Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 107/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 107/
Ședința publică din 15 aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - -
S-au luat în examinare apelurile civile formulate de:
1) apelanții reclamanți, domiciliat în constanța,-, -.1, jud. C, domiciliată în C,-, -.B,.24 și, domiciliată în orașul, județul C;
2) apelanta pârâtă "", cu sediul ales în C,-,.1 la." și Asociații",
împotriva sentinței civile nr. 767/C din 5 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr- (Număr în format vechi 2226/2004), în contradictoriu cu intimatele pârâte " ", cu sediul ales în C,-,.1 la." și Asociații", și "", cu sediul în C, str. -, nr. 131, având ca obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 8 aprilie 2009 și au fost consemnate în î din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, completul de judecată a amânat pronunțarea asupra apelurilor la 15 aprilie 2009 când a dat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta sub nr.2226/2004 reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr.2115/05.08.2004 emise de parata SC SA Constanta si restituirea imobilului cariera de piatra în suprafață de 5 ha, situat in orașul, jud.
În motivarea pretențiilor formulate reclamantul a arătat că imobilul menționat, cu toate instalațiile aferente, a aparținut bunicului său și a fost naționalizat în anul 1947. Prin notificările înregistrate sub nr.3187/09.11.2001 si nr.876/2002 la BEJ, a solicitat fabricii de cretă din orașul și APAPS B măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001 pentru cariera de piatră.
Prin decizia nr.109/28.09.2004 APAPS Bad eclinat competența de soluționare a notificărilor în favoarea SC SA, în al cărei patrimoniu era evidențiat imobilul.
A susținut reclamantul că decizia emisă de pârâtă este nelegală și netemeinică deoarece Legile nr.18/1991 și nr. 1/2001 stabilesc dreptul de proprietate asupra terenurilor care se regăsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție, respectiv asupra terenurilor agricole, ceea ce nu este cazul în speță.
In drept a invocat disp.art.20 alin.1 si art.24 alin.7 si 8 din Legea nr.10/2001.
Prin notele scrise depuse la dosar pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive si excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea ca la momentul formulării notificării imobilul revendicat nu se mai afla in patrimoniul său, iar cererea de restituire a fost făcută doar de unul dintre moștenitorii fostului proprietar.
Cu privire la fondul cauzei, a invocat lipsa documentației necesare pentru identificarea și individualizarea în spațiu a imobilului revendicat și a actelor în susținerea calității de proprietar a lui ori a calității de moștenitor a reclamantului.
Prin contestațiile înregistrate pe rolul Tribunalului Constanta sub nr.2437/2004 si nr.418/2005, reclamanții și au
solicitat anularea deciziei de respingere nr.2115/05.08.2004 emise de pârâta SC SA si restituirea în natură a carierei de piatra în suprafață de 5 ha, situate în orașul, jud.
In motivarea celor doua contestații s-a arătat că decizia emisă de pârâtă nu este motivată și nu califică preluarea de către stat a imobilului ca fiind cu titlu sau fără titlu valabil, prin încadrarea în prevederile art.2 din Legea nr.10/2001.
Au mai susținut reclamanții că imobilul a trecut in proprietatea statului fără nici un titlu, iar prin actele anexate notificării și-au dovedit calitatea de moștenitori ai autorului lor si calitatea de proprietar a acestuia.
Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 28.04.2005, reținând incidența prevederilor art.164 proc. civ. tribunalul a dispus conexarea dosarelor civile nr.2437/2004 si nr.418/2005 la dosarul civil nr.2226/2004.
La termenele de judecată din 26.05.2005 și din 23.06.2005 reclamanții și-au completat în scris acțiunea inițială (67-69, 75-77), în sensul ca au cerut introducerea în cauză, în calitate de pârâte, SC SA Constanta și a SC SRL Constanta, invocând totodată, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1609/30.06.2003, autentificat sub nr.392/24.02.2004 și a contractului de vânzare cumpărare nr.1611/14.06.2004, autentificat sub nr.1387/14.06.2004.
În motivarea cererilor completatoare au arătat că: vânzările au avut loc după notificarea SC SA, care nu se legitima cu titlu de proprietate; includerea clauzei de la art.14 denotă conivența frauduloasă între vânzător și cumpărător, ambii cunoscând situația imobilului și textul imperativ al art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001; AVAS nu a avut cunoștință despre vânzări; în actele de înstrăinare nu este menționat expres prețul vânzării; intabularea s-a făcut după 6 luni de la vânzare, pentru a nu fi cunoscuta de terți.
Prin notele scrise anexate la 86-92, 130-134 si 171-177 cele trei parate au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC SA Constanta si a SC SRL Constanta, motivând ca prima societate a vândut celei de-a doua imobilul revendicat, iar aceasta din urma societate nu a avut cunoștință despre solicitările reclamanților, nefiind notificată de aceștia în vederea restituirii.
În ceea ce privește excepția nulității absolute a celor douâ contracte de vânzare-cumpărare invocată de reclamanți, pârâtele au solicitat respingerea ei, pentru următoarele motive: reclamanții nu precizează cauza de nulitate absolută incidentă la încheierea celor două contracte și nici temeiul juridic al solicitării; nu este incident nici unul dintre cazurile legale care atrag sancțiunea nulității absolute, iar la încheierea contractelor au fost respectate toate condițiile de validitate; la invocarea nulității absolute, sub aspectul termenului de introducere a cererii și al procedurii speciale, trebuia să se aibă în vedere dispozițiile speciale aplicabile în cauză, respectiv art.32 din Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, care modifică și completează OUG nr.88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art.39 si 40 din Legea nr.137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, iar nu dreptul comun; prin decizia nr.64/06.02.2004 a Curții de Apel Ploieștis -a stabilit ca licitația organizată de SC SA pentru vânzarea activului Sucursala Miniera s-a desfășurat în condiții legale, astfel că și actele subsecvente licitației, inclusiv contractele de vânzare cumpărare în discuție sunt considerate ca fiind încheiate cu respectarea legii; susținerea reclamanților privind intabularea după 6 luni de la încheierea contractelor nu este reală; Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr.- nr.2344/06.06.1996 reprezintă titlul SC SA pentru terenul înstrăinat, aspect avut în vedere și la pronunțarea deciziei nr.64/06.02.2004 a Curții de Apel Ploiești.
Au mai susținut pârâtele că nu este posibilă restituirea în natură a carierei de piatră, ci doar prin echivalent, deoarece: prin cele două contracte nu s-a vândut cariera de piatră, aceasta fiind zăcământ ce aparține domeniului public și nu poate fi înstrăinat de persoane fizice sau juridice private; SC SA Constanta și SC SRL Constanta au obținut doar concesionarea dreptului de exploatare și livrare a resurselor și rezervelor de cretă din zăcământul, pe care SC SA îl deținea în baza licenței nr.1405/2000; ambele societăți au dobândit cu buna credință activul Sucursala Miniera, în baza unor contracte valabil încheiate, astfel că orice pretenție în legătură cu aceasta carieră trebuie îndreptată împotriva organelor competente ale statului; pentru situația în cauză legiuitorul a prevăzut acordarea de despăgubiri potrivit art.1 si 24 din Legea nr.10/2001.
Prin încheierea de ședință din 08.09.2005 instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta SC SA, reținând ca cererea de restituire a imobilului a fost făcută de toți moștenitorii fostului proprietar. Oricum, in aplicarea Legii nr.10/2001 nu operează regula unanimității în cazul indiviziunii, indiferent de izvorul acesteia(art.4).La același termen a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor.
Prin sentința civilă nr.767 din 5 aprilie 2007 Tribunalul Constanțaa respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC SA, SC SA și SC SRL, ca nefondată.
A admis în parte acțiunile conexe, astfel cum au fost completate.
A dispus anularea Deciziei nr.2115/05.08.2004 emisă de pârâta SC SA.
A respins ca nefondată cererea de restituire în natură a imobilului-carieră de piatră în suprafață de 5 ha, situat în intravilanul orașului, jud.
A respins ca nefondată excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1609/30.06.2003, autentificat sub nr.392/24.02.2004 la BNP și a contractului de vânzare cumpărare nr.1611/14.06.2004, autentificat sub nr.1387/14.06.2004 la BNP.
A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul - carieră de piatră în suprafață de 5 ha, situat în intravilanul orașului, jud.
A obligat pârâta SC SA să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus-menționat, conform notificării înregistrate la BEJ sub nr.3187/09.11.2001, prin emiterea unei noi decizii.
A obligat reclamanții să achite pârâtei SC SA suma de 1785 lei și pârâtei SC SRL suma de 1190 lei cu titlu de cheltuieli judiciare-onorariu avocat și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți și de pârâta SC SA până la concurența sumei de 500 lei, respingând ca nefondată cererea acestei din urmă pârâte privind plata restului cheltuielilor de judecată până la suma de 1285 lei.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în privința calității procesuale pasive, că în litigiile având ca obiect soluționarea cererilor de restituire în natură, întemeiate pe Legea nr.10/2001, calitate procesuală pasivă au persoanele juridice deținătoare, iar în cauză imobilul revendicat era evidențiat în patrimoniul SC SA la data formulării notificării de către reclamanți, aceasta pârâtă se legitimează procesual pasiv în privința tuturor capetelor de cerere cu a căror soluționare a fost investită instanța.
În privința celorlalte pârâte, respectiv SC SA Constanta si a SC SRL Constanta, instanța a reținut că și acestea își justifică calitatea procesuală pasivă deoarece sunt părți în contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a invocat.
În ceea ce privește fondul cauzei, din examinarea materialului probator existent la dosarul cauzei, tribunalul a constatat:
Cu notificarea înregistrată la BEJ sub nr.3187/09.11.2001, reclamanții au solicitat Fabricii de cretă din acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent (acțiuni sau titluri nominale) pentru cariera de piatră în suprafață de 5 ha situată în orașul, jud. C, ce a aparținut bunicului lor și a fost naționalizată în 1947. În anul 2002, aceștia s-au adresat în același scop APAPS, cu notificarea înregistrată sub nr.876/09.04.2002 la BEJ.
AVAS Bae mis Decizia nr.169/07.09.2004 prin care a declinat competența de soluționare a celor două notificări către SC SA Constanta, cu capital majoritar de stat, în al cărei patrimoniu era evidențiat imobilul solicitat.
Prin Decizia de respingere a notificării nr.2115/05.08.2004 SC SA a respins cererea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii, reținând în motivare că, pentru terenurile extravilane, reconstituirea dreptului de proprietate se face în baza Legii nr.18/1991 și a Legii nr.1/2000.
Fundamentată explicit pe dispozițiile Legii nr.10/2001, cu scopul anulării dispoziției prin care SC SA a respins notificarea reclamanților, prezenta contestație a fost motivată în sensul afirmării incidenței acestei legi speciale și a greșitei aplicări în stabilirea regimului juridic al terenului, a dispozițiilor Legii nr.18/1991.
Deși lipsesc dovezile privind modalitatea de preluare în proprietatea statului, dată fiind natura bunului in litigiu de exploatare minieră, tribunalul a reținut că acesta nu poate cădea sub incidența Legii fondului funciar nr.18/1991 și nici a Legii nr.1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere. Această concluzie s-a impus și prin interpretarea art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001, care include în sfera de aplicare a acestei legi și imobilele trecute în proprietatea statului prin efectul Legii nr.119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi.
Tribunalul a stabilit că prin formularea "imobile nerestituite" cuprinsă în art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, legiuitorul a înțeles să confere domeniului de reglementare al legii si un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii în materie imobiliara, inclusiv din fondul funciar, în sensul că se referă și la acele terenuri din intravilanul localităților care până la intrarea ei in vigoare, la 14.02.2001, nu au fost restituite integral celor îndreptățiți. Ori, din cuprinsul documentației cadastrale anexate la dosar a rezultat cu certitudine că terenul in litigiu face parte din intravilanul localității, codul menționat -2 - referindu-se la terenurile intravilane.
Instanța a constata că în mod nelegal a emis parata SC SA decizia de respingere a notificării, imobilul solicitat intrând în categoria celor ce intră în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001.
Procedând la examinarea temeiniciei cererii reclamanților, instanța a reținut că preluarea bunului de către stat a avut caracter abuziv si reclamanții au, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, ca foști proprietari la momentul preluării.
Instanța a arătat că prin "autorizarea" nr.1435/17.05.1927 (28) s-a aprobat cererea numitului de exploatare a carierei, proprietatea lui, situată pe mereaua Comunei, jud.
La cererea lui, prin certificatul nr.2.059.03.10.1946 al Ocolului Minier (29), s-a atestat faptul că acesta posedă o carieră de piatră situată în Comuna, jud. C, în suprafață de 5 ha, autorizată de Inspectoratul minier Constanta sub nr.1.435 din 17.05.1927.
De asemenea, în Procesul verbal nr.7/26.02.1947 întocmit în vederea determinării impozitelor miniere datorate statului (27) este menționată cariera de piatră din comuna, jud. Constanta, ca proprietate particulara a numitului, care avea drept de exploatare.
Prin certificatul de moștenitor nr.380/06.05.1981 și actele de stare civilă anexate la 36-39, precum și prin declarația de notorietate autentificată sub nr.340/24.02.2006 (221), reclamanții au probat că sunt succesorii lui, ca descendenți ai fiului acestuia, (cunoscut si ca ).
Arată instanța că este de necontestat faptul că, potrivit celor trei înscrisuri administrate, amintite mai sus, imobilul în litigiu a fost proprietatea lui, și nu a reținut apărarea pârâților în sensul că acesta avea doar dreptul de exploatare al carierei. Dreptul de proprietate asupra terenului și dreptul de exploatare a zăcămintelor conținute de acesta sunt doua chestiuni total diferite, putând coexista in patrimoniul aceleiași persoane.
Expertiza a evidențiat cu prisosință identitatea între imobilul solicitat și imobilul care a aparținut autorului reclamanților iar pârâții nu au administrat probe care să contrazică situația de fapt rezultată din probe, nedovedind existența unei alte cariere de piatră în loc., în afara celei deținute succesiv de pârâtele în cauză. De asemenea, nu au facut dovada ca bunul a ieșit din patrimoniul autorului reclamanților anterior preluării de către stat.
În lipsa dovezilor privind modalitatea de preluare a imobilului de către stat, data fiind destinația terenului litigios, instanța a arătat că nu se poate presupune decât că imobilul a fost naționalizat în baza Legii nr.119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi.
Sub aspectul modalității concrete de stabilire a măsurilor reparatorii, instanța a reținut că art.9 alin.2 din Legea nr.10/2001 instituie dreptul de opțiune al persoanei îndreptățite asupra uneia sau unora dintre măsurile reparatorii în echivalent dintre cele arătate în același text de lege, iar reclamanții au optat în mod expres asupra măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma acțiunilor sau titlurilor nominale.
In aceste condiții, s-a apreciat că nu poate fi constatată nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr.1609/30.06.2003, autentificat sub nr.392/24.02.2004 și a contractului de vânzare cumpărare nr.1611/14.06.2004, autentificat sub nr.1387/14.06.2004, încheiate între parate.
În cauză nu s-a reținut încălcarea indisponibilizării stabilită prin art. 20 din Legea nr. 10/2001 pentru că prin notificare nu s-a cerut restituirea in natura, ci doar prin echivalent, iar scopul menționat nu exista la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata.
În prezent, terenul în suprafață de 5 ha reprezentând cariera de piatră solicitată de reclamanți face parte în mod legal din patrimoniul unei societăți comerciale cu capital privat, urmare a unor vânzări -cumpărări de active perfect legale, astfel cum s-a stabilit prin decizia nr.64/06.02.2004 a Curții de Apel Ploiești (113-118) iar SC SA avea calitatea de proprietar asupra bunului imobil-teren atât la momentul notificării, cât și la data înstrăinării către SC SA Constanta, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria - nr.2344/06.06.1996 eliberat in temeiul HG 541/1994.
Deoarece pe cale de judecată nu a fost desființat, prin constatarea nulității absolute, actul prin care pârâta SC SA a devenit proprietara terenului, instanța a reținut aceasta ca un argument suplimentar în valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare.
Instanța a mai reținut că restituirea în natură a terenului, chiar in parte, nu ar fi fost posibilă față de disp.art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001 pe terenul în cauză fiind edificate construcții autorizate în condițiile legii înainte de 1989.
Tribunalul a considerat că singura modalitate de rezolvare a solicitării reclamanților este acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în limitele și cu respectarea opțiunii concrete exprimate în cuprinsul notificării.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, și și pârâta SC SA.
În apelul formulat, reclamanții au criticat hotărârea cu privire la restituirea în echivalent a imobilului și pentru respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. 1609/30.06.2003 și nr. 1611/14.06.2004.
În dezvoltarea motivelor de apel reclamanții au arătat că cele două contracte de vânzare cumpărare sunt lovite de nulitate pentru că vânzarea a avut loc după ce a fost notificată SC SA de către reclamanți, pentru că nu a avut la bază un titlu de proprietate, ci numai un certificat de atestare a proprietății și pentru că între părțile din contract a existat o conivență frauduloasă, dedusă din art. 14 din contract. Arată că în cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare instanța trebuia doar să verifice dacă înstrăinarea imobilului s-a făcut după depunerea notificării și să constate că, în această situație, erau aplicabile prevederile art.21 alin. 1 și alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care sancționează cu nulitatea absolută actul de înstrăinare respectiv.
Cu privire la cererea de restituire în natură a imobilului, apelanții reclamanți au susținut că instanța, deși a stabilit că există în cauză o preluare fără titlu și că reclamanții se legitimează ca moștenitori, a stabilit greșit că aceștia au un drept la despăgubiri, nesocotind dreptul de dispoziție al părților. De asemenea, se susține, instanța a apreciat greșit că pe teren se află construcții autorizate, construcțiile edificate pe teren fiind construcții demolabile, din PFL, ridicate fără autorizație.
În apelul său, pârâta SC SA a susținut că nu are calitate procesuală pasivă deoarece la data înaintării notificării de către AVAS, respectiv la 28.09.2004, nu mai avea calitatea de unitate deținătoare a imobilului în litigiu, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 1609 din 30.06.2003 fiind înstrăinat activul deținut în Orașul de SC SA către SC SA Prin acest act a fost înstrăinat întreg patrimoniul Sucursalei Miniere, compus din teren în suprafață de 49.866,93 mp, construcții amplasate pe teren, mijloace fixe, etc. Același activ al Sucursalei Miniere a fost apoi înstrăinat, prin contractul nr. 1611 din 14.06.2004 către SC SRL.
Pe fondul cauzei, apelanta pârâtă susține că reclamanții nu au dovedit că sunt moștenitori ai autorului lor comun și nici nu au făcut dovada calității de proprietar al autorului lor pentru imobilul în litigiu.
Susține că deși reclamantele au afirmat că sunt nepoate ale defunctului, acestea nu au depus acte din care rezultă calitatea lor de moștenitoare și gradul lor de rudenie cu defunctul. De asemenea, certificatul 2059/1946 care atestă faptul că "posedă o carieră de piatră situată în comuna, jud C în suprafață de 5 ha" și Autorizarea nr. 1435/17.05.1927 de exploatare a carierei situată pe mereaua com. de către numitul nu demonstrează proprietatea ci doar posesia și dreptul de exploatare al unui imobil. Nici procesul verbal nr. 7/26.02.1947 nu poate fi reținut ca titlu de proprietate, actul fiind emis "pentru determinarea impozitelor miniere datorate Statului pe exercițiul bugetar 194_/194_, prevăzute de dispozițiunile legii minelor din 1937".
Nu s-a făcut dovada modului de preluare al imobilului și nu s-a dovedit că în speță a avut loc o preluare abuzivă. Cu privire la acest aspect, susține apelanta pârâtă, instanța a reținut în mod nejustificat că imobilul a fost preluat în baza Legii nr. 119/1948, cu singurul argument "destinația terenului litigios" și în condițiile în care s-a dovedit că terenurile care au aparținut Minier D preluate de SA au fost scoase din circuitul agricol, fiind neproductive și inundabile. Invocă regimul legal aplicabil minelor, reglementat prin Decretul nr. 2294/1924, potrivit cu care statul era singurul proprietar asupra carierelor miniere și numai valorificarea acestor zăcăminte se putea realiza de persoane fizice cu autorizarea și sub controlul superior al autorităților miniere.
Se arată că reclamantele nu au făcut dovada amplasamentului suprafeței de teren a cărui restituire o solicită, fiind încălcate prevederile art.21 și 22 din Legea nr. 10/2001. Reclamantele au solicitat prin notificare restituirea unei suprafețe de 5 ha situată în Orașul, reprezentată de o carieră de piatră, fără să se depună o schiță plan sau orice alt document care să ajute la identificarea și delimitarea în spațiu a imobilului. Situația amplasamentului nu a fost lămurită nici prin expertiza imobiliară efectuată în cauză, expertul limitându-se la o înșiruire de acte care au fost depuse de părți în dosar, fără indicarea situării și a vecinătăților imobilului.
Apelul fiind o cale de atac devolutivă, la solicitarea părților, instanța a dispus completarea probelor, în conformitate cu art. 295 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, chestiunea amplasamentului terenului solicitat de reclamante fiind teza probatorie, în condițiile în care identificarea terenului în litigiu a făcut obiectul criticilor în apelul pârâtei. În acest sens a fost administrată o expertiză tehnică topografică de către dl. expert și au fost audiați martorii și, propuși de reclamanți și și, la propunerea pârâtelor.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile formulate în apel, instanța constată următoarele:
Cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite;
Reclamanții, și au solicitat prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea imobilului în suprafață de 5 ha din orașul, având destinația de exploatare carieră de piatră, ce a aparținut bunicului lor,.
În privința calității de moștenitor, instanța reține că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pct. 23.1 lit. b din Normele metodologice de aplicare unitară a legii actele juridice care atestă calitatea de moștenitor pot fi: certificatul de moștenitor, testamentul, actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiația cu titularul inițial al dreptului de proprietate.
Conform certificatului de moștenitor nr. 380 din 6 mai 1981 eliberat de notariatul de Stat județean C reclamantele sunt succesoarele tatălui lor, decedat la 21 august 1960. Acest act, potrivit Legii nr. 36/1995, face dovada deplină a calității reclamanților de moștenitori ai tatălui lor.
, născut în și decedat la 21 august 1960, este fiul lui, fapt atestat prin certificatul de moarte nr. 8761/28.11.1963 (fila 35 dosar fond), iar, născut la 3 februarie 1883 este, potrivit actului de naștere nr. 424 din 31 decembrie 1950 înregistrat în registrul de nașteri al Comunei, fiul lui (fila nr. 37 dosar fond).
Față de actele de stare civilă care atestă faptele de stare civilă în legătură cu care au fost eliberate, rezultă fără dubiu că reclamanții sunt succesorii lui.
Împrejurarea că în înscrisul denumit "Autorizare" eliberat în 17 mai 1927 de Inspectoratul Minier apare numele nu conduce la concluzia afirmată de pârâtă, în sensul că nu s-a dovedit calitatea de moștenitor, deoarece numele autorului reclamanților, dată fiind etnia a acestuia și regulile de formare a numelor în cazul acestei etnii, fiind rezultat din alăturarea prenumelui tatălui, la numele fiului,. Cât privește celelalte neconcordanțe cu privire la nume, acestea nu pot fi considerate decât ca eventuale erori de transcriere a numelui, posibile la vremea întocmirii înscrisurilor menționate din cauza traducerii din limba a actelor de stare civilă. Este de notorietate că regulile de transcriere ori de scriere a actelor din perioada întocmirii actelor din speță erau mult mai puțin riguroase decât cele existente în prezent, atestarea unor situații, chiar și cu privire la faptele de stare civilă și la întocmirea unor acte, chiar de proprietate fiind de cele mai multe ori bazate pe cunoașterea persoanei beneficiare a înscrisului de către redactorul acestuia.
Concluzia care se impune este aceea reținută corect de instanța de fond, în sensul că reclamanții sunt succesorii lui, care figurează în acte și ca ori.
În ceea ce privește critica referitoare la lipsa dovezii calității exclusive de moștenitor a lui, de pe urma tatălui său, precum și critica privind neincluderea imobilului solicitat în cauză în certificatul de moștenitor nr. 380/1981 eliberat de pe urma lui, instanța constată că nici acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamanții sunt succesorii legali ai defunctului, în calitate de nepoți de fiu. Având această calitate, reclamanții au fost repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunul care face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, iar alineatul 3 al textului dispune că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repușide dreptîn termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii.
Cererea de restituire are deci valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestui act normativ, chiar dacă bunurile solicitate nu au fost trecute în certificatul de moștenitor, pentru că la data eliberării certificatului de moștenitor bunul era preluat de stat și nu se mai afla în patrimoniul defunctului.
Prin urmare, tribunalul a reținut corect că notificarea formulată în termen legal echivalează cu acceptarea succesiunii, iar regula unanimității nu se aplică în cazul imobilelor solicitate a fi restituite în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 pentru că, potrivit art.4 alin.4 din lege, în cazul în care o parte dintre moștenitorii legali sau testamentari ai fostului proprietar nu au formulat notificare, de cotele lor profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire.
Analiza calității de persoane îndreptățite include, pe lângă dovada calității de moștenitor și dovada depunerii în termen a notificării de restituire, și dovada privind calitatea de proprietar a notificatorului ori a autorului său pentru bunul în litigiu, precum și dovada preluării abuzive a bunului de către stat. În apelul pârâtei, criticile aduse sub ambele aspecte ale calității de persoane îndreptățite sunt nefondate.
Astfel, se reține că potrivit pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate sunt incluse, nu numai actele translative de proprietate, dar și "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive", fiind enumerate cu titlu de exemplu: extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective, extras de pe registrul agricol (lit. d). În speță, așa cum corect a reținut instanța de fond, Autorizația nr. 1435 din 17 mai 1927 eliberată de Inspectoratul Minier B, de exploatare a carierei de pe, Certificatul nr. 2.059 din 3 octombrie 1946 eliberat de Inspectoratul Minier C și Procesul verbal nr. 7 din 26 februarie 1947 întocmit de Ministerul Economiei Naționale, Secțiunea Generală a Minelor, sunt acte care atestă direct faptul că dl. a fost proprietarul unui teren în suprafață de 5 ha din (ulterior ), care era folosit de proprietar cu destinația de exploatare carieră de piatră, sens în care achita și o taxă de exploatare de 1000 lei/ha.
Aceste dovezi sunt suficiente pentru a concluziona că dl. a avut în proprietate suprafața de 5 ha teren, în evidențele autorităților în domeniul minier fiind înregistrată destinația terenului de carieră de piatră, exploatată în acest scop de proprietar.
Instanța nu poate reține argumentul pârâtei în sensul că autorul reclamanților avea doar un drept de exploatare asupra zăcământului de piatră, iar nu un drept de proprietate, deoarece statul era singurul proprietar asupra carierelor miniere iar persoanele fizice puteau numai să le exploateze, să le valorifice pentru că, potrivit art. 19 alin. 1 teza a doua din Constituția din 1923, art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 2294/1924 privind Legea minelor, dar și art.17 alin. 1 din Constituția din 1938, carierele de materiale de construcții puteau aparține proprietății private a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice, cu condiția respectării unor norme și condiții de punere în valoare a acestor bunuri și de plată a unei redevențe. În speță, așa cum rezultă din actele prezentate, terenul era folosit de proprietar pentru obținerea pietrei ca material de construcții, astfel că acesta putea avea, potrivit legislației amintite, un drept de proprietate iar nu numai un drept de exploatare.
În privința caracterului abuziv al preluării imobilului, instanța constată că este adevărată susținerea din apelul pârâtei în sensul că imobilul nu a fost preluat de stat prin efectul Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi. Acest act normativ cuprinde în lista anexă nr. 5 toate întreprinderile producătoare de materiale de construcții care au fost naționalizate în temeiul legii. Numele autorului reclamanților nu se regăsește în listă, ceea ce demonstrează că imobilul în litigiu nu a făcut obiectul acestei legi. De asemenea, nici un act ulterior, eliberat de vreo autoritate, nu a fost depus de reclamanți în sprijinul ideii de preluare a imobilului în temeiul legii de naționalizare din 1948.
Acest considerent nu conduce însă la concluzia că imobilul nu a fost preluat abuziv. Procesul verbal nr. 7 din 26 februarie 1947 atestă că, la acel moment, terenul de 5 ha se afla în posesia d-lui. După 1948, printr-o serie de acte normative dar și în fapt, fără nici un temei legal, terenurile intravilane sau extravilane, agricole sau neagricole, proprietate privată, de genul celei aflate în litigiu, au fost preluate de stat. Nici terenul
d-lui nu a fost exceptat, nici o dovadă a menținerii după anul 1948 posesiei pentru acest teren nefiind făcută. Pe de altă parte, pârâta apelantă nu a afirmat și nici nu a depus dovezi în sensul că dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 5 ha a fost restituit reclamanților după anul 1991.
Lipsa dovezilor privind păstrarea posesiei asupra terenului după anul 1948 și regimul legal al proprietății în perioada martie 1945 - decembrie 1989 instituie o prezumție legală a preluării de către stat a imobilului, prezumție care nu a fost răsturnată de către apelanta pârâtă, motivul de apel neputând fi primit.
Cu privire la modalitatea de restituire;
Pornind de la normele cu valoare de principiu reglementate prin Legea nr. 10/2001, respectiv art.1 alin.1 și alin.2 din lege, dar analizând și normele care reglementează restituirea în natură a imobilelor preluate (art.7, 9, 10,21) se constată că unul din elementele esențiale de analizat în procedura de restituire este amplasamentul imobilului notificat. Funcție de determinarea acestuia, se poate verifica atât calitatea de proprietar a persoanei îndreptățite, dar și calitatea de unitate deținătoare, precum și regimul juridic al imobilului la data formulării notificării, spre a se putea determina dacă imobilul poate fi considerat un imobilliberîn sensul legii.
Pentru lămurirea acestui aspect au fost administrate două expertize tehnice topometrice, una la instanța de fond și una în apel și a fost administrată proba testimonială, probă posibilă în conformitate cu pct. 23.4 din Normele metodologice.
Într-o primă expertiză, d-na expert a identificat o suprafață de teren de 49.866 mp pe care a localizat-o în incinta suprafeței de teren care a făcut obiectul vânzării de la SC SA către SC SA. Această expertiză însă nu poate constitui o dovadă a amplasamentului terenului solicitat de către reclamanți câtă vreme expertul nu a oferit nici un element tehnic care să susțină concluzia din raportul de expertiză, argumentația expertului limitându-se la fraza "așa cum reiese de la fața locului cât și din declarațiile martorilor și reiese că numitul a deținut în loc., jud. Coc arieră de piatră, carieră care are în prezent următoarele vecinătăți: Nord - Consiliul Local; Sud - Consiliul Local; - B, Sucursala C; Vest - Consiliul Local." Nu a oferit nici o explicație de ce amplasamentul a fost determinat astfel, nu a folosit planuri sau hărți și nu a arătat metodele științifice pe baza cărora a ajuns la concluzia exprimată. De aceea, expertiza a fost înlăturată ca neconcludentă.
Expertiza efectuată în apel d e dl. expert, deși a avut mai multe elemente de comparație, respectiv o schiță a carierei de piatră calcară proprietatea d-lui Islam com. aflată în depozitarea Arhivelor Naționale și depusă de către reclamanți și o hartă a localității și a împrejmuirilor din anul 1956, precum și declarațiile unor martori, a concluzionat că terenul nu poate fi identificat, nefiind elemente suficiente.
În această situație, instanța de apel a procedat la audierea martorilor, și. Din cuprinsul acestor declarații, cu deosebire din declarația d-lui, instanța reține că pe terenul lui "după război s-au construit cuptoarele de cretă - și aici era adusă piatră de la cariere lui și aici se prepara varul"; de asemenea, reține că "acel teren era cultivat cu cereale" iar terenul din jurul cuptoarelor "era ocupat de agricultură". Prin urmare, nici o exploatare de carieră de piatră nu ocupa terenul la care se referă martorul și despre care a afirmat că "unde au fost cuptoarele de var, ulterior s-a construit sediul Fabricii de cretă a Întreprinderii Miniere ". Concluzia că pe terenul pe care s-a edificat după anul 1962 Fabrica de cretă nu se afla cariera de piatră aparținând autorului reclamanților este susținută și de declarația d-lui, specialist în exploatare minieră și fost director al Întreprinderii Miniere D, care a afirmat că "din punct de vedere tehnic amplasamentul unei instalații pe o carieră veche nu era justificată și dacă s-ar fi găsit urme ne dădea nouă posibilitatea să mutăm amplasamentul pe o nouă locație" și că existau niște urme de extracție de cretă la o distanță de aproximativ 2 km în dealul de cretă, la o distanță apreciabilă de fabrică.
Prin urmare, concluzia care se impune din declarația martorului reclamanților, este aceea că pe terenul lui se aflau, pe o porțiune, niște cuptoare de var și pe o altă porțiune terenul era folosit de proprietar pentru agricultură, fără să existe și o carieră de piatră. Această susținere, coroborată cu conținutul autorizației din mai 1927, care atestă că terenul proprietatea lui se afla pe mereaua (merea = teritoriu folosit pentru agricultură), determină instanța să aprecieze că terenul aparținând autorului reclamanților era situat în extravilanul localității () și că în privința acestuia sunt incidente normele prevăzute de art. 8 din Legea nr. 10/2001 care exclud din domeniul de reglementare al acestei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive și terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991, republicată.
Concluzia asupra regimului juridic aplicabil terenului solicitat de reclamanți nu determină însă respingerea contestației pentru că, în virtutea reglementărilor în materia restituirii proprietăților reclamanții au înțeles să-și valorifice dreptul lor de proprietate, adresându-se unității pe care au crezut-o unitate deținătoare, iar potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile imobile solicitate, aceasta va proceda la direcționarea notificării entității investite cu soluționarea acesteia, în speță Primăria, care va aplica procedurile de restituire prevăzute de legile fondului funciar.
Pentru considerentele expuse, instanța va respinge ca nefondat apelul reclamanților și va admite apelul pârâtei SC SA, schimbând în parte sentința apelată în sensul stabilirii obligației acestei pârâte de a direcționa notificarea către instituția cu competențe în materia fondului funciar, respectiv către Primăria.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, apelanții reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către apelanta SC SA, constând în onorariu de avocat și onorariu de expertiză și vor fi respinse ca nefondate cererile intimatelor SC SA și SC SRL, cheltuielile de judecată efectuate de aceste intimate nefiind dovedite, chitanțele de plată a onorariilor de avocat nefiind depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de reclamanții, domiciliat în C,-, -.1, jud. C, domiciliată în C,-, -.B,.24 și, domiciliată în orașul, județul C, în contradictoriu cu intimatele pârâte "", cu sediul ales în C,-,.1 la." și Asociații", " ", cu sediul ales în C,-,.1 la." și Asociații" și "", cu sediul în C, str. -, nr. 131, împotriva sentinței civile nr. 767/C din 5 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr- (număr în format vechi 2226/2004).
Admite apelul formulat de pârâta "", în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimatele pârâte " " și "", împotriva sentinței civile nr. 767/C din 5 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr- (număr în format vechi 2226/2004).
Schimbă în parte hotărârea apelată în sensul că obligă pârâta "" să înainteze notificarea reclamanților Primăriei, înlăturând obligația stabilită în sarcina societății comerciale de a propune acordarea de despăgubiri pentru terenul notificat.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Obligă apelanții reclamanți la 2000 lei cheltuieli de judecată către ""
Respinge ca nefondate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de intimatele pârâte.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 aprilie 2009.
Președinte, Judecător,
Pt.jud. - - - -
aflată în semnează
conf.art. 261 al.2
Președinte instanță,
Grefier,
- -
Jud.fond
Tehnored.dec.jud.
15.07.2009
Dact.disp.gref.
10 ex./16.07.2009
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
