost expresia unei manifestări de voință reale și ferme, ci dorința de a tergiversa cât mai mult această procedură.

Față de situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea nu poate să analizeze acest motiv de recurs care în esență invocă o eroare de apreciere a probelor, deoarece nu reprezintă un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

8. Recurenții mai susțin că instanța de apel, prin sentința apelată, a pronunțat o hotărâre dată cu încălcarea prevederilor legale ale OUG nr.40/1999 cu toate modificările sale ulterioare și a Legii nr. 10/2001 cu toate modificările sale ulterioare, a Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 din 07.03.2007 publicate în nr. 227 din 03.04.2007. Instanța de apel, în urma unei motivări contradictorii și nesusținute de normele legale invocate, a negat în mod nejustificat calitatea acestora de chiriași de drept și pe cale de consecința, în mod eronat, nu a obligat intimata-reclamantă la încheierea unui contract de închiriere pe durata de 5 ani.

Deși constată întrunirea elementelor cumulative, instanța refuză să aplice sancțiunile prevederilor legale: art. 11 alin. 1 din OUG 40/1999, art.6 din OUG 40/1999. Din procesul verbal încheiat la data de 22.10.2007 și draftul de contract de închiriere, propus de proprietar, se poate vedea că acesta nu s-a încheiat din cauza proprietarului, care dorește să impună niște clauze neconforme cu legislația în vigoare, clauze ce încalcă drepturile de chiriaș cu statut special prevăzut de lege.

Pentru a răspunde acestui motiv de recurs, Curtea îl va analiza împreună cu următoarele motive de recurs, invocate de către recurenți, respectiv faptul că instanța de apel în mod eronat și nemotivat, stabilește ca o constatare a nulității unui contract de vânzare-cumpărare nu repune părțile în situația anterioară. Redobândirea calității de chiriași este o consecință normala a principiilor ce guvernează nulitatea absolută a actelor juridice, dar este și prevăzuta expres în sentința civilă prin care se anulează contractul de vânzare-cumpărare.

De asemenea, se mai invocă faptul că prelungirea, care se aplică contractului de închiriere încheiat anterior cu statul, prelungire prevăzută de art.11 alin. 1 din OUG 40/1999, prelungire care nu este limitată la durata de 5 ani, ci are o durată nedeterminată în ani, existând "până la încheierea unui nou contract de închiriere" cu proprietarul. Legiuitorul nu a stabilit expres, nicăieri, că durata de închiriere a imobilelor restituite este de 5 ani de la data restituirii imobilului. În lumina interpretării arătate, este evident că legiuitorul a indicat durata de 5 ani, ca fiind durata pe care se încheie contractul de închiriere, începând de la momentul încheierii sale. În sprijinul interpretării logico-juridice de mai sus, a normelor speciale și de stricta interpretare OUG 40/1999, sunt relevante și prevederile imperative art.14 alin.1 din OUG 40 /1999, care arata ca protecția și dreptul chiriașului în imobil, nu este limitată la durata de 5 ani prevăzută în contractul nou încheiat, ci la expirarea acestuia "chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă", alin. 4 arătând că "sunt premise mai multe reînnoiri succesive". Acest drept se pierde numai în cazuri strict prevăzute de alin.2 ale aceluiași articol, sau dacă se renunța la acest drept prin acord expres. Astfel prezenta cerere de evacuare, este un abuz de drept, dreptul la acțiune nefiind născut încă, conform voinței legiuitorului.

Curtea va porni de la situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, după cum urmează:

Prin sentința civilă nr. 670 /05.10.2000 a Tribunalului Bucureștis -a admis acțiunea rec1amantei și s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 808/26126/17.10.1996 încheiat de Primăria Municipiului B prin SC Nord SA cu numita.

Prin aceeași hotărâre s-a admis acțiunea în revendicare, fiind obligat să lase reclamantei-pârâte în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-, sector 2. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a acestui contract prin decizia civilă nr. 615/12.12.2001 a Curții de Apel București și decizia civilă nr. 132/14.01.2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta-pârâtă și-a înregistrat imobilul la Administrația Financiară, deschizându-și rol fiscal la data de 14.01.2004, iar prin încheierea nr. -/06.08.2007 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară B Sector 1 s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantei-pârâte asupra imobilului în cauză.

Reclamanta-pârâtă i-a notificat la data de 12.07.2005 pe pârâtii-rec1amanti, și, solicitându-le să se prezinte la data de 19.07.2005 la BEJ în vederea încheierii unui contract de închiriere pentru folosința apartamentului nr. 2 situat în B,-, sector 1.

Din examinarea notificărilor ce au avut loc între părți, instanțele de fond au constatat că cererea formulată de către pârâții-reclamanți cu privire la încheierea contractului de închiriere nu a fost expresia unei manifestări de voință reale și ferme, ci dorința de a tergiversa cât mai mult această procedură.

Întrucât la data intrării în vigoare.OUG nr. 40/08.04.1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, publicată în Monitorul Oficial nr. 148/18.04.1999, pârâții ocupau în continuare imobilul, au devenit aplicabile dispozițiile art. 6 din acest act normativ, conform cărora " n cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.

În sarcina proprietarului s-a născut, așadar, cum în mod corect reține prima instanță, obligația de a încheia cu pârâții-chiriași un nou contract de închiriere, astfel cum dispunea art. 9 alin. 1 din nr.OUG 40/1999, în acest sens proprietarul trebuind ca în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanței, potrivit art. 10 alin. 1 din același act normativ, să notifice pârâții, prin intermediul executorului judecătoresc, data și locul întâlnirii pentru discutarea condițiilor de încheiere a contractului de închiriere.

Conform prevederilor art. 10 alin. 1 din lege, " n vederea încheierii noului contract de închiriere, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență sau de la deschiderea rolului fiscal, după caz, proprietarul îi va notifica chiriașului sau fostului chiriaș, prin executorul judecătoresc, data și locul întâlnirii. Notificarea va fi comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire".

De asemenea, art. 11 alin. 1 prevede că " erespectarea de către proprietar a dispozițiilor art. 10 alin. (1) atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. chiriei până la încheierea noului contract de închiriere nu poate fi invocată de proprietar ca motiv de evacuare a chiriașului sau a fostului chiriaș."

Reclamanta a notificat pârâții în vederea încheierii unui contract de închiriere abia în anul 2005, deși obligația sa se născuse din anul 2004.

Astfel, nefiind respectate prevederile art. 10 din nr.OUG 40/1999, s-a reținut aplicarea sancțiunii din art. 11, respectiv prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere.

Curtea apreciază că în mod corect a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999, problema de drept care se pune de aici încolo fiind aceea a duratei și modului de funcționare a unei asemenea sancțiuni.

Or, cu privire la acest aspect, devine relevantă în cauză, practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materia respectării dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Prima cauză în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat cu privire la convenționalitatea prevederilor nr.OUG 40/1999 a fostRadovici și României,în care eclamantele invocau o atingere adusă dreptului lor de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 din cauza imposibilității prelungite în care s-au aflat de a dispune de un imobil ce le-a fost retrocedat și de a încasa o chirie, imposibilitate ce a rezultat din aplicarea dispozițiilor în discuție.

Pe fondul plângerii, Curtea de la Strasbourg a reamintit că art. 1 al Protocolului nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care este exprimată în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, figurând în a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în privința celei de-a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaște statelor puterea, între altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. Nu este vorba de aceea de reguli lipsite de legătură între ele. A doua și a treia s-au inspirat din exemple deosebite de atingere a dreptului de proprietate; în consecință, ele trebuie să fie interpretate în lumina principiului consacrat de prima.

Așa cum apreciase anterior în legătură cu Legea nr. 17/1994, Curtea a relevat că nr.OUG 40/1999, a cărei aplicare de către tribunale a condus la menținerea locatarilor în apartamentele reclamantelor, se traduce într-o reglementare a folosirii bunurilor și că al doilea alineat al art. 1 al Protocolului nr. 1 intră prin urmare în joc. Curtea a îmbrățișat opinia conform căreia măsurile de urgență adoptate în 1999 - destinate, pe de o parte, să controleze creșterea chiriilor și, pe de altă parte, să prelungească valabilitatea contractelor de închiriere în curs, cu excepția câtorva situații excepționale, în special în caz de refuz al locatarului de a încheia un contract de închiriere cu noul proprietar - urmăreau un scop de interes general, și anume protecția locatarilor în fața crizei de locuințe.

Sistemul pus astfel la punct de autoritățile naționale nu este criticabil în sine, a reținut în continuare Curtea, având în vedere în special marea marjă de apreciere permisă de pararaful 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, din moment ce implica riscul de a impune locatorului osarcină excesivăîn privința posibilității de a dispune de bunul său, autoritățile erau obligate să apliceproceduri sau mecanisme legislative previzibile și coerente, prevăzând anumite garanții pentru punerea lor în practică și incidența lor asupra dreptului de proprietate al locatorului să nu fie nici arbitrare nici imprevizibile.

Or, Curtea nu a fost convinsă că ordonanța de urgență a Guvernului a instaurat o asemenea pentru a evita riscurile de imprevizibilitate sau de arbitrar. Mai multe dispoziții ale ordonanței de urgență a Guvernului au atras în special atenția sa în această privință, printre care dispozițiile incidente în cauza de față, respectiv art. 11 alin. 1 din nr.OUG 40/1999.

Curtea a constatat că dispoziția citată anterior se limitează să indice vag că această prelungire are loc "până la încheierea unui nou contract", fără a preciza în ce condiții acest nou contract poate fi încheiat.

Într-adevăr, nicio informație nu este oferită în privința căii de care ar dispune proprietarul care a omis, datorită necunoașterii sau neglijenței, să respecte condițiile de formă impuse de articolul 10 alin. 1 din nr.OUG 40/1999 pentru a încheia acest nou contract cu ocupanții imobilului său sau pentru a înlocui statul în vederea încasării chiriilor înainte de termenul prelungirii legale a contractelor, adică înainte ca cei cinci ani să se fi scurs începând de la intrarea în vigoare a ordonanței de urgență.

Or, aceasta a condus la imposibilitatea din partea reclamantelor, timp de mai mulți ani în care ordonanța intrase în vigoare, să ceară orice chirie - chiar și fiind plafonată de lege - ocupanților imobilului lor.

Ținând cont de circumstanțele speței și de jurisprudența sa în materie, Curtea de la Strasbourg a apreciat că nu se poate considera că intrarea în vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situația reclamanților. În acest sens, a reamintit că a statuat deja că prevederile defectuoase și lacunele constatate în nr.OUG 40/1999 în cazul proprietarilor care nu au trimis ocupanților apartamentului lor notificarea necesară în termenul prevăzut de ordonanță din cauza unor litigii nesoluționate cu aceștia i-au făcut pe proprietarii respectivi să sufere o sarcină disproporționată.

Ca urmare, se reține că, sancțiunea reglementată de art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999 este contrară Convenției, prin aceea că instituie o sarcină disproporționată asupra proprietarilor, nefiind suficient de clară și precisă, și ducând la imposibilitatea din partea reclamanților, timp de mai mulți ani în care ordonanța intrase în vigoare, să ceară orice chirie - chiar și fiind plafonată de lege - ocupanților imobilului lor.

Concluzionând, cu privire la acest prim motiv de recurs, Curtea reține următoarele:

La data restituirii imobilului prin hotărâre judecătorească către reclamantă, aceasta era obligată la încheierea unui contract de închiriere cu pârâții, dar avea obligația de a notifica chiriașii în vederea încheierii unui nou contract.

Nefiind respectate prevederile art. 10 din nr.OUG 40/1999, s-a reținut aplicarea sancțiunii din art. 11, respectiv prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere.

Ca urmare însă a aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, se reține neconvenționalitatea prevederilor art. 11 alin. 1 din OUG nr. 40/1999.

Ca urmare, se reține valabilitatea contractului de închiriere până la data de 08.04.2004, în temeiul OUG nr. 8/2004, chiriașii neputând dobândi prin nerespectarea legii de către reclamantă, drepturi mai largi decât ar fi avut dacă aceasta din urmă și-ar fi respectat obligația de notificare în termenul legal.

Prin urmare, la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, pârâții (recurenții în speță ) nu justificau nici un titlu locativ, ocupând imobilul fără drept.

Astfel, acest motiv de recurs, invocat de recurenți, este nefondat, pentru considerentele arătate anterior.

9. Recurenții reiterează excepția prematurității cererii de evacuare, față de prevederile art.6, și art.11 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare, raportat la statutul acestora de chiriași de drept, existent în prezent, față de imobilul a cărui evacuare se solicită. Dreptul la acțiunea în evacuare nu este născut încă, imobilul fiind deținut în prezent cu titlu de chiriași de drept.

Așa cum în mod corect au stabilit și instanțele de fond, această susținere reprezintă o apărare de fond, iar nu o veritabilă excepție procesuală, care a fost deja analizată de instanța de recurs odată cu analizarea motivului anterior de recurs.

10. Se reiterează, de asemenea, excepția inadmisibilității cererii de evacuare față de existența în prezent, a titlului recurenților de deținere al imobilului, contractul de închiriere nr. 10332/18.04.l996 încheiat cu SC Nord SA, contract prelungit prin prevederile art.11 alin.1, art. 12 și art.14 din OUG 40/1999 cu toate modificările sale ulterioare.

Și această susținere reprezintă o apărare de fond, iar nu o excepție procesuală. Pe fondul acestei apărări, Curtea reține că nu există nici un temei legal pentru repunerea în vigoare a contractului de închiriere, care a încetat ca urmare a confuziunii, prin dobândirea de către chiriaș și a calității de proprietar în același timp; desființarea titlului de proprietate nu duce automat la reînvierea calității de chiriaș, neexistând nici un temei legal în acest sens, argumentul major fiind acela că nu ar fi existat nici un rost pentru a se institui obligația noului proprietar de a încheia contract de închiriere cu fostul chiriaș, dacă acesta avea deja un titlu de folosință cu privire la imobil.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

11. în temeiul art. 274 din Codul d e procedură civilă, față de culpa procesuală a recurenților, îi va obliga pe aceștia la plata față de intimată a sumei de 1049 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform chitanței nr. 0060 din 29.04.2009 emise de Cabinet de Avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de către recurenții - pârâți - reclamanți, și împotrivadeciziei civile nr. 118A/26.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă, ca nefondat.

Obligă recurenții la plata către intimați a sumei de 1049 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 29.10.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

Red. AV

Tehnored. AP-2 ex./23.11.2009

Secția a IV-a civilă

Judecători apel:,

Președinte:Elena Viviane Tiu
Judecători:Elena Viviane Tiu, Andreea Vasile, Mihaela

#Judecator Elena Viviane Tiu

Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 449/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 449/2009. Curtea de Apel Bucuresti