Exequator Recunoasterea hotararilor straine. Decizia 1173/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(2739/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1173
Ședința publică de la 19 august 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
JUDECĂTOR 3: Andreea Doris
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 1386 din 28.08.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă.
are ca obiect exequator.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă recurentul-reclamant și intimata-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței împrejurarea că recurentul-reclamant a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 24.07.2009, cerere prin care solicită judecarea în lipsă a cauzei întrucât din data de 27.07.2009 este plecat din țară pentru o perioadă de 4 luni, anexând în acest sens o copie de pe biletul de avion; de asemenea, a depus la dosar și concluzii scrise, la care anexează înscrisurile solicitate, conform dispozițiilor încheierii de ședință de la termenul din 6.07.20009, privind actele procedurii Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Se mai învederează și faptul că Ministerul Justiției a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței, înscrisuri, respectiv copia dosarului privind pe minorul format în baza Convenției d l Haga din 1980 referitoare la aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, având în vedere că recurentul-reclamant a solicitat judecarea în lipsă, prin cererea depusă la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3.04.2008 pe rolul Tribunalului București sub nr-, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, ca - în baza art. 24 din Convenția privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și măsurile de protecție a copilului încheiată la Haga la 19 octombrie 1996 - instanța să decidă nerecunoașterea efectelor hotărârii judecătorești date de către Tribunalul d e Minori din - Italia, la data de 06.07.2007.
Prin sentința civilă nr. 1386/26.08.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin hotărârea pronunțată de Tribunalul d e Minori din la 06.01.2007, reclamantului i s-a respins o cerere de înapoiere a copilului minor pretins deplasat sau reținut ilicit de către pârâta în Italia, cerere formulată în temeiul Convenției d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.
Reclamantul a solicitat nerecunoașterea pe teritoriul României a efectelor acestei hotărâri, pe motiv că a fost pronunțată de o instanță necompetentă, competența în cauză aparținând Tribunalului București, că nu i s-a permis să-și exprime punctul de vedere și că măsura luată contravine interesului superior al copilului.
În ceea ce privește nerecunoașterea hotărârii pronunțate de Tribunalul din, Tribunalul a constatat că în speță nu este vorba de o hotărâre dată în materia răspunderii părintești (potențial răpitor nefiind în mod necesar și întotdeauna celălalt părinte), ci în materia civilă reglementată de Convenția d l Haga din 1980, astfel că procedura recunoașterii nu este supusă Convenției d l Haga din 1996, invocată de reclamant, ci Regulamentului CE nr. 44/2001 ( 1).
Or, potrivit art.34 din acest din urmă Regulament, o hotărâre nu este recunoscută, printre altele, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.
De asemenea, conform art. 35 din Regulament, o hotărâre nu este recunoscută nici dacă sunt nesocotite dispozițiile din Secțiunile 3, 4 și 6 ale Capitolului II sau intr-unul din cazurile prevăzute la art. 72.
Cu privire la condițiile impuse de art. 34, Tribunalul a apreciat că acestea sunt îndeplinite, câtă vreme din cuprinsul hotărârii și din susținerile reclamantului însuși rezultă că acesta a fost citat și s-a prezentat în fața instanței și că a exercitat și calea de atac prevăzută de legea italiană împotriva hotărârii.
Referitor la respectarea competenței, condiție impusă de art. 35 din Regulamentul I, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 60 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 ( II) privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materia familială și a responsabilității părintești, care se aplică în România de la momentul aderării acesteia la Uniunea Europeană, 1.01.2007, "în relațiile dintre statele membre, acest Regulament va prevala asupra următoarelor Convenții, în măsura în care ele privesc materii la care se referă prezentul Regulament: a). d). Convenția d l Haga din 15 Octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii".
Prin urmare, Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, care a fost ratificată de toate statele membre, va continua să se aplice în relațiile dintre acestea.
Totuși, Convenției i se adaugă anumite dispoziții din Regulament, care intră în aplicare în cazurile răpirii de copii între statele membre, aceste reguli având preponderență asupra regulilor Convenției în relațiile dintre statele membre în problemele acoperite de Regulament.
În speță, atât România, cât și Italia, erau - la data sesizării instanței italiene cu cererea de înapoiere a copilului - membre ale Uniunii Europene, astfel că li se aplicau dispozițiile Regulamentului II, inclusiv cele privind relația acestui regulament cu Convenția d l Haga din 1980.
Tribunalul din apare astfel ca instanță competentă să soluționeze cererea de înapoiere a copilului, în raport cu dispozițiile art.10-13 din Regulament, dar și cu dispozițiile Convenției d l Haga din 1980, Italia fiind statul solicitat, pe teritoriul căruia se afla reținut copilul.
În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului interesului superior al copilului prin hotărârea de neînapoiere a acestuia, Tribunalul a reținut că regulamentul interzice expres repunerea în discuție a fondului cauzei în cadrul procedurii de exequatur.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 29.10.2008 a declarat recurs reclamantul, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 8.12.2008.
În motivare, a arătat că instanța, în considerentele hotărârii, afirmă în legătură cu caracterul speței supuse soluționării instanței italiene că "nu este vorba de o hotărâre dată în materia răspunderii părintești (potențial răpitor nefiind în mod necesar și întotdeauna celălalt părinte), ci în materia civilă reglementată de Convenția d l Haga din 1980, astfel ca procedura recunoașterii nu este supusă Convenției d l Haga din 1996, invocată de reclamant, ci Regulamentului CE nr. 44/2001( I)".
Referitor la această afirmație a făcut următoarele precizări:
Convenția d l Haga are ca obiect, în afară de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați și/sau reținuți ilicit în orice stat contractant, de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant. Articolul 5,. a) din Convenție stabilește că, în interesul acestei convenții: "dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra reședinței copilului". Astfel, deși instanța consideră că în speță nu este vorba de o hotărâre dată în materia răspunderii părintești, ci de o hotărâre în materie civilă, prin obiectul convenției, în drept, se urmărește respectarea efectivă a drepturilor privind încredințarea, iar în fapt, modalitatea concretă de respectare a acestor drepturi, asigurându-se un cadru unitar, la nivel internațional, care să permită înapoierea imediată a copilului deplasat și/sau reținut ilicit.
2. Prin aceasta cerere nu a solicitat revizuirea pe fond a hotărârii luate de instanța italiană (fapt interzis atât de prevederile art.27 din Convenția d l Haga din 1996, cât și de prevederile art.26 din Regulamentul (CE) nr.2201/2003 și art.36 din Regulamentul (CE) nr.44/2001), ci nerecunoașterea efectelor acestei hotărâri pe teritoriul României în temeiul art.23, lit. a) și lit. c) din Convenția d l Haga din 1996, cerere formulată în baza dreptului conferit de art.24 din aceeași convenție.
Referitor la cele două prevederi, în temeiul cărora a solicitat nerecunoașterea hotărârii luate de instanța italiană, a făcut următoarele precizări:
a). Potrivit art. 23 alin. 2 lit. a) din Convenția privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și măsurile de protecție a copilului, încheiată la 19 octombrie 1996 la Haga, recunoașterea unei măsuri luate de către autoritățile unui stat contractant poate fi refuzată, dacă măsura respectivă a fost luată de către o autoritate a cărei competență nu se bazează pe unul dintre temeiurile prevăzute în capitolul II din Convenție.
Capitolul II, la care se face referire în textul articolului menționat mai sus, stabilește condițiile în care autoritățile unui stat contractant sunt competente să ia măsuri destinate protecției persoanei copilului și a patrimoniului acestuia. Printre măsurile destinate protecției persoanei copilului se număra și măsurile luate în baza unei hotărâri pronunțate în temeiul prevederilor Convenției d l Haga din 1980, deoarece în preambulul Convenției se precizează: "Statele semnatare ale prezentei convenții, profund convinse că interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa, dorind să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite. ", astfel că în ansamblul ei Convenția d l Haga din 1980 are rolul de a stabili un cadru unitar în vederea luării măsurilor de protecție a copilului în situația unei deplasări și/sau rețineri ilicite.
Astfel, potrivit prevederilor art. 5 din Convenție, deoarece reședința obișnuită a fiului se găsește pe teritoriul României, acesta având cetățenie română, autoritățile judiciare și administrative ale statului R au competența să ia măsuri pentru protecția persoanei copilului.
Schimbarea locului reședinței obișnuite a copilului, de pe teritoriul României, pe teritoriul Italiei, prin deplasarea și reținerea ilicită a acestuia de către soție, este greșită deoarece, potrivit art. 7 alin. 2 lit. a) și lit. b) din Convenție, s-a făcut cu încălcarea drepturilor sale tutelare ce rezultă din dreptul statului român, respectiv Codul Familiei, Legea nr. 248/2005 și Legea nr. 272/2004, iar la momentul schimbării aceste drepturi erau exercitate în mod efectiv, împreună cu pârâta, ca efect al contractului juridic al căsătoriei. Astfel că autoritățile statului român își păstrează competența, potrivit prevederilor art. 7 alin.1 din Convenție, deoarece, până la această dată, copilul nu are stabilită, în mod legal, reședința pe teritoriul statului Italian.
În concluzie, autoritățile statului român își păstrează competența în a lua măsuri de protecție a copilului, măsuri ce decurg din dreptul român. Prin această competență de a lua măsuri de protecție a copilului, pe cale de consecință rezultă și competenta de a decide, în raport cu prevederile legislației române în vigoare, asupra caracterului licit sau ilicit al faptelor, astfel ca în funcție de această decizie să hotărască care sunt măsurile necesare pentru a contracara sau îndrepta efectele negative ale acestor fapte.
Încălcând prevederile articolelor menționate și decizia Ministerului Justiției Române, prin care se confirmă temeiul legal al cererii reclamantului și caracterul ilicit al deplasării și reținerii copilului său, prin raportare la prevederile legislației române, instanța italiana își arogă dreptul de a decide asupra faptei prin raportarea acesteia la prevederile dreptului român și hotărăște că această faptă nu are caracter ilicit, respingând cererea de înapoiere a copilului.
În concluzie, prin referirea la prevederile art.23 alin.2 lit. a) din Convenția d l Haga din 1996, ca temei de nerecunoaștere a măsurii luate de Tribunalul pentru Minori din -Romanga, în data de 06.07.2007, nu a contestat competența acestei instanțe de a se pronunța asupra cauzei supuse soluționării, respectiv cerere de înapoiere a copilului, ci competența de a decide asupra caracterului faptei de deplasare și reținere a copilului, faptă ce a stat la baza cererii.
b) Al doilea motiv care a stat la baza cererii de nerecunoaștere a măsurii luate de Tribunalul pentru Minori din -Romagna, își are temeiul în prevederile art.23 alin 2 lit. c) din Convenția privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și măsurile de protecție a copilului, încheiată la 19 octombrie 1996 la Haga.
Prin respingerea cererii de înapoiere a copilului, deplasat și reținut ilicit pe teritoriul statului italian, instanța italiană aduce atingere drepturilor sale în calitate de titular al răspunderii părintești, prevăzute și apărate de legislația română, și garantate de art.26 alin.1 din Constituția României. În fapt și în drept, prin această măsura i se interzice reclamantului exercițiul deplin al drepturilor sale, în condițiile în care nicio autoritate judecătorească competentă nu s-a pronunțat în sensul reducerii sau limitării exercițiului acestor drepturi.
Referitor la condiția impusă de prevederile acestui articol, ". dacă măsura a fost luată, cu excepția cazurilor urgente, fără a se asigura ascultarea persoanei respective ", recurentul menționează că, din punct de vedere fizic a fost prezent la audiere în fata instanței italiene, însă această autoritate a refuzat să asculte" argumentele sale, de fapt și drept, prin care își susținea cererea, și nici nu a procedat la o consemnare a acestora. Fapt pentru care a transmis ulterior, prin intermediul Ministerului Justiției Italian, o declarație în care detalia modul incorect în care s-a desfășurat audierea sa și drepturile procedurale care i-au fost încălcate de către instanța italiană pe parcursul audierii.
În concluzie, cererea sa de nerecunoaștere a măsurii luate de către instanța italiană, în temeiul prevederilor acestui articol este întemeiată, astfel că refuzarea recunoașterii acestei măsuri este corectă.
II. Instanța, în motivarea hotărârii de respingere a acțiunii reclamantului, face afirmații care se contrazic. Astfel,
- o dată se afirmă că hotărârea dată de instanța italiană nu este o hotărâre dată în materia răspunderii părintești și tribunalul trage concluzia că procedura recunoașterii nu se supune Convenției d l Haga din 1996.
- apoi se face referire și raportare la prevederile Regulamentului (CE) nr.2201/2003 ( II). Însă, acest regulament, așa cum se specifică în titulatura lui, se referă la: competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, Astfel, tribunalul constată că, potrivit art.60 din regulament, acesta va prevala, în relațiile dintre statele membre, asupra următoarelor Convenții, în măsura în care ele privesc materii la care se referă regulamentul, iar la lit. d) din acest articol este menționata Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii. Menționând ulterior că, "Convenției i se adaugă anumite dispoziții din Regulament, care intră în aplicare în cazul răpirii internaționale de copii între statele membre, aceste reguli având preponderența asupra regulilor Convenției, în relațiile dintre statele membre în problemele acoperite de Regulament." . din moment ca acest regulament (care acoperă materia matrimonială și materia răspunderii părintești) prevalează asupra Convenției d l Haga din1980, nu se poate ca o hotărâre dată în cadrul convenției, de către o instanța judecătorească, să fie dată în materia civilă, așa cum susține tribunalul, deoarece Regulamentul (CE) nr.2201/2003 nu se referă la materia civilă în general, ci în mod particular la materia matrimonială și materia răspunderii părintești, și, în plus, nu s-ar mai fi menționat în cadrul articolului 60 (raporturile cu anumite convenții multilaterale) și Convenția d l Haga din 1980, dacă materia acoperită de convenție ar fi fost diferită de materiile acoperite de regulament, respectiv matrimonială și a răspunderii părintești.
În concluzie, deoarece din prevederile Convenției da la Haga din 1980 reiese clar că aceasta nu acoperă materia matrimonială, pe cale de consecință, rezultă că aceasta convenție se referă la materia răspunderii părintești. Astfel că tribunalul a interpretat în mod greșit sensul cuvintelor din titlul convenției, Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, considerând că mențiunea de aspecte civile se referă la materia civilă reglementată de prevederile Regulamentului (CE) nr.44/2001. În fapt și în drept, Convenția d l Haga din 1980 se referă la materia răspunderii părintești și fapta de răpire internaționala de copii este tratată, în prevederile convenției, sub aspect civil, nu penal.
III. În legătură cu prevederile Regulamentului (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr.1347/2000, a recurentul a făcut următoarele precizări:
a). Potrivit punctului (9) din preambulul acestui regulament, doar măsurile care privesc bunurile unui copil sunt reglementate de Regulamentul (CE) nr.44/2001, și nu cele care privesc protecția copilului. În cadrul măsurilor care privesc protecția copilului și care sunt reglementate de acest regulament intră și măsurile ce se iau în cadrul Convenției d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, așa cum este menționat la punctele (5), (17) și (18) din preambulul regulamentului.
b). În temeiul dreptului conferit de art. 21 pct. (3) din Regulament recurentul a solicitat pronunțarea unei hotărâri de refuz al recunoașterii hotărârii luate de Tribunalul pentru Minori din -Romagna, Italia, în data de 06.07.2007, în temeiul art.23, lit.(a) și lit.(d).
Astfel:
1. Prin raportare la prevederile art.23 lit. (a) din regulament, refuzul de recunoaștere a hotărârii instanței italiene este îndreptățit deoarece:
În fapt, hotărârea instanței italiene contravine în mod evident cu dispozițiile legislației române în ceea ce privește drepturile copilului, dispoziții cu caracter de ordine publică în ceea ce privește ordinea social și a fost dată fără a se ține cont de interesul superior al fiului său, respectiv art. 33, art. 6 lit. i) și lit. l) și art. 3 lit. b) din Legea nr. 272/2004.
2. Prevederile art. 23 lit. (d) din regulament, ca motiv de refuz al recunoașterii hotărârii instanței italiene, sunt sinonime cu prevederile art. 23 alin. 2 lit. c) din Convenția d l Haga din 1996 privind competența, dreptul aplicabil, recunoașterea, executarea și cooperarea în materia răspunderii părintești și măsurile de protecție a copilului. La punctul b) recurentul a detaliat motivul pentru care consideră că trebuie refuzată recunoașterea acestei hotărâri.
c). Unul dintre scopurile principale ale Regulamentul (CE) nr.2201/2003 ( II) este organizarea mai eficientă a procedurii de înapoiere, prevăzută de Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii la care au aderat toate Statele Membre. România a aderat la această convenție la data 1 decembrie 1993. Ea reglementează înapoierea copiilor deplasați în mod ilicit în străinătate sau reținuți acolo în mod ilicit, urmând ca situația anterioară acestor fapte să fie restabilită cât se poate de repede. Aceasta servește pe de o parte protecției copilului, care trebuie să rămână în mediul său obișnuit, pe de altă parte, și protecției părintelui rămas în urmă, căruia, urmare a unei proceduri judiciare în străinătate, îi poate fi de multe ori aproape imposibilă participarea la un proces din străinătate.
IV. Referitor la prevederile Regulamentului (CE) nr.44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care în interpretarea tribunalului se aplică cererii sale, recurentul a făcut următoarele precizări:
a). Potrivit articolului 34 alin.1 din regulament, o hotărâre nu este recunoscută, dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat, respectiv România. Prin ordine publică se înțelege un ansamblu de norme juridice care stau la baza funcționării unui stat de drept. dispozițiilor ce alcătuiesc ordinea politică, economică și socială au caracter de ordine publică. Prevederile Legii nr.272/2004, împreună cu celelalte norme juridice în ceea ce privește materia răspunderii părintești, reprezintă dispoziții cu caracter de ordine publică în ceea ce ordinea socială, deoarece reprezintă politica statului român față de protecția și promovarea drepturilor copiilor.
La punctul III lit. b, alin.1, recurentul a detaliat de ce hotărârea luată de Tribunalul pentru Minori din -Romagna, Italia, în data de 06.07.2007, este contrară ordinii publice a statului român, fapt pentru care nerecunoașterea ei este întemeiată.
b). Potrivit articolului 34 alin. 2 din regulament, o hotărâre nu este recunoscută, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă.
Referitor la aceste prevederi, recurentul a arătat următoarele:
1. Comunicarea prin care a fost convocat în fața instanței italiene s-a făcut cu doar 5 zile înainte de termenul fixat pentru audiere, astfel încât nu a putut să se pregătească într-o manieră care să-i permită să-și susțină cauza. Astfel, datorită timpului foarte scurt avut la dispoziție pentru a se înfățișa în fața instanței, nu a putut să solicite efectuarea unei anchete sociale din partea Autorității Tutelare a Sectorului 3 B, astfel încât să demonstreze că nu există niciun risc grav ca prin înapoierea fiului său, acesta să fie expus unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să se găsească într-o situație intolerabilă.
2. Împotriva acestei hotărâri nu a introdus o acțiune de atac, atunci când a avut posibilitatea să o facă. La data când a depus cererea introductivă, procedura de declanșare a acțiunii de atac, prevăzută de legea italiană, era în desfășurare. Astfel, în urma cererii de asistență judiciară gratuită, aprobată de Ordinul Avocaților din și a comunicării listei cu avocați abilitați să pledeze în cauze pe cheltuiala statului italian, a ales un apărător (comunicând în data de 06.05.2007 atât Ministerului Justiției Italian, precum și Ordinului Avocaților din numele acestuia) care să îl reprezinte în acțiunea ce urma sa fie depusă la Curtea Suprema de Casație. . în data 8.07.2008, a primit, prin intermediul Ministerului Justiției Român, o comunicare din partea apărătorului ales, prin care acesta își declină competența de a-l reprezenta, deoarece nu este abilitat să pledeze în fața Curții Supreme de Casație. Menționează că în lista transmisă de Ordinul Avocaților din nu se făcea nicio referire la acest aspect, se menționa doar materia juridică în care avocații enumerați în listă erau abilitați să pledeze în cauze pe cheltuiala statului italian, astfel că nu a avut cum să ia la cunoștință care dintre avocații enumerați sunt abilitați să pledeze în fața Curții Supreme de Casație.
În urma acestei comunicări, a solicitat Ordinului Avocaților să-i transmită din nou lista cu avocați abilitați să pledeze în cauze pe cheltuiala statului italian și să se specifice care dintre aceștia pot să pledeze și în fața Curții Supreme de Casație. În data de 3.07.2008 a primit lista solicitată și în aceeași zi a comunicat Ordinului Avocaților numele apărătorului ales. Întrucât nu a mai primit nicio comunicare, în data de 12.08.2008 a revenit cu o nouă solicitare către Ordinul Avocaților, prin care cerea să i se pună la dispoziție adresa de e-mail sau un număr de fax al apărătorului ales, astfel încât să poată să realizeze o comunicare mai rapidă cu aceasta. Însă nu a primit niciun răspuns, iar la numărul de telefon menționat în listă nu răspundea nimeni. În data de 24.09.2008 a reușit să ia legătura telefonic cu apărătorul ales, care i-a comunicat că nimeni nu a informat-o că a desemnat-o să îl reprezinte în acțiunea de recurs împotriva hotărârii pronunțate de către Tribunalul pentru Minori. În aceeași zi, recurentul i-a transmis un e-mail în care i-a explicat, succint, situația. În răspunsul primit i se comunică faptul că, datorită trecerii unei perioade mai mari de un an și patruzeci și cinci zile de la data publicării măsurii (09.07.2007), dreptul de a ataca aceasta hotărâre s-a prescris.
Astfel că, datorită unor motive mai presus de voința sa a fost împiedicat să-și exercite dreptul de recurs împotriva hotărârii luate de Tribunalul pentru Minori. Practic, datorită modului defectuos în care atât Ministerul Justiției Italian, cât și Ordinul Avocaților din și-au îndeplinit obligațiile și atribuțiile legale.
In concluzie, ținând cont de cele prezentate mai sus, recurentul consideră că hotărârea luată de Tribunalul pentru Minori din -Romagna, Italia, poate să nu fie recunoscută în temeiul art. 34 alin. 2 din regulament.
Sintetizând aspectele prezentate în cele 4 puncte, reclamantul consideră că cererea sa adresată tribunalului este întemeiată și hotărârea luată de instanța italiană poate să nu fie cunoscută deoarece:
- hotărârea încalcă ordinea publică de drept internațional român (inclusiv dispozițiile legale referitoare la competența exclusivă a jurisdicției române).
- hotărârea aduce atingere exercițiului drepturilor părintești prevăzute și apărate de lege.
Prin cererea adresată tribunalului nu a solicitat o examinare pe fond a hotărârii instanței italiene, ci nerecunoașterea efectelor acesteia pe teritoriul României, deoarece, în fapt, această hotărâre a produs efecte care nu îi permit să-și exercite drepturile părintești și nici să le pună sub protecția legii.
În drept, au fost invocate prevederile art. 299-306 Cod de procedură civilă.
La solicitarea instanței, Ministerul Justiției și Libertăților - Direcția Drept Internațional și Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară în Materie Civilă și Comercială a comunicat, în fotocopie, dosarul privind pe minorul, format în baza Convenției d l Haga din 1980 referitoare la aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, iar recurentul a depus o serie de înscrisuri, printre care și adresa nr. 32049/CT/30.07.2007 emisă de Ministerul Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate - Serviciul Cooperare Judiciară în Materie Civilă și Comercială i-a comunicat hotărârea din 6.07.2007 a Tribunalului pentru Minori din, nu însă și încheierea de ședință din 18.06.2007 a instanței italiene.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și în conformitate cu prevederile art. 3041Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Sub un prim aspect, trebuie stabilit care sunt prevederile legale ce reglementează situațiile în care o hotărâre judecătorească străină pronunțată în materia Convenției d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii poate să nu fie recunoscută, respectiv dacă este vorba despre a). Regulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, b). Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 sau c). Convenția d l Haga asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor din 19 octombrie 1996.
1. În domeniul de aplicare al Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, intră, potrivit art. 1 lit. b, și atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești. Pentru determinarea înțelesului acestei sintagme, interpretarea sistematică a textului de lege menționat impune să se țină seama și de prevederile art. 10-11, care stabilesc competența în caz de răpire a copilului, fără a face nicio distincție după cum răpitorul este sau nu părintele acestuia. Este adevărat că aceste dispoziții legale se referă la competență, însă faptul că există reglementări în cuprinsul Regulamentului în legătură cu această materie demonstrează includerea sa în domeniul de aplicare al actului normativ în discuție.
În mod similar, deși din art. 1 al Convenției d l Haga asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor din 19 octombrie 1996 nu rezultă în mod direct că deplasarea sau neînapoierea ilicită a copilului intră în obiectul său de reglementare, acest fapt reiese indirect din stabilirea unor reguli de competență pentru cauzele în care se invocă situațiile respective, prin art. 7-9.
Dată fiind existența acestor norme juridice cu caracter special privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor pronunțate în materia Convenției d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii cuprinse în cele două acte internaționale menționate, nu își mai găsesc aplicare normele generale privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, instituite deRegulamentul (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.
2. Pe de altă parte, Convenția d l Haga asupra competenței, legii aplicabile, recunoașterii, executării și cooperării privind răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor din 19 octombrie 1996, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002 și ratificată de România prin Legea nr. 361/2007 - publicată în Monitorul Oficial nr. 895 din 28 decembrie 2007 -, nu este aplicabilă în cauza de față, întrucât aceasta are ca obiect o hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul d e Minori din, Italia, la data de 6.07.2007, iar paragraful 2 al art. 53 din documentul internațional respectiv limitează aplicarea în timp a capitolului IV (recunoașterea și executarea) la măsurile luate după intrarea sa în vigoare atât în statul de origine a măsurilor, cât și în statul solicitat.
Pe cale de consecință, domeniul de reglementare al recunoașterii în România a hotărârilor judecătorești pronunțate într-un stat membru al Uniunii Europene în legătură cu aspectele civile ale răpirii internaționale de copii anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 361/2007 nu poate fi dat decât de capitolul III al dintre Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, considerent pentru care Curtea va înlătura toate argumentele prezentate în cererea de recurs ce urmăresc încadrarea ipotezei din speță în vreunul din motivele de refuz al recunoașterii unei asemenea hotărâri prevăzute de celelalte două acte juridice internaționale și le va analiza numai pe cele ce fac referire la motivele de refuz prevăzute de regulamentul în discuție.
II. Conform art. 21 alin. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: "Fără a aduce atingere secțiunii 4, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii a hotărârii", iar art. 23 din regulament enumeră cazurile în care o hotărâre pronunțată în materia răspunderii părintești nu se recunoaște. De asemenea, art. 26 prevede că "În niciun caz, o hotărâre nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond".
1. Potrivit art. 23 lit. a) din regulament: "O hotărâre pronunțată în materia răspunderii părintești nu se recunoaște: - în cazul în care recunoașterea contravine în mod evidentordinii publicedin statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului"
Întrucât Curtea Europeană de Justiție este singura instituție care are competența de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la interpretarea acestui regulament (C 555/03,Warbecq, care se referă însă expres numai la Regulamentul CE nr. 44/2001), trebuie avute în vedere principiile dezvoltate în jurisprudența acesteia în legătură cu regulile adoptate prin convențiile europene anterioare în materie de recunoaștere a hotărârilor judecătorești, în special Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, considerată "predecesoare" a regulamentului I, în măsura în care aceste interpretări vizează reglementări cu conținut identic sau similar.
Astfel, în cauza C-7/98Krombach, Curtea a lămurit interpretarea care ar trebui dată noțiunii de "ordine publicăa statului solicitat"- folosită și de art. 23 lit. a din Regulament - și în acest sens a arătat:
" 19. Ar trebui reamintit că această convenție are ca scop facilitarea, pe cât este posibil, a liberei circulații a hotărârilor, prevăzând o procedură de executare simplă și rapidă (a se vedea în special hotărârile din 2 iunie 1994, C-414/92,. I p. -2237, punctul 20 și din 29 aprilie 1999, C-267/97. I p. -2543, punctul 25).
20. Rezultă din jurisprudența Curții că această procedură constituie un sistem autonom și complet, independent de sistemele juridice ale statelor contractante și că principiul certitudinii juridice în ordinea juridică comunitară, precum și obiectivele convenției în temeiul articolului 220 din Tratatul CE (devenit articolul 293 CE), pe care se întemeiază aceasta, necesită o aplicare
uniformă în toate statele contractante a normelor convenției și a jurisprudenței relevante a Curții (a se vedea în special hotărârea din 11 august 1995, C-432/93,. I p. -2269, punctul 39).
21. În ceea ce privește articolul 27 din convenție, Curtea a considerat că trebuie să se dea o interpretare strictă articolului în cauză prin aceea căreprezintă un obstacol în realizarea unuia din obiectivele fundamentale ale convenției(hotărârea, menționată anterior, punctul 20). Fiind vorba, mai precis,de a recurge la clauza privind ordinea publică, prevăzuta la articolul 27 punctul 1 din convenție, Curtea a precizat cănu trebuie acționat astfel decât în cazuri excepționale(hotărârile din 4 februarie 1988, 145/86,. p. 645, punctul 21 și din 10 octombrie 1996, și, C-78/95,. I p. -4943, punctul 23).
22. Rezultă că, dacă statele contractante rămân, în principiu, libere să stabilească, în temeiul rezervei menționate la articolul 27 punctul 1 din convenție, în conformitate cu propriile concepții naționale, cerințele ordinii lor publice, limitele acestei noțiuni țin de interpretarea convenției.
23. Astfel, dacă nu ține de competența Curții să definească conținutul ordinii publice a unui stat contractant, totuși îi revine acesteia sarcina de a controla limitele între care instanța unui stat contractant poate recurge la aceasta noțiune pentru a nu recunoaște o hotărâre care emană de la o instanță a unui alt stat contractant.
24. În această privință, trebuie evidențiat faptul că, această convenție fiind încheiată în temeiul articolului 220 din tratat și în cadrul definit de acesta, dispozițiile sale sunt legate de tratat (hotărârea din 10 februarie 1994, &, C-398/92,. I p. -467, punctul 12).
25. În conformitate cu o jurisprudență constantă, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de C (a se vedea în special avizul nr. 2/94, din 28 martie 1996,. I p. -1759, punctul 33). În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului, la care statele membre au cooperat sau au aderat. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare "CEDO") are, în acest sens, o semnificație specială (a se vedea în special hotărârea din 15 mai 1986, 222/84,. p. 1651, punctul 18)".
Aplicând principiile enunțate în materia care formează obiectul cauzei de față, dreptul la respectarea vieții de familie, prevăzut de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sintagmă care include și relația dintre copilul minor și tatăl său (cauza nr. 25735/94,Elsholz Germaniei, hotărârea din 13 iulie 2000) poate fi inclus între principiile generale de drept comunitar, care se inspiră din aceste drepturi fundamentale.
Curtea constată însă că în speță nu se impune aplicarea clauzei privind ordinea publică ca motiv de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești pronunțate de către Tribunalul d e Minori din - Italia, la data de 06.07.2007.
În acest sens, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate demotive pertinente și suficiente. Numai depășirea acestei limite, întrucât nu realizează unbilanț rezonabilal elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, ar putea constitui o încălcare a ordinii publice și, ca atare, ar putea fi reținută de instanțele din statul solicitat.
Raportat la considerațiile anterioare privind finalitatea urmărită prin adoptarea documentelor europene în materie, doar din această perspectivă poate fi înțeles raportul care există în cazurile în care se pune o astfel de problemă ce implicăaplicarea unui text de lege ce face parte din ordinea internă a ambelor state, între art. 23 din Regulament și art. 26, acest din urmă text de lege interzicând, dincolo de ipotezele de excepție enumerate de prima dispoziție menționată, examinarea în fond a hotărârii străine de către instanțele judecătorești din statul solicitat.
Or, instanța italiană, respingând cererea recurentului reclamant de înapoiere a minorului, deplasat împreună cu mama sa în Italia, și-a întemeiat soluția pe prevederile art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii - la care au aderat atât Italia, cât și România: "Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește - că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă", și a constatat,în limitele unei marje de apreciere care nu îi poate fi în mod rezonabil contestat, că situația de fapt reținută în baza probelor administrate se încadrează în ipoteza normei legale citate.
Întrucât art. 13 alin. 1 lit. b din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii constituie o excepție prevăzută de lege de la art. 33, 6 lit. i și l și 3 lit. b din Legea nr. 272/2004, nu poate fi vorba de încălcarea acestor dispoziții legale, enumerate de recurentul reclamant în motivarea căii de atac formulate.
2. Potrivit art. 23 lit. d) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: "O hotărâre pronunțată în materia răspunderii părintești nu se recunoaște -la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțatăfără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată".
Referitor la aplicarea acestui text de lege, Curtea reține, pe de o parte, că însuși recurentul reclamant a arătat că din punct de vedere fizic a fost prezent la audiere în fața instanței italiene, iar pe de altă parte că afirmațiile sale referitoare la împrejurarea că această autoritate a refuzat să asculte argumentele sale de fapt și de drept, prin care își susținea cererea, și nici nu a procedat la o consemnare a acestora nu pot fi luate în considerare în absența unui suport probator. La dosar nu există nici copii ale înscrisurilor în care s-au consemnat dezbaterile ce au avut loc în fața instanței italiene, iar în cuprinsul hotărârii judecătorești în discuție s-a menționat că părțile au fost audiate în ședința din 18.06.2007.
3. încălcare de către Tribunalul d e Minori din a prevederilor art. 13 lit. b din Convenția d l a Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prin aceea că nu ar fi luat de îndată legătura cu autoritățile statului membru de origine și nu ar fi întrebat ce măsuri vor lua acestea pentru protecția copilului după întoarcerea sa, nu poate fi analizată de către instanțele române, dat fiind că implică o examinare pe fond a hotărârii străine care excede cazurilor enumerate de art. 23 din Regulament.
4. Cât privește încălcarea ordinii publice de drept internațional român prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la competența exclusivă a jurisdicției române, trebuie avut în vedere că potrivit sistemului adoptat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, diferit de cel al altor documente internaționale, dar în acord cu principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene de Justiție, inclusiv în C-7/98Krombach: "Competența instanței din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3- 14".
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală și completând motivarea acesteia, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul reclamant, domiciliat în B,-,. 21,. 5,. 9,. 198, sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1386/28.08.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă, domiciliată în Italia, nr.4,.17.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 august 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.,
2 ex/10.09.2009
----------------------------------------------
- Secția a V-a -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Ioana Singh, Andreea Doris
