Evacuare. Jurisprudenta. Decizia 941/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 941
Ședința publică din 16 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Trandafir Purcăriță
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Carmina Orza
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții, - și I împotriva deciziei civile de apel nr. 86 din 10.06.2008, pronunțată de Tribunalul C-S, Reșița - secția civilă - în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanta intimată -, având ca obiect evacuare.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamanta intimată, lipsă fiind pârâții recurenți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța din oficiu invocă excepția insuficientei timbrări a recursului, conform art. 137 Cod procedură civilă.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită admiterea excepției, anularea ca insuficient timbrat a recursului părților.
Pe fond pune concluzii de respingere a recursului, conform motivelor din întâmpinare, cu cheltuieli de judecată.
După dezbateri dar nu înaintea ridicării ședinței de judecată se prezintă pârâta recurentă și depune taxa judiciară de timbru în valoare de 8 lei și pune concluzii de admitere a recursului, așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată, arătând că în luna decembrie 2008, Primăria Reșița, va da în folosință un bloc de locuințe sociale.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată.
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Reșița sub nr- și taxata cu 18 lei, reclamanta - a chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să se dispună evacuarea pârâtei și a familiei sale din imobilul înscris în CF 2123 Reșița Montană, nr.top.19/b/8-18/5, compus din casa nr.2089 și teren în suprafață de 288. situat administrativ în Reșița,-; să fie obligată pârâta la predarea cheilor imobilului și să-i permită să intre în posesia acestuia, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din data de 12.11.2007, reclamanta a formulat precizare de acțiune, prin care a menționat ceilalți pârâți a căror evacuare o solicită, respectiv:, și, prima instanță dispunând, prin încheiere, introducerea în cauză a acestor pârâți.
Prin sentința civilă nr.68 din 14.01.2008, pronunțată în dosar nr.3378/-, prima instanță, Judecătoria Reșița, a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta, împotriva pârâților, și.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit extrasului de CF 2123 Reșița Montană, asupra imobilului înscris sub nr.top.19/b/2/8 și nr.top.18/5, compus din casa nr.2089 și teren intravilan în suprafață de 288. este proprietară reclamanta, care o dobândit dreptul de proprietate, prin restituire în natură și succesiune cu înscrierile nr.6038/2001 și 4512/2003.
Reclamanta a solicitat evacuarea din imobilul - casă a pârâților, susținând că a fost obligată să încheie un contract de închiriere cu pârâții, conform sentinței civile nr.2928/2002 a Judecătoriei Reșița, pe o perioadă de 5 ani. Deoarece acest termen s-a împlinit la data de 20.08.2007, nu dorește prelungirea contractului de închiriere, astfel că a solicitat evacuarea pârâților.
Este reală susținerea reclamantei, precum că a fost obligată prin sentința civilă nr.2928/2002 pronunțată de Judecătoria Reșița, în baza prevederilor nr.OG40/1999, la încheierea contractului de închiriere cu pârâții.
Astfel, deși a fost obligată la încheierea contractului de închiriere, reclamanta nu a încheiat acest contract, și în anul 2004 solicitat evacuarea pârâților, pe cale de ordonanță președințială, iar prin sentința civilă nr.1012/2004, pronunțată de Judecătoria Reșița, a fost respinsă cererea de evacuare a pârâților pe această cale. Nici după pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, reclamanta nu a întocmit contract de închiriere și în anul 2006, solicitat evacuarea pârâtei, pentru motivul că aceasta nu deține contract de închiriere. Prin sentința civilă nr.1098/2006, pronunțată de Judecătoria Reșița, definitivă, a fost respinsă cererea reclamantei, pentru același motiv al nerespectării obligației de a încheia contract de închiriere pârâtei, reclamanta invocând propria culpă în susținerea acțiunii.
Prin acțiune, reclamanta invocă de asemenea lipsa titlului pârâților, ca temei al evacuării lor, însă nici până la data formulării acțiunii, aceasta nu a încheiat contract de închiriere cu pârâții. În aceste condiții, sunt aplicabile dispozițiile art.11 din nr.OUG40/1999, prin care s-a specificat că nerespectarea dispozițiilor art.10, privitoare la notificarea chiriașului prin executorul judecătoresc a datei întâlnirii și apoi, la obligația chiriașului, ca în termen de 30 zile de la primirea notificării, de a formula cerere pentru încheierea contractului de închiriere, atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior, până la încheierea unui nou contract. De asemenea, până la întocmirea noului contract de închiriere, nici chiar neplata chiriei nu poate fi invocată de proprietar, ca temei al evacuării, însă chiriașii, așa cum au dovedit și cu ocazia altor judecăți, au dovedit și de această dată, că au consemnat chiria pe numele reclamantei, la CEC, chirie care a fost refuzată.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a formulat apel reclamanta -, criticând-o ca nelegală și netemeinică și solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței primei instanțe în sensul admiterii acțiunii civile în evacuare și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
În motivarea apelului se arată că sentința instanței, de fond se bazează pe o greșită apreciere a probelor și greșită aplicare a dispozițiilor legale; prin sentința civilă nr.2928/2002 a Judecătoriei Reșița, definitivă prin neapelare, apelanta a fost obligată să încheie cu pârâții intimați contract de închiriere privind imobilul în cauză, pe o perioadă de 5 ani; acest termen a expirat la 20.08.2007, iar apelanta nu intenționează prelungirea contractului de închiriere, dar pârâții au refuzat să părăsească imobilul.
Pârâții motivează acest refuz de a pleca din imobil pe faptul că Primăria Reșița sau alte autorități ale statului nu le pun la dispoziție un alt imobil.
În ceea ce privește chiria în cuantum de 443.250 lei, la care pârâții au fost obligați să o achite lunar, aceasta a fost stabilită în raport de veniturile pârâților la acea dată. De atunci și până în prezent cuantumul chiriei nu s-a modificat, deși pârâții aveau obligația de a aduce la cunoștință proprietarului, în termen de 30 de zile, orice modificare a venitului net lunar pe familie, de natură să determine mărire chiriei, sub sancțiunea rezilierii contractului.
Prin decizia civilă nr. 68 din 10.06.2008, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul C-S, Reșița dmite apelul formulat de apelanta -, în contradictoriu cu intimații, și împotriva sentinței civile nr.68/14.01.2008, pronunțată de Judecătoria Reșița în dosar nr- al acestei instanțe.
Schimbă sentința apelată și în consecință:
Admite acțiunea formulată și precizată de reclamanta -, împotriva pârâților,.
Dispune evacuarea pârâților din imobilul înscris în CF nr.2123 Reșița Montană, nr.top.19/b/8-18/5, compus din casa nr.2089 și teren în suprafață de 288. situat administrativ în Reșița- jud.C-
Obligă pârâții să plătească reclamantei suma de 1.423 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această deciziei, instanța de apel reține faptul că, indiferent de argumentele juridice invocate de către pârâții intimați și reluate de către prima instanță și implicit, avute în vedere de către aceasta din urmă atunci când a dispus respingerea acțiunii în evacuare, pârâții au avut folosința imobilului înscris în CF 2123 Reșița Montană, chiar dacă această folosință nu s-a întemeiat pe existența unui drept locativ care să fi izvorât din contractul de locațiune prevăzut prin nr.OUG40/1999 ori din obligația de a face, impusă în sarcina reclamantei proprietare prin sentința civilă 2928/29.05.2002, pronunțată în dosar nr.365/2002 al Judecătoriei Reșița.
Cu privire la drepturile născute în patrimoniul pârâților intimați prin dispozițiile nr.OUG40/1999, respectiv prin dispozițiile sentinței civile menționate, Tribunalul stabilește faptul că prin actul normativ menționat, ca și prin sentința civilă amintită, s-au stabilit în sarcina proprietarei reclamante obligații legale, respectiv judecătorești, obligații de natură a aduce atingere dreptului ei real de proprietate.
Este bine cunoscut faptul că prin legislația privind protecția chiriașilor, respectiv prin nr.OUG40/1999 cu modificările și completările ulterioare, s-au stabilit în sarcina proprietarilor cărora le-au fost retrocedate imobile preluate abuziv în perioada 1945-1990, obligații relative la obligativitatea suportării unor grevări ale dreptului real reconstituit în favoarea lor, obligații constând în aceea că în situațiile în care în perioada în care proprietatea a aparținut Statului Român iar acesta a încheiat contracte de locațiune cu terțe persoane, aceste contracte să fie opozabile proprietarului și mai mult, în vederea asigurării stabilității sociale și a punerii acestor chiriași în situația de a-și putea găsi o locuință proprie, au fost luate și amintitele măsuri legale prin care s-a prelungit contractul de locațiune, în condițiile actelor normative speciale care reglementează acest contract special.
Proprietarii imobilelor retrocedate au fost în mod nemulțumiți de această decizie a Statului Român de a le greva dreptul reconstituit, motiv pentru care au contestat această măsură socială, inclusiv înaintea instanței europene a Curții Europene pentru Drepturile Omului.
Curtea Europeană de la Strassbourg a admis poziția Statului Român, potrivit căreia este posibilă și necesară protejarea interesului general, ca și acela particular, al, chiriașilor, însă a atras atenția asupra faptului că atingerea adusă dreptului de proprietate nu trebuie să fie excesivă.
Caracterul excesiv al atingerii aduse dreptului de proprietate poate să decurgă, atât din durata nejustificat de mare, de persistența temporală a situației faptice și juridice care se constituie în acea atingere, cât și din compensațiile nejustificat de mici oferite concret titularului dreptului real, pentru atingerea suferită.
În acest ultim sens, se pronunță și o recentă decizie a, cauza Burzo contra României (Hotărârea din 4 martie 2008) stabilindu-se că o chirie lunară în cuantum de câțiva Euro nu acoperă nici chiar contravaloarea impozitului datorat de către proprietar statului ori contravaloarea unor minime lucrări de întreținere a imobilului, motiv pentru care din punctul de vedere al proprietarului și al Curții, o asemenea chirie nu este acceptabilă ca și echivalent al lipsirii de folosință al proprietarului de atributele dreptului de proprietate.
Cu privire la durata, la persistența temporală a situației care se constituie în grevarea dreptului de proprietate, Tribunalul reține faptul că, în orice caz, o locuire, având o durată de 7 ani, socotiți de la data de la care apelanta reclamantă și-a redobândit dreptul de proprietate reprezintă o grevare a dreptului de proprietate care excede caracterului rezonabil al unei asemenea grevări.
Cu privire la acest aspect, acela al termenului de 5 ani prevăzut prin nr.OUG40/1999, Tribunalul consideră că acesta a fost valorificat de altfel de către pârâții intimați, prin obținerea unei sentințe judecătorești, prin care s-a confirmat dreptul lor de a locui în imobilul proprietatea apelantei, chiar pentru o perioadă de 5 ani, cu titlu de locațiune legală și mai constată că această perioadă a expirat la data judecății.
Apelanta reclamantă, chiar dacă nu s-a conformat obligației legale de a încheia contractul de locațiune prevăzut de nr.OUG40/1999 cu intimații pârâți, așa cum dispune acest act normativ și cum au confirmat instanțele, nici nu a obținut în toată perioada de timp cuprinsă între retrocedarea proprietății sale și până în prezent, câștig de cauză înaintea instanțelor românești în acțiunile pe care le-a formulat pentru a obține evacuarea intimaților pârâți din imobilul proprietatea sa.
În consecință, se reține faptul că scopul urmărit prin nr.OUG40/1999 și protejat în mod repetat de către instanțele judecătorești, acela de a fi asigurat un drept locativ intimaților pârâți pentru o durată de 5 ani, a fost deja atins.
În aceste condiții, rămâne doar pertinent, iar nu și concludent și decisiv argumentul că oricum Tribunalul își însușește poziția exprimată de către prin decizia Burzo contra României, relativă la lipsa de proporționalitate dintre atingerea adusă dreptului real de proprietate și cuantumul sumelor stabilite ca și chirie prin nr.OUG40/1999, motiv pentru care oricum nu ar fi înțeles să admită ideea unei locațiuni forțate fără o dezdăunare corespunzătoare a proprietarului.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul consideră întemeiat apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr.68/2008 a Judecătoriei Reșița, pe care îl va admite, în baza art.292 și următoarele Cod procedură civilă, și procedând la rejudecarea cauzei, va schimba sentința apelată și va admite acțiunea în evacuare.
Împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs, în termen legal, pârâții, - și I(semnat doar de nepoata cu procură specială pentru pârâta ) solicitând modificarea ei, în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței civile nr. 68/14.01.2008 a Judecătoriei Reșița, motivând în fapt, în esență că, potrivit Legii nr. 10/2008, Primăria Reșița sau proprietarul imobilului erau obligați, să la pună la dispoziția chiriașilor, un alt imobil cu destinație de locuințe și că Primăria Reșița a demarat deja un program de construire de locuințe cu destinație specială pentru chiriașii din casele naționalizate, locuințe,ce vor fi finalizate la sfârșitul acestui an(2008), titulara de contract - - fiind în vârstă de 78 de ani și bolnavă, iar contractul de închiriere este prelungit de drept până la 18.04.2009.
Recurenții nu și-au motivat în drept recursul, neindicând nici unul dintre cazurile în care se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri în recurspentru motive de nelegalitate, așa cum acestea sunt indicate în art. 304 sub punctele 1 - 9 Cod procedură civilă,(modificat prin Legea nr. 195/25.05.2004, pentru aprobarea OUG nr. 58/25.06.2003).
Intimata reclamantă -, prin întâmpinarea depusă la dosar ( 21) solicită respingerea ca nefondat a recursului pârâților, motivând în esență că ea este proprietara tabulară a imobilului în litigiu, dobândit în baza Legii nr. 10(2001, conform Dispoziției Primarului Municipiului Reșița nr. 1013/30.05.2001, și că pârâții au refuzat la 23.10.2001 să se prezinte la executorul judecătoresc pentru a încheia cu ea contractul de închiriere a acestui imobil și refuză să îi lase în proprietate, posesie și folosință imobilul în cauză, ce constituie proprietatea ei.
Verificând decizia civilă recurată, prin prisma dispozițiilor art. 299 și urm. Cod procedură civilă și în raport de motivele de fapt de recurs invocate, față de starea de fapt din dosar, ca și de probele administrate în cauză Curtea stabilește că recursul de față al pârâților este nefondat, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă să fie respins ca atare, deoarece bine și cu temei a fost admis apelul de față de față al reclamantei, în modul arătat.
Într-adevăr examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată, este legală și temeinică, întrucât instanța de apel a stabilit o corectă stare de fapt și a făcut o justă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, prev. de art. 480 cod civil și ale OUG nr. 40/1999, când a admis acțiunea reclamantei și a dispus evacuarea pârâților, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, conform art. 306 al. 2 Cod procedură civilă, corect fiind admis apelul reclamantei, în sensul menționat și pentru considerentele expuse judicios de către instanța de apel, însușite și de C, ca instanță de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate, ele neîncadrându-se în nici una din situațiile vizând -nelegalitatea- expres și limitativ - prev. de art. 304 Cod procedură civilă, nefiind identificate nici motive de ordine publică, de natură să determina nulitatea hotărârii de apel, impunându-se așadar, respingerea recursului pârâților de mai sus.
Astfel, în dosar este dovedit că reclamanta intimată - este proprietara tabulară a imobilului în litigiu, dobândit prin succesiune și în baza Legii nr. 10/2001, conform Dispoziției nr. 1013/30.05.2001 emisă de primarul Municipiului Reșița.
Prin sentința civilă nr. 2928/29.05.2002 a Judecătoriei Reșița - definitivă -reclamanta a fost obligată să încheie cu pârâții un contract de închiriere privind imobilul în cauză, pe o perioadă de 5 ani, respectiv până la 20.08.2007, când s-a împlinit acest termen, dar pârâta refuză să părăsească imobilul.
Curtea consideră însă că pârâții nu mai pot beneficia de protecția oferită chiriașilor prin OUG nr. 40/1999 și după această dată - de 20.08.2007 - și deci recurenții pârâți nu pot fi îndrituiți, ca foști chiriași, să încheie, peste voința proprietarei tabulare un nou contract de închiriere, căci aceasta ar însemna că reclamanta intimată să fie lipsită de substanța a două atribute esențiale ale dreptului ei de proprietate și anume: dreptul de folosință și dreptul de dispoziție(contractul de închiriere pe o durată de 5 ani, fiind calificat de lege ca un act de dispoziție) și de altfel prin însăși dispoziția de restituire în natură a imobilului în discuție către reclamantă, s-a stabilit că a încetat de drept contractul de închiriere dintre chiriașii pârâți și proprietara reclamantă, prevedere aflată în acord cu dispozițiile legale sus - menționate, căci OUG nr. 40/1999 și-a încetat aplicabilitatea la 08.04.2004.
Ca atare, Curtea reține că pârâții recurenți, în prezent nu mai deține titlul locativ valabil pentru locuința în litigiu,deoarece devenită proprietară tabulară la 23.10.2001, reclamanta notifica chiriașii - prin executor judecătoresc - să încheie un nou contract de închiriere, dar chiriașii refuză oferta de închiriere (21 dosar apel) și tot reclamanta notifică pe chiriași că nu i-au plătit chiria pe 4 ani( 23. 24 același dosar) încât deci în speță nu poate fi vorba despre o prelungire tacită a contractului de închiriere și nici despre o locațiune forțată fără o dezdăunare a proprietarei, scopul urmărit prin OUG nr. 40/1999 - închirierea pe 5 ani - fiind atins în speță, iar locațiunea legală de 5 ani în prezent este expirată, chiriașii locuind de 7 ani în imobil, de la redobândirea dreptului de proprietate asupra lui de către reclamanta, care a fost grevată de dreptul ei de proprietate, caracterul rezonabil al locație fiind depășit.
De altfel, pârâții, și I, nu sunt nici trecuți în contractul de închiriere iar dovada unei sub-închirieri nu există în dosar, și chiriașa a cerut introducerea în cauză a Primăriei Reșița pentru a preciza motivele pentru care nu li s-a dat pârâților o locuință, dar această cerere a fost respinsă de către instanța de apel, în mod corect( 25 verso), fiind evident în speță că pârâții au avut folosința imobilului(ce constituie proprietatea reclamantei), chiar și fără dreptul locativ izvorât fie din contractul de închiriere, bazat pe OUG nr. 40/1999, fie pe obligația de a face, astfel că în cauză s-au creat obligații de natură a atinge dreptul real de proprietate al reclamantei, așa cum acesta este garantat prin art. 480 Cod civil, prin durata mare a atingerilor aduse acestui drept de proprietate al reclamantei și prin compensațiile nejustificat de mici(chirie derizorie de 443,250 lei, stabilită în 2002 și nemodificată până în prezent), realizându-se un caracter excesiv al atingerii acestui drept de proprietate al reclamantei, fiind deci cazul respingerii recursului pârâților.
Această soluție adoptată de C - de respingere a recursului - se impune în contextul faptic și juridic expus în cele ce preced, față de probele administrate în cauză ca și de principiile de drept, și garanțiile procesuale, precum și în raport de art. 480 și 481 Cod civil, care consacră dreptul exclusiv și absolut de proprietate privată(pe care reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea de evacuare), coroborat și cu art. 44 din actuala Constituție a României(care ocrotește și garantează în mod egal, indiferent de titular, proprietatea privată), combinat și cu art. 20 al. 1 și 2 din Constituție(conform cărora dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile, cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu toate celelalte pacte și tratate la care România este parte sau a aderat și că în caz de neconcordanță între aceste pacte și tratate și legile interne au prioritate reglementările comunitare internaționale), precum și raportat la art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului(adoptat de Consiliul Europei la 20.03.1952 și ratificat de România în anul 1955), vizând, de asemenea, respectarea proprietății private, în acord și cu întreaga jurisprudență în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului - CEDO - referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate privată al unei persoane.
Așa fiind, în raport de toate aceste considerente ce preced și cum nici una din criticile formulate în acest recurs nu sunt întemeiate ele nefiind de natură să-l facă admisibil și să influențeze soluția pronunțată de instanța de apel, care este deci corectă sub toate aspectele, în temeiul dispozițiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs al pârâților de mai sus, menținându-se în vigoare decizia civilă atacată, pe care o verifică drept legală și temeinică, fiind pronunțată în concordanță cu toate probele din dosarul cauzei și cu respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, în sensul rezolvării prezentului litigiu, în limitele investirii instanței, recurenții nedovedind incidența în cauză a nici unuia dintre motivele de recurs, vizând nelegalitatea, prevăzute, în mod expres și limitativ în art. 304 sub pct. 1 - 9 Cod procedură civilă, potrivit tuturor argumentelor mai sus, expuse pe larg, de
În temeiul dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, aflați în culpă procesuală, ca părți căzute în proces, recurenții pârâți de mai sus vor fi obligați să plătească intimatei reclamante menționate - la cererea acesteia - suma de 500 lei, RON, cheltuieli de judecată, în recurs, reprezentând onorariu avocațial, justificat cu împuternicirea avocațială și chitanța aferentă nr. 46/18.08.2008, ambele ale Baroului C-S, aflate la filele 19 și 20 din dosarul cauzei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții, - și I împotriva deciziei civile de apel nr. 86 din 10.06.2008, pronunțată de Tribunalul C-S, Reșița - secția civilă - în dosarul nr-.
Obligă recurenți pârâți de mai sus să plătească intimatei reclamante - suma de 500 lei cheltuieli de judecată, în recurs reprezentând onorariu avocațial.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 16 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /10.11.2008
Tehnored /16.11.2008
Ex.2
Primă instanță:
Instanța de apel: și
Președinte:Trandafir PurcărițăJudecători:Trandafir Purcăriță, Lucian Lăpădat, Carmina Orza
