Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia 188/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1479/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.188
Ședința publică de la 11.02.2010.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
JUDECĂTOR 3: Mihai Andrei Negoescu GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă - și de către recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 575 din 30.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR.
are ca obiect - hotărâre care să șină loc de act autentic de vânzare cumpărare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru recurenta reclamantă -, în baza împuternicirii avocațiale nr.95/2010, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Municipiul B prin Primarul General și intimata pârâtă Administrația Fondului Imobiliar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentei reclamante, în dovedirea motivelor de recurs, respectiv pentru clarificarea modalității de plată a prețului apartamentului în litigiu, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în Hotărârea privind modificarea Hotărârii nr. 116/1997 cu privire la vânzarea unor apartamente finalizate prin aplicarea Hotărârii de Guvern nr. 441/1991, pe care o și depune la dosarul cauzei.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor sart. 305 din Codul d e procedură civilă, încuviințează pentru recurenta reclamantă proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată, apreciind-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei.
Avocatul recurentei reclamante arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei reclamante, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, a schimbării în tot a hotărârii primei instanțe, cu consecința admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, respectiv de a se constata intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului nr. 42, situat în B,-, -.2,.5, sector 3, cu plata prețului în rate, iar prețul vânzării să fie cel de la data de 5.10.2006. În subsidiar, solicită obligarea pârâtei să vândă reclamantei același apartament, cu plata prețului în rate, iar prețul vânzării să fie cel de la data de 5.10.2006.
Mai solicită și obligarea pârâtei la daune cominatorii în cuantum de 1000 lei/zi de întârziere, astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Consideră că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal în ceea ce privește admiterea doar în parte a cererii de chemare în judecată. Solicită a se constata că tribunalul, deși a fost investit cu rejudecarea întregii cauze privind concluziile reclamantei sub toarte aspectele, în mod greșit, a înțeles că aceasta a criticat doar o parte din dispozitivul sentinței apelate. În realitate, criticile formulate în apel au vizat toate aspectele de fapt și de drept reținute de prima instanță.
Hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul că instanța de fond, admițând în parte cererea, nu a obligat pârâta să-i vândă apartamentul în litigiu, în rate, la prețul în vigoare la data de 5.10.2006, așa cum aceasta a solicitat. Deși în motivarea hotărârii, instanța a reținut că, prin formularea cererii de cumpărare, s-a realizat acordul de voință, iar prin efectul legii s-a creat un raport obligațional în care recurenta reclamantă are calitatea de creditor al dreptului de a cumpăra un asemenea imobil, iar pârâta are calitatea de debitor de a vinde acest bun, nu s-a pronunțat nici asupra modalității de plată, așa cum s-a solicitat și nici asupra prețului, fiind întrunite condițiile legale care prevăd acest drept în favoarea chiriașilor.
Greșit a fost soluționată și cererea referitoare la cheltuielile de judecată, astfel încât solicită să fie acordate integral, atât cele efectuate în cursul judecății în fond, cât și cele efectuate în faza procesuală a apelului.
Referitor la recursul declarat de recurentul pârât Municipiul B, pune concluzii de respingere a acestuia, ca nefondat și cu consecința respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți. Arată că, potrivit probelor administrate în cauză, Administrația Fondului Imobiliar, ca instituție de interes local, a fost abilitată prin nr. 116/1997 să încheie contractele de vânzare cumpărare privind locuințele construite din fondurile statului, în numele proprietarului, în speță, Municipiul Mai mult, recurentul pârât este parte în contractul de închiriere cu privire la apartamentul pentru care se solicită vânzarea cu plata în rate, acest contract fiind încheiat între recurenta, în calitate de chiriaș șu Municipiul B, în calitate de proprietar, de unde rezultă, fără îndoială, că acesta are calitate procesuală pasivă.
Solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Referitor la cheltuielile de judecată, reprezentând onorariu de avocat, arată că urmează să le solicite pe cale separată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 B, la data de 05.06.2008, sub nr-,reclamanta - a chemat în judecată pe pârâții MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR și a solicitat instanței să constate, prin hotărârea pe care o va pronunța, intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului nr.42, situat în B, bd. - - nr.8, -4, se.II,. 5, sector 3, iar hotărârea pronunțată să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu plata în rate pentru acest imobil, iar prețul să fie cel stabilit de dispozițiile legale în vigoare la data de 05.10.2006, dată la care reclamanta a depus cererea de cumpărare a locuinței, cu precizarea că va consemna acest preț pe parcursul judecății, la dispoziția pârâtei. În subsidiar, reclamanta a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților să îi vândă apartamentul menționat mai sus la prețul stabilit de dispozițiile legale în vigoare la data de 05.10.2006 și obligarea acestora la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere.
În motivarea cererii formulate, reclamanta a arătat că deține imobilul în litigiu în baza contractului de închiriere nr.1830/11.01.1996, prelungit prin contractul de închiriere nr.-/10.06.2004. A mai arătat că a solicitat pârâtei să îi vândă apartamentul cu plata prețului în rate, deoarece sunt întrunite dispozițiile care instituiau acest drept în favoarea chiriașilor. A susținut aceasta că prin depunerea cererii de a-i fi vândut apartamentul cu plata prețului în rate, între ea și pârâtă, prin efectul legii, s-a creat un veritabil raport obligațional, în care ea are calitatea de creditor al dreptului respectiv, iar pârâta are obligația corelativă de debitor de a vinde cu plata prețului în rate. A mai arătat aceasta că în condițiile în care legea consacră ca modalitate de plată a prețului și plata în rate, opțiunea de alegere între plata integrală și plata în rate aparține titularului dreptului, în speță reclamantei și nu debitoarei obligației de a vinde, adică pârâtei.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile prevăzute de art. 968, 970 Cod civil, Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992.
Prin sentința civilă nr.8486/18.11.2008, Judecătoria sectorului 5 Bar espins cererea formulată de reclamanta ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că înscrisurile dovedesc demersurile realizate de reclamantă pentru vânzarea acestui imobil, cât și răspunsul dat de pârâtă. Instanța de fond a apreciat că aceste acte, adrese, corespondență nu reprezintă un antecontract al părților, prin care acestea ar fi ajuns la o înțelegere privind vânzarea imobilului închiriat, conform Legii 85/1992.
Prima instanță nu a reținut susținerea reclamantei în sensul că prin depunerea cererii de a i se vinde apartamentul s-a creat între ea și pârâtă, prin efectul legii, un veritabil raport obligațional, în care reclamanta ar avea calitatea de creditor al dreptului respectiv, iar pârâta, calitatea de debitor având obligația corelativă de a vinde imobilul, cu plata prețului în rate. Doar în măsura în care se încheia un act care să ateste voința exprimată a părților, obligația de a vinde și cea corelativă de a cumpăra imobilul, la preț stabilit cu o anumită modalitate de plată sau termen, doar în acel caz puteau fi incidente dispozițiile art.969 cod civil și se putea vorbi despre obligații asumate, a căror neexecutare să poată da dreptul la dezdăunări, implicit la pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare cu privire la imobil. Dat fiind faptul că în fapt nu a fost vorba decât despre o cerere formulată de reclamantă și de un răspuns ce i s-a dat de către pârâtă, cu privire la condițiile pentru vânzarea imobilului, instanța de fond a considerat că nu s-a probat existenta unui angajament ferm în acest sens, a unui acord de voință, astfel încât nu sunt incidente dispozițiile art.1073 Cod civil sau art.1077 raportat la art. 969.
Referitor la al doilea capăt al cererii, s-a reținut de către prima instanță faptul că prin adresa nr.24663/04.01.2007, fila 10 dosar fond, pârâta a adus la cunoștința reclamantei modalitatea concretă în care aceste imobile pot fi vândute, modalitate cu care reclamanta nu a fost de acord. În lipsa altei înțelegeri precontractuale, s-a apreciat că se aplică normele în vigoare pentru vânzarea valabilă acestor imobile, astfel încât așa cum pârâta a precizat este vorba despre aplicabilitatea prevederilor 116/1997, emise conform art.84 alin.1 din Legea nr.69/1991, în vigoare la acel moment. Așadar, a conchis prima instanță, este vorba strict despre vânzarea imobilelor de acest gen cu plata prețului integral, iar nu în rate. Chiriașul are dreptul, în anumite condiții ale legii, să cumpere imobilul pe care-l deține, dar acest fapt nu determină în mod automat obligația proprietarului de a și vinde, mai ales dacă este vorba despre locuințe cu un regim special. Un contract de vânzare-cumpărare are un caracter consensual, ceea ce înseamnă o manifestare de voință din partea ambelor părți. Prin urmare, și proprietarul sau, care are prerogativa vânzării, trebuie să-și manifeste opțiunea în acest sens, fără vreo constrângere a acestui consimțământ.
A mai apreciat instanța de fond, că legea stabilește această vânzare ca și posibilitate, în anumite condiții legale, iar nu ca și obligativitate de a vinde, din partea pârâtei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță și în apel.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanța a aplicat greșit legea la situația de fapt cercetată.
Apelanta reclamantă a criticat soluția instanței de fond susținând că aceasta a apreciat eronat existența raportului obligațional în virtutea căruia apelanta reclamantă avea dreptul să cumpere apartamentul în litigiu de vreme ce, în speță, erau întrunite fără excepție condițiile pentru a se stabili, pe de o parte, calitatea sa de titulară a dreptului, iar pe de altă parte, calitatea de debitor al obligației stabilită în sarcina pârâtei de către lege.
Mai mult, prin manifestarea sa de voință expresă și neechivocă de a cere pârâtei să-i vândă imobilul pe care îl deține, în calitate de chiriaș, vocația abstractă de a dobândi în proprietate prin vânzare cu plata în rate a apartamentului în litigiu s-a individualizat devenind un veritabil drept subiectiv.
A mai arătat apelanta reclamantă că instanța de fond a aplicat greșit legea, chiar și în raport de conduita pârâtei care nu a contestat niciodată că are obligația să-i vândă reclamantei, ci doar a ținut în mod nelegal să încaseze integral prețul și nu în rate, astfel cum a cerut.
Pe de altă parte, s-a mai susținut de către apelantă, greșit s-a stabilit că pârâta nu are obligația de a-i vinde ci, dimpotrivă, are prerogativa de a vinde, ceea ce face ca întreaga finalitate a Legii nr.85/1992 să fie ignorată, iar obligația impusă imperativ prin lege în sarcina pârâtei să fie transferată într-o simplă posibilitate a acesteia.
Printr-un alt motiv de apel s-a susținut că greșit s-a reținut de prima instanță faptul că nu este posibilă vânzarea în rate, în condițiile în care, prin decizii ale instanțelor s-a stabilit în sens contrar.
Prin decizia civilă nr.575/A/30.04.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâții să-i vândă acesteia apartamentul nr.42, situat în B,-, -.24,.II,.5, sector 3; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate; a obligat intimații la plata sumei de 1508,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă.
Analizând probele aflate la dosarul cauzei, în limita prevăzută de art. 295 alin.1 din Cod de procedură civilă, tribunalul a constatat că apelul este fondat și l-a admis, reținând că dispozițiile Legii nr.85/1992 republicată reglementează vânzarea locuințelor construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, cât și modalitatea de vânzare a acestora. Prin decizia nr. 5/21.01.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că este la latitudinea titularului contractului de închiriere, care, fără să fie legat de vreun termen, poate să formuleze cerere de cumpărare. De asemenea, conform acestor dispoziții, persoana care dorește să cumpere un asemenea imobil trebuie să aibă calitatea de chiriaș în momentul realizării acordului de voință, respectiv la dat formulării cererii de cumpărare. Prin Legea nr. 85/1992 s-a stabilit atât modalitatea de vânzare cu plata integrală a prețului, cât și modalitatea cu plata în rate a acestuia, astfel încât, prin efectul legii s-a creat un raport obligațional în care reclamanta are calitatea de creditor al dreptului de a cumpăra un asemenea imobil, iar pârâta are calitatea de debitor de a vinde acest imobil în condițiile legii, ținând cont și de opțiunea tăcută de creditor, în limitele prevăzute de lege. Tribunalul a apreciat că nr. 116/1997 nici nu ar fi putut să modifice dispozițiile Legii nr. 85/1992,așa cum greșit a reținut prima instanță.
Pentru aceste considerente și în temeiul dispozițiilor legale menționate, tribunalul a constatat că prima instanță a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 85/1992 și a respins greșit capătul de cerere privind obligarea pârâților de a vinde reclamantei imobilul în litigiu. De asemenea, tribunalul a constatat că cererea de apel nu cuprinde și alte critici, motiv pentru care, conform art. 295 alin.1 din Cod de procedură civilă, consideră că nu se mai impune să fie analizată soluționarea și a celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primăria Municipiului B prin Primarul General și reclamanta -.
Recurenta Primăria Municipiului B prin Primarul General a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fond, în ceea ce-l privește pe acest recurent, respingerea acțiunii, în principal, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel, făcând o aplicare greșită a dispozițiilor legale, a considerat că municipalitatea are obligația de a vinde locuința situată în B, bd.- - nr.8, -.24,.II,.5, sector 3, către intimata reclamantă, care o deține în calitate de chiriaș, în condițiile și la prețul stabilit de Decretul-lege nr.61/1990 și Legea nr.85/1992.
Față de obiectul dedus judecății, această recurentă a invocat ca motiv de apel excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că, potrivit nr.101/2001, Administrația Fondului Imobiliar este o instituție publică de interes local, cu personalitate juridică, care încheie contracte de vânzare-cumpărare privind locuințele, în baza Legii nr.85/1992 și a Decretului Lege nr.61/1990. Aceeași îndrituire legală revine și în baza nr. 116/1997.
Având în vedere dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr.85/1992, faptul că vânzarea apartamentelor nu poate fi făcută decât de către Administrația Fondului Imobiliar care încheie contracte de vânzare cumpărare privind locuințele, ținând seama de faptul că obligația justificării calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată revine reclamanților, calitatea procesuală pasivă fiind o condiție de exercițiu a acțiunii civile care presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este obligat în raportul juridic dedus judecații, recurenta Primăria Municipiului Bac onsiderat întemeiată excepția invocată și a solicitat respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În cazul în care nu va fi avută în vedere excepția invocată, această recurentă a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că reclamanta deține locuința mai sus menționata în baza unui contract de închiriere încheiat cu -, iar potrivit art.38 alin.2 lit.f, g și h din Legea nr.215/2001 - legea administrației publice locale: "Consiliul administrează domeniul public și domeniul privat al comunei sau orașului, hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei sau orașului și hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei sau orașului, după caz, în condițiile legii", ceea ce înseamnă că proprietarul este singurul în măsură să hotărască destinația locuinței închiriate, hotărârea de a vinde imobilul aparține în mod exclusiv și nemijlocit deținătorului imobilului. S-a susținut că Municipiul B nu poate fi obligat să schimbe destinația unui spațiu sau să vândă, atâta timp cât nu există nici un temei legal care să oblige deținătorul imobilului la vânzarea către chiriași. A considerat această recurentă că instanța nu se poate substitui manifestării sale de voință și nu o poate obliga să schimbe destinația bunului sau să-l vândă.
În drept, recurenta Primăria Municipiului B și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul schimbării în tot a sentinței apelate și a admiterii în totalitate a cererii formulată de reclamantă.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal în ceea ce privește admiterea doar în parte a cererii formulată de reclamantă.
Sub acest aspect s-a arătat că tribunalul, deși a fost investit cu rejudecarea întregii cauze privind concluziile reclamantei sub toate aspectele, a înțeles în mod greșit că apelanta reclamantă nu a criticat decât o parte din dispozitivul sentinței apelate, astfel încât nu poate avea în vedere alte elemente.
În realitate, dispozitivul de respingere a cererii reclamantei a fost atacat în integralitate, iar declarația și motivele de apel au vizat toate aspectele de fapt și de drept reținute de prima instanță.
În aceste condiții, față de efectul devolutiv integral al apelului, instanța avea obligația de a se pronunța și cu privire la cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu plata în rate cu privire la imobil, pentru care reclamanta a achitat o taxă de timbru aferentă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea este nelegală în parte și față de împrejurarea că instanța, admițând în parte cererea, nu a obligat pârâta să-i vândă apartamentul în litigiu, în rate, la prețul în vigoare la data de 5.10.2006, așa cum a solicitat.
Reclamanta a cerut, atât în petitul nr.1, cât și în petitul nr.2, dar și în motivele de fapt și în apel ca pârâta să fie obligată să-i vândă în rate apartamentul în litigiu, la prețul în vigoare la data de 5.10.2006, dată la care vocația abstractă de a dobândi în proprietate prin vânzare cu plata în rate a apartamentului în litigiu s-a individualizat devenind un veritabil drept subiectiv civil.
De altfel, acordul pârâtei de a vinde a fost exprimat, în dispută fiind numai dreptul reclamantei de a cumpăra în rate, contestat de pârâtă.
A mai susținut recurenta reclamantă că, deși în motivarea hotărârii instanța a reținut că, prin formularea cererii de cumpărare s-a realizat acordul de voință, iar prin efectul legii s-a creat un raport obligațional în care reclamanta are calitatea de creditor al dreptului de a cumpăra un asemenea imobil, iar pârâta are calitatea de debitor de a vinde acest imobil, nu s-a pronunțat nici asupra modalității de plată și nici asupra prețului, fiind întrunite condițiile legale care prevăd acest drept în favoarea chiriașilor.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta reclamantă a criticat modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greșit nu i-au fost acordate integral.
În drept, recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În calea de atac a recursului intimata Administrația Fondului Imobiliar a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia arătând că nu este posibil ca apartamentul în litigiu să se vândă cu plata în rate a prețului conform Legii nr. 61/1990 și Legii nr. 85/1992 deoarece categoria de locuințe din care face parte este executată prin asocierea Primăriei Municipiului B cu diverși agenți economici conform nr. 441/1997. aceste apartamente se vând potrivit acestei hotărâri și OUG nr. 19/1994 cu plata integrală a prețului.
Recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de Primăria Municipiului B solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia față de conținutul adresei nr. 11039 și nr. 116/1997 de unde se deduce că organul deliberativ a înțeles să se facă plata integrală și nu în rate. Intimata recurentă este parte în contractul de închiriere cu privire la apartamentul pentru care solicită vânzarea cu plata în rate, acest contract fiind încheiat între reclamantă, în calitate de chiriaș și Municipiul B, în calitate de proprietar, de unde rezultă că acealaltă recurentă are calitate procesuală pasivă în raportul dedus judecății. Pe fondul cauzei a solicitat a se constata că, deși cealaltă recurentă recunoaște în prima parte că vânzarea locuințelor construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat se face cu plata integrală sau în rate a prețului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/992 republicată și ale Decretului Lege nr. -, în partea a doua a recursului a susținut că nu există temei legal care să oblige deținătorul imobilului la vânzarea către chiriași, Or, temeiul juridic pentru vânzarea acestor locuințe l-a indicat chiar recurenta Primăria Municipiului B și anume Legea nr. 85/1992.
În calea de atac a recursului a încuviințat pentru recurenta reclamantă proba cu acte la solicitarea acestei părți.
Curtea, analizând cu prioritate recursul declarat de recurenta reclamantă, față de criticile invocate de către aceasta, prin care se tinde la casarea hotărârii instanței de apel, constată următoarele:
Reclamanta a învestit Judecătoria sectorului 5 B cu o cerere, având un petit principal - constând în solicitarea de a se constata intervenită vânzarea-cumpărarea apartamentului deținut de reclamantă în calitate de chiriaș, iar hotărârea pronunțată să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu plata în rate pentru acest imobil, iar prețul să fie cel stabilit de dispozițiile legale în vigoare la data de 05.10.2006, dată la care a fost depusă cererea de cumpărare a locuinței.
În subsidiar (înțelegându-se faptul că atunci când instanța nu va găsi fondat petitul principal), reclamanta a învestit instanța cu un alt capăt de cerere prin care a solicitat să dispună obligarea pârâților să îi vândă apartamentul menționat mai sus la prețul stabilit de dispozițiile legale în vigoare la data de 05.10.2006 și obligarea acestora la plata daunelor cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere.
Față de cele reținute mai sus, Curtea constată că instanța de fond a analizat cererea cu care a fost învestită atât din perspectiva petitului principal, cât și a celui subsidiar, găsind nefondate ambele capete de cerere.
Prin motivele de apel, apelanta reclamantă, a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată, criticile apelantei vizând toate aspectele de fapt și de drept reținute de prima instanță, întreg dispozitivul sentinței instanței de fond, atât din perspectiva primului petit, cât și a celui de-al doilea.
Cu toate acestea, instanța de apel, în urma considerentelor de fapt și de drept expuse, a constat că "prima instanță a făcut o aplicare greșită a Legii nr. - și a respins greșit capătul de cerere privind obligarea pârâților de a vinde reclamantei imobilul în litigiu". În continuarea considerentelor, Tribunalul a constatat că cererea de apel nu cuprinde și alte critici, motiv pentru care a apreciat că nu se mai impune analizarea soluționării și a celorlalte capete ale cererii de chemare în judecată.
Ca urmare, Curtea constată că instanța de apel a făcut o analiză parțială a hotărârii instanței de fond prin raportare la criticile de apel, limitându-se în mod greșit la analiza hotărârii primei instanțe doar din perspectiva petitului secundar al cererii introductive, fără a se pronunța explicit asupra modalității de plată - preț integral sau în rate - și fără a stabili dacă prețul pentru apartamentul în litigiu - inclusiv cota indiviză din părțile comune din imobilul în care este situat acesta și terenul aferent - este cel stabilit de dispozițiile legale în vigoare la data la care reclamanta a formulat cererea de cumpărare, din această perspectivă recurenta reclamantă fiind fondat prejudiciată.
Față de aceste considerații, pentru a nu știrbi dreptul părților la dublul grad de jurisdicție și pentru a se realiza o judecată unitară în privința tuturor aspectelor la care s-a făcut referire în ambele recursuri, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 3 cod procedură civilă, va admite recursurile, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenta reclamantă și de recurentul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.575/A/30.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR.
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe - Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 ex/19.02.2010
----------------------------------------
-Secția a III-a -
-
Jud.Sector 5 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie, Mihai Andrei Negoescu
