Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 56/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.56/
Ședința publică din 22 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat Judecătpr Carmina
-: -
GREFIER:
Pentru azi s-a fixat termen de pronunțare asupra recursului declarat de către reclamantele și împotriva deciziei civile nr.285 din 7.10.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- în contradictoriu cu pârâții C, și, având ca obiect evacuare și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică au fost lipsă părțile.
Procedura completă.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 15 ianuarie 2009 care face parte integrantă din prezenta decizie, dată la care s-a amânat pronunțarea la 22 ianuarie 2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Arad la data de 21.12.2006, reclamantele, (în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei ) și au chemat în judecată pârâții C și solicitând să se dispună evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul situat în A, str. - nr. 15,. 4, jud. A; obligarea pârâților la plata chiriei neachitate începând cu data de 20.07.2001 și până la evacuarea necondiționată din imobil în cuantum de 100 euro/lună, cu cheltuieli de judecată. În motivare au arătat că prin decizia nr. 979/20.07.2001 reclamantelor li s-a restituit în natură imobilul situat în A, str. - nr. 15,. 4, fiind intabulat în CF nr. 54136 A sub,3,4, iar pârâții folosesc fără nici un titlu imobilul și fără a achita vreo chirie pentru acel spațiu.
Prin acțiune reconvențională, pârâții C și au solicitat să se constate că, în calitate de chiriași, au efectuat în anul 1994 lucrări de construcție și adăugire pentru mărirea și transformarea apartamentului reprezentând 50% din valoarea actuală a apartamentului nr. 4 din A,-; să se stabilească un drept de proprietate cu titlu de construire asupra cotei de 1/2 din apartamentul sus menționat, iar în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtelor reconvenționale să-i despăgubească pentru sporul de valoare adus apartamentului prin lucrările de construcție efectuate, respectiv 50% din valoarea actuală a apartamentului. In caz de acordare de despăgubiri pentru sporul de valoare adus prin construire, au solicitat un drept de retentie asupra apartamentului până la achitarea integrală a acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată. În motivare au arătat că potrivit adresei nr. 31027/1655 din 16.10.2002, apartamentul nr. 4 figura în procesul verbal de naționalizare ca fiind -magazie cu acoperiș din tablă- și se afla, la data preluării de către stat, în folosința armatei.
Prin sentința civilă nr. 10203 pronunțată la data de 14.12.2007 în dosarul civil nr- al Judecătoriei Arads -a admis acțiunea formulată de reclamantele, (în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctei ) și, împotriva pârâților C și și precizată și împotriva pârâtului;
S-a dispus evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul situat în A,-,. 4, jud. A, înscris în CF nr. 54136 A, sub nr. top. 1028/a/IV.
S-a respins acțiunea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți reconvenționali C și împotriva reclamantelor-pârâte reconvenționale și pentru constatare, stabilire drept de proprietate, sau, în subsidiar, acordare despăgubiri și stabilire drept de retenție.
S-a admis în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamantele și la acțiunea reconvențională formulată de pârâții C și și în consecință:
Au fost obligați pârâții să plătească reclamantelor despăgubiri, cu titlu de folos nerealizat, în cuantum de 100 euro/lună începând cu 21.12.2003 și până la evacuarea necondiționată din imobil.
Au fost respinse capetele de cerere vizând constatare dobândire drept de proprietate prin accesiune imobiliară artificială și constatarea relei credințe a pârâților la construirea edificatelor.
Au fost date în debit reclamantele și cu suma de 203,08 lei taxă judiciară de timbru și 3 lei timbru judiciar în completare pentru acțiunea reconvențională la acțiunea reconvențională a pârâților și au fost obligați aceștia din urmă să plătească celor dintâi 1703,88 lei cheltuieli de judecată - taxe judiciare de timbru și 1.000 lei cu același titlu-onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamantele în nume propriu, iar reclamanta și în calitate de moștenitoare a defunctei, sunt proprietare tabulare asupra apartamentului nr. 4 situat în A,-, înscris în CF nr. 54136 A, sub nr. top. 1028/a/l/IV, în cotă de 2/4 parte reclamanta de sub B2 și în cote de câte 1/4 parte reclamanta cu titlu de restituire în natură, în baza Legii nr. 10/2001, și respectiv, moștenire de sub B4 și B6, iar pârâții îl ocupă și în prezent, fără a deține un contract de închiriere cu privire la acesta.
Apartamentul în litigiu a fost restituit reclamantelor prin dispoziția nr. 979 din 20 iulie 2001 emisă de Primăria Municipiului A, atacată de către pârâți în fața instanțelor judecătorești, unde în cele din urmă acțiunea acestora a fost respinsă prin sentința civilă nr. 818 din 15.02.2006 a Judecătoriei Arad, pronunțată în dosarul nr. 12.585/2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 461/R din 30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3330/R/2006.
Potrivit susținerilor pârâților, aceștia au efectuat în 1994 lucrări de construcție și îmbunătățiri la imobilul în litigiu ce au fost evaluate prin expertiză și apreciate ca fiind utile iar, cu prilejul luării interogatoriilor, pârâții au confirmat că scopul efectuării lor a fost sporirea confortului.
Față de starea de fapt reținută, instanța a constat că acțiunea reclamantelor și, în parte, acțiunea reconvențională a acestora sunt întemeiate, în vreme ce acțiunea reconvențională a pârâților este nefondată pentru considerentele ce urmează.
Cu privire, la acțiunea introductivă, vizând evacuarea necondiționată a pârâților din imobilul în litigiu, s-a reținut că dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului în litigiu reprezintă indeniabil un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statuându-se prin acesta că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Invocarea de către pârâți, în apărare, a dispozițiilor OUG nr. 40/1999 cu privire la termenul de 5 ani stipulat în acest act normativ și momentul de la care ar începe să curgă acest termen, dar și în ceea ce privește reglementările art. 43, nu au fost primite de către instanță în condițiile în care pârâții au refuzat să dea curs notificării reclamantelor și să încheie cu acestea contract de închiriere pentru imobil.
Au fost invocate dispozițiile cuprinse în art. 20 alin. 2 din Constituție care statuează că în situația în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Ca urmare dispozițiile legii interne (OUG nr. 40/1999) privind reînnoirea sau prelungirea de drept a contractelor de închiriere sunt aplicabile numai până la expirarea termenului de 5 ani prevăzut de actul normativ enunțat, care este data de 8 aprilie 2004, acest termen fiind stabilit de legiuitor tocmai pentru realizarea protecției temporare a chiriașilor.
Prima instanța a dat prioritate dispozițiilor cuprinse în art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, față de prevederile constituționale mai sus enumerate și față de cele ale art.11 alin. 2 din legea fundamentală care stipulează că tratatele ratificate de parlament fac parte din dreptul intern, și față de cele ale art. 20 alin. 1 din Constituție care prevăd că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Cu privire la acțiunea reconvențională a pârâților-reclamanți reconvenționali, având ca obiect stabilirea unui drept de proprietate asupra imobilului în favoarea acestora asupra cotei de 1/2 parte din apartament, cererea a fost considerată ca vădit nefondată câtă vreme s-a stabilit, cu titlu irevocabil validitatea dispoziției de restituire a imobilului în litigiu către reclamante, iar potrivit sistemului de publicitate al cărților funciare dacă un drept real a fost înscris în folosul unei persoane se prezumă că dreptul civil există în patrimoniul ei.
Referitor la cererea vizând obligarea reclamantelor-pârâte reconvenționale la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului în cauză, prima instanță a apreciat ca fiind incidente dispozițiile art. 49 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil obligația de despăgubire revine statului, valoarea despăgubirilor se stabilește pe bază de expertiză, prin îmbunătățiri înțelegându-se cheltuielile necesare și utile, astfel cum acestea sunt definite de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și ca atare se impune cu necesitate concluzia că excepția invocată de reclamantele-pârâte reconvenționale privind lipsa calității lor procesuale pasive în acțiunea reconvențională a pârâților este întemeiată.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Timișoara prin deciziile nr. 1077/4.05.2006 și nr. 924/13.04.2006 publicate în Buletinul Jurisprudenței 2006 (ed. B, 2007, pg. 50-52 și 56-59).
În speță, după cum rezultă din cuprinsul cărții funciare 54132 A ( de sub Bl), fila 161 dosar, imobilul a fost preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, ori actul normativ al naționalizării, ca act normativ lovit în întregime de neconstituționalitate, nu a putut sta decât la originea unor preluări fără titlu valabil.
În raport cu aceste considerente și ținându-se seama de inaplicabilitatea art. 43 din OUG nr. 40/1999, a fost considerat ca neîntemeiat și petitul din acțiunea reconvențională vizând dreptul de retenție, deoarece numai asigurarea exercitării atributelor de posesie, folosință și dispoziție pentru titularele dreptului de proprietate care, în speță, sunt reclamantele ar putea să le situeze într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu s-ar fi încălcat dreptul proprietarilor cu prilejul naționalizării.
În ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată de reclamante la acțiunea reconvențională a pârâților, întrucât din probe a rezultat că reclamantele au fost lipsite de bunul imobil proprietatea lor, ca urmare a atitudinii culpabile a pârâților, care îl ocupă fără nici un titlu și nici nu au beneficiat de o compensație bănească pentru folosul nerealizat, rezultă că acestea sunt îndreptățite la despăgubiri.
În ceea ce privește capetele de cerere vizând constatarea dobândirii de către reclamante a dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară artificială și constatarea relei credințe a pârâților la construirea edificatelor, acestea nu mai pot justifica un interes față de considerațiile instanței referitoare la dreptul de proprietate tabulară a reclamantelor asupra imobilului în litigiu.
Prima instanță a mai reținut că pârâții nu au formulat apărări cu privire la cuantumul lunar al despăgubirilor solicitate de reclamante, opunându-se la acestea în ansamblu, prin contestarea obligației de plată, astfel încât a apreciat că suma lunară solicitată cu acest titlu este una echitabilă și îndestulătoare.
Împotriva acestei sentințe în termen legal au formulat apel reclamantele și pârâții.
Reclamantele nu au mai formulat motivele de apel,avocatul lor arătând că pretențiile lor au fost satisfăcute de prima instanță prin sentința de completare a dispozitivului nr. 1159/25.02.2008, astfel că nu mai au interes în susținerea apelului.
Apelanții-pârâți au criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei admiteri a acțiunii principale și a acțiunii reconvenționale (la acțiunea reconvențională a pârâților), precum și pentru greșita respingere a acțiunii reconvenționale a pârâților.
Au reiterat toate motivele de fapt și de drept pe care le-au invocat în fața primei instanțe făcând un istoric al procedurilor administrative și judiciare privind imobilul în discuție.
Au arătat că locuința a fost realizată în 1960 din fondurile statului, iar în anul 1994 pârâtele au extins-o pe cheltuiala proprie, că reclamantele nu au respectat obligația de notificare a chiriașilor, conform OUG nr. 40/1999, iar despăgubirile acordate reclamantelor, cu titlu de folos nerealizat, nu au avut la bază nici un criteriu de evaluare, fiind acordate în mod arbitrar.
S-a invocat faptul că prima instanță nu a ținut cont de dispozițiile art. 43 din OUG nr. 40/1999 (care le îndreptățea la acordarea de despăgubiri pentru sporul de valoare adus apartamentului și la acordarea unui drept de retenție până la achitarea integrală a despăgubirilor) și că în mod greșit s-a reținut ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 49 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și nu dispozițiile art. 43 din OUG nr. 40/1999 raportat la dispozițiile art. 18 lit. C din Legea nr. 10/2001, art. 480 Cod civil, art. 44 din Constituția României și nu în ultimul rând dispozițiile cuprinse în Primul Protocol Adițional la CEDO.
Prin decizia civilă nr. 285 din 7.10.2008 Tribunalul Arad a anulat ca insuficient timbrat apelul formulat de reclamantele și împotriva sentinței civile nr.10.203/14.12.2007 pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Arad și a admis apelul declarat de pârâții C, și împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbat-o în parte după cum urmează:
A respins în totalitate acțiunea principală și acțiunea reconvențională formulată de reclamanți la acțiunea reconvențională a pârâților.
A admis doar în parte acțiunea reconvențională în sensul că a constatat un drept de retenție al pârâților asupra imobilului situat în A, str. - nr. 15. 4 jud. A, înscris în CF nr. 54136 A sub nr. top. 1028/a/l/IV, până la despăgubirea lor pentru sporul de valoare de 16.517 Euro adus imobilului.
A obligat reclamanții să plătească pârâților suma de 835,4 lei cheltuielile de judecată parțiale în prima instanță.
A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a obligat reclamanții să plătească pârâților suma de 14,5 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că modul în care imobilul a fost retrocedat reclamantelor, prin procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a făcut obiectul controlului de legalitate al instanțelor judecătorești, finalizat prin decizia civilă nr. 461 din 30 mai 2006 Tribunalului Arad, care a confirmat că dispoziția de restituirea în natură către reclamanți a imobilului, este legală.
S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod temeinic faptul că pârâții, în calitate de chiriași, au refuzat în mod nejustificat să dea curs notificării făcute de proprietari în vederea încheierii contractului de închiriere, deși notificatorii erau recunoscuți ca proprietari ai imobilului potrivit dispoziției nr. 979/ 20 iulie 2001 Primarului Municipiului A, iar conform art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, de la data emiterii dispoziției persoana îndreptățită își poate exercita prerogativele de proprietar.
S-a apreciat ca fiind de neconstestat faptul că anterior restituirii imobilului către persoanele îndreptățite în baza Legii nr.10/2001, pârâții-chiriași au efectuat ample lucrări de modernizare și extindere a locuinței, ce au adus acesteia un spor de valoare de 16.517 euro, potrivit raportului de expertiză judiciară efectuat în cauză, că acest spor de valoare reprezintă aproximativ 40% din valoarea de circulație a imobilului.
La data efectuării investițiilor (1994) legislația specială privind restituirea imobilelor cu destinație de locuințe preluate de stat nu apăruse, astfel că existența acordului proprietarului aparent - Statul român - la efectuarea de către chiriași a acestor investiții exclude reaua-credință a chiriașilor sub acest aspect.
Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 chiriașii au dreptul la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile,debitorul obligației de despăgubire fiind statul în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil și proprietarul în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil.
Dispoziția de restituire în natură nr. 979/ 20.iulie 2001 încadrează imobilul la lit. g) a art. 2 din Legea nr. 10/2001 (forma de la data publicării legii), respectiv "orice alt imobil preluat de stat cu titlu valabil".
În procesul anterior, instanțele nu au statuat asupra valabilității titlului statului, ci doar în prezenta cauză prima instanță, a stabilit, în mod corect, că preluarea imobilului a fost fără titlu.
A considerat că prima instanță avea obligația să pună în discuția părților chemarea în garanție, respectiv chemarea în judecată a Statului Român, în vederea soluționării judicioase a capetelor de cerere privind obligația la plata despăgubirilor pentru îmbunătățirile aduse imobilului și instituirea dreptului de retenție.
Chiar dacă dispozițiile art. 43 alin. 2 din OUG nr. 40/1999, se refereau la achitarea despăgubirilor de către proprietar, consacră în mod expres dreptul de retenție asupra locuinței în favoarea chiriașului.
Acest drept de retenție este reglementat și prin anumite dispoziții ale Codului civil, în materia contractului de vânzare-cumpărare (art. 1322), a locațiunii (art. 1444), a depozitului (art. 1619) etc.
Urmare a recunoașterii dreptului de retenție, întrucât deținerea imobilului este de esența acestui drept, s-a apreciat că reclamanții nu sunt îndreptățiți să solicite de la deținători echivalentul lipsei de folosință a imobilului.
Împotriva deciziei civile nr.285 din 7.10.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- în termen legal și motivat au declarat recurs reclamantele și criticând hotărârea pentru nelegalitate.
În motivarea recursului au arătat că instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut fiind incidente dispozițiile cuprinse în art. 304 pct. 6 Cod pr.civilă.
S-a susținut că pârâții apelanți au solicitat respingerea acțiunii principale de evacuare și admiterea acțiunii reconvenționale în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 16517 Euro cu titlu de despăgubiri precum și instituirea unui drept de retenție până la acordarea acestor despăgubiri și respingerea acțiunii reconvenționale reprezentând obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru folosul nerealizat.
În urma completării dispozitivului sentinței civile nr. 1159 din 25.02.2008 prima instanță a admis excepția formulată de reclamante, privind lipsa calității procesuale pasive a acestora în acțiunea reconvențională vizând despăgubirile;
Această sentință nu a mai fost atacată cu apel astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.
Recurentele au susținut că tribunalul a nesocotit sentința civilă 1159 din 25.02.2008 încălcând dispozițiile art. 166 Cod pr.civilă, astfel că instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut.
Un alt motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor cuprinse în art. 304 pct.7 Cod pr.civilă în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
S-a susținut că în motivarea hotărârii instanța de apel a stabilit că în mod legal prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor în ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, făcând aplicarea art. 48 alin.3 din Legea 10 /2001 iar apoi, aceiași instanță, a pronunțat o hotărâre contrară aducând în discuție valabilitatea titlului de preluare a imobilului, (ceea ce nu a făcut obiectul acțiunii), mai mult, soluția a fost motivată prin prisma legislației în vigoare din anul 2001 deși legea civilă nu retroactivează.
La data înregistrării acțiunii Legea 10/2001 stabilea, în articolul 2 lit.a, ce se înțelege prin imobile preluate abuziv, iar imobilul în discuție a fost preluat în temeiul Decretului 92/1950 devenind incidente prev. art. 48 alin.3 din Legea 10/2001.
Deși instanța de apel menționează că petitul din acțiunea reconvențională privind stabilirea dreptului de retenție nu poate fi admis, nefiind aplicabile dispozițiile art. 43 din OUG 40/1999, instanța, prin dispozitiv, admite acest capăt de cerere, soluția pronunțată fiind în contradicție cu considerentele hotărârii.
Cu toate că aceiași instanță a reținut că reclamantele au fost lipsite de bunul imobil, proprietatea lor, ca urmare a atitudinii culpabile a pârâților care îl ocupau fără nici un titlu, ( de unde se poate trage concluzia că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubirile aferente), totuși tribunalul prin dispozitiv respinge acțiunea reconvențională, context în care devin aplicabile dispozițiile cuprinse în art. 304 pct.7 Cod pr.civilă.
Un alt motiv de recurs invocat de aceleași recurente se referă la faptul că hotărârea pronunțată de tribunal este lipsită de temei legal și pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, conform art. 304 pct.9 Cod pr.civilă.
S-a arătat că instanța de apel, admitând cererea reconvențională a pârâtelor le-a obligate pe reclamante la plata sporului de valoare în cuantum de 16.517 Euro reținând, ca temei de drept, dispozițiile Codului civil în materie de locațiune, susținere eronată câtă vreme reclamantele au invocat ca temei de drept acțiunii dispozițiile OUG 40/1999 și art. 48 alin.3 din Legea 10/2001.
Pentru cele arătate recurentele au solicitat admiterea recursului modificarea în totalitate a deciziei civile atacate și respingerea apelului pârâților, menținând ca temeinică și legală hotărârea pronunțată de prima instanță, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în toate instanțele.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport de motivele de recurs invocate și dispozițiile cuprinse în art. 304 și următoarele Cod procedură civilă, Curtea stabilește că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Astfel, obiectul acțiunii reclamantelor l-a constituit cererea acestora de evacuare necondiționată a pârâților C, și, din imobilul situat în A, str. - nr. 15,. 4, jud. A și obligarea pârâților la plata chiriei neachitate, începând cu data de 20.07.2001 și până la evacuarea necondiționată din imobil, în cuantum de 100 euro/lună.
S-a invocat ca temei de drept dispozițiile cuprinse în art. 480 Cod civil, OUG 40/1999 și Legea nr. 10/2001.
Pe cale reconvențională pârâții au solicitat să se constate că, în calitate de chiriași, au efectuat în anul 1994 lucrări de construcție și adăugire pentru mărirea și transformarea apartamentului reprezentând 50% din valoarea actuală a apartamentului nr. 4 din A,-; să se stabilească un drept de proprietate cu titlu de construire asupra cotei de 1/2 din apartament, iar în subsidiar au solicitat obligarea pârâtelor reconvenționale să-i despăgubească pentru sporul de valoare adus apartamentului prin lucrările de construcție efectuate respectiv 50% din valoarea actuală a apartamentului. In caz de acordare de despăgubiri pentru sporul de valoare adus prin construire, au solicitat un drept de retenție asupra apartamentului până la achitarea integrală a acestor despăgubiri.
Problema juridică din cauză și de a cărei corectă rezolvare depinde soluția din dosar este aceea de a stabili în sarcina cărei persoane cade obligația de despăgubire a chiriașilor unui imobil cu destinația de locuință, pentru sporul de valoare adus acestuia, prin îmbunătățiri necesare și utile.
Textul art. 48 din legea nr. 10/2001 distinge în funcție de modalitatea de preluare a imobilului. Astfel, conform aliniatului 2 din articolul 48 al legii nr. 10/2001, în cazul în care imobilul care se restituie fostului proprietar a fost preluat cu titlu valabil, obligația la despăgubire îi revine persoanei îndreptățite; dacă imobilul a fost preluat fără titlu valabil obligația la despăgubire cade în sarcina statului sau a unității deținătoare, conform aliniatului 3 al art. citat.
În speță apartamentul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul decretului 92/1950, prin naționalizare și apoi a fost restituit reclamantelor prin dispoziția nr. 979 din 20 iulie 2001 emisă de Primarul Municipiului A, atacată de către pârâți în fața instanțelor judecătorești. Prin sentința civilă nr. 818 din 15.02.2006 a Judecătoriei Arad, pronunțată în dosarul nr. 12.585/2005, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr.461/R din 30 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3330/R/2006, s-a confirmat irevocabil legalitatea dispoziției nr. 979/2001.
Referitor la critica adusă hotărârii pronunțate de instanța de apel, vizând obligarea reclamantelor-pârâte reconvenționale la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului,Curtea găsește întemeiată critica formulată de recurente. Într-adevăr, în speță sunt incidente dispozițiile art. 48 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil obligația de despăgubire revine statului, nicidecum fostului proprietar care și-a redobândit proprietatea în temeiul dispoziției emise conform Legii nr. 10/2001, cum în mod greșit a reținut instanța de apel.
În ceea ce privește titlul, în temeiul căruia Statul Român a preluat imobilul în litigiu și și-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate, Curtea stabilește că în mod corect prima instanță a apreciat că titlul statului nu a fost valabil.
Așa cum rezultă din extrasul de carte funciară imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului 92/1950 iar dispozițiile acestui act normativ contraveneau Constituției din 1948 care, prin art. 8 alin.1, recunoștea și garanta proprietatea particulară.
În același timp decretul sus arătat încălca și Declarația Universală a Drepturilor Omului din decembrie 1948 care, la art. 17 alin.1 și alin. 2 prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Cum în speța de față, trecerea imobilului în proprietatea statului, în temeiul Decretul 92/1950, s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale mai sus menționate, conferind astfel caracter abuziv al acestei măsuri, se constată că titlul statului nu a fost valabil.
De altfel, prin sentința civilă nr.1159 din 25.02.2008 prima instanță a admis excepția formulată de reclamante, privind lipsa calității procesuale pasive a acestora în acțiunea reconvențională vizând despăgubirile, iar această sentință nu a mai fost atacată cu apel d e către pârâții reconvenționali astfel că a intrat în puterea lucrului judecat.
Ca urmare, stabilindu-se irevocabil că reclamantele - proprietare a imobilului - nu au calitate procesuală pasivă în ceea ce privește obligarea la plata despăgubirilor constând în sporul de valoare adus apartamentului în litigiu și văzând că în cauză este vorba despre un imobil preluat fără un titlu valabil, rezultă că obligația la despăgubire este născută "ex lege" și este stabilită, potrivit art. 48 alin.1, în sarcina statului ori a fostei unități deținătoare. Aceasta pentru că proprietarul își păstrează această calitate avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei.
Critica recurentelor referitoare la greșita admitere a petitului din acțiunea reconvențională privind instituirea dreptului de retenție asupra imobilului situat în A, str. - nr. 15. 4 jud. A, înscris în CF nr. 54136 A sub nr. top. 1028/a/l/IV, până la plata despăgubirilor de către reclamante, ( pentru sporul de valoare de 16.517 Euro adus imobilului), este de asemenea fondată.
În cauza de față, chiriașii nu pot invoca dreptul lor de retenție asupra imobilului preluat de stat fără titlu, întru - cât pentru aplicabilitatea dreptului de retenție este necesar ca bunul cu privire la care se invocă acest drept să fie proprietatea celui care este debitorul deținătorului. În speță debitorul obligației de despăgubire este statul, care nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului căruia i s-au adus îmbunătățiri, mai mult Statul Român nu a fost parte în proces.
Mai mult, de esența dreptului de retenție este legătura dintre creanța retentorului și lucrul aflat în retenția sa, proprietatea altuia. Aceasta înseamnă existența unei creanțe care s-a născut în legătură cu lucrul său și care își are izvorul într-un raport juridic comun cu deținerea lucrului. Condiția este ca proprietarul lucrului să fie debitorul creanței a cărei garantare se cere prin instituirea dreptului de retenție, situație care nu poate fi extrapolată la ipoteza inversă în care proprietarul bunului nu este debitorul retentorului.
Față de cele ce preced Curtea stabilește că hotărârea pronunțată de Tribunalul Arada fost dată cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 48 din Legea 10/2001, art. 166 Cod pr.civilă și a dispozițiilor OUG 40/1999, temei de modificare a hotărârii conform art. 304 pct.9 Cod pr.civilă.
În consecință, în baza art. 312 Cod pr.civilă urmează să se dmită recursul declarat de reclamantele și împotriva deciziei civile nr.285 din 7.10.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-; să se modifice decizia civilă recurată în sensul respingerii apelului pârâților reconvenționali C, și.
În temeiul art. 274 Cod pr.civilă vor fi obligați intimații să plătească recurentelor suma de 3500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanții și împotriva deciziei civile nr.285 din 7.10.2008 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Modifică decizia civilă recurată în sensul că respinge apelul pârâților reconvenționali C, și.
Obligă intimații să plătească recurentelor suma de 3500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel și recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică din 22 ianuarie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER,
Red. CO/ 3.02.2009
Thred. 3.02.2009
Ex.2
Tribunalul Președinte,
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat Judecătpr Carmina
