Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 115/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (338/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 115A
Ședința publică de la 15.02. 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor formulate de apelanta - reclamantă - și de apelanții - pârâți PRIMARUL ORAȘULUI B V, PRIMĂRIA ORAȘULUI B V - COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGII nr. 10/2001- B V și CONSILIUL LOCAL AL ORAȘULUI B împotriva sentinței civile nr. 330/02.11.2006, pronunțate de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât PREFECTUL JUDEȚULUI
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 08.02.2010, fiind consemnate la acea dată, fiind parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea la 15.02.2010.
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
La data de 26 aprilie 2006 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr- (număr în format vechi 995/2006) cererea reclamantei prin care a chemat în judecată pârâții Prefectura județului G și Consiliul Local B V, pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună anularea dispoziției nr. 217 din 10 martie 2006 Primarului orașului B V de respingere a notificării nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 și a referatului de fundamentare a dispoziției emis de Comisia de analiză a cererilor de restituire, obligarea pârâților în solidar la plata către reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 1.580.000 euro reprezentând contravaloarea imobilului preluat abuziv și demolat, precum și a unor despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru lipsa de folosință a imobilului, de la preluarea abuzivă și până în prezent și de 1.000.000 euro reprezentând daune morale.
În ședința publică din 08.06.2006, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a acțiunii inițiale, prin care a arătat că solicită citarea ca pârâți a Primarului orașului B V și a Primăriei B V - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea dispoziției nr. 217/10.03.2006, menținând și celelalte cereri referitoare la despăgubirile bănești în sumă de 1.580.000 euro, la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în sumă de 1.000.000 euro și la daune cominatorii de 10.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în plata acestor sume.
Prin sentința civilă nr. 330 din 02 noiembrie 2006, Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă a admis în parte acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții Instituția Prefectului județului G, Consiliul Local B V, Primarul orașului B V -, Primăria orașului B V - Comisia de analiză și aplicare a Legii nr. 10/2001; a anulat Dispoziția nr. 217 din 10 martie 2006 emisă de Primarul orașului BVp rin care s-a respins notificarea nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă; a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtelor Instituția Prefectului județului G și Primăria B V la plata de despăgubiri bănești și a contravalorii lipsei de folosință către reclamantă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției Prefectului G și a obligat pârâta Primăria orașului B V să plătească reclamantei suma de 250 lei - onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția invocată de Instituția Prefectului județului G este nefondată, față de obiectul cererii reclamantei care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului și de la Prefectura județului G, în solidar cu pârâtul Consiliul Local B V, așa încât aceasta a căpătat legitimare procesuală pasivă.
Prin dispoziția nr. 217 din 10 martie 2006 Primarul orașului BVa respins notificarea nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă, având ca obiect restituirea prin echivalent a imobilului situat pe raza orașului B V, compus din teren de 700 mp și construcții demolate.
Din referatul de fundamentare a dispoziției rezultă că cererea de restituire a fost respinsă întrucât notificarea nu a fost comunicată prin executorul judecătoresc în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul, respectiv de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, iar reclamanta nu are calitate de moștenitor, deoarece a renunțat la moștenirea tatălui său G, conform declarației nr. 15/1995.
Din notificarea aflată la dosar rezultă că aceasta a fost comunicată Prefecturii județului G, la 05 noiembrie 2001, prin Biroul executorului judecătoresc " ", de pe lângă Judecătoria Giurgiu, în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică notificată și considerată deținătoare de către reclamantă, așa încât au fost respectate dispozițiile art. 22 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 modificată.
Cât privește calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că, potrivit art. 4, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii persoanelor îndreptățite, iar succesibilii care nu au acceptat succesiunea sunt repuși de drept în termenul de acceptare, prin cererea de restituire fiind acceptată moștenirea. Reclamanta a depus la dosar acte din care rezultă că este fiica numiților G și, că, potrivit certificatului de moștenitor nr. 50 din 15 aprilie 1999, unica moștenitoare acceptantă a defunctului G este, a cărei unică moștenitoare este reclamanta (certificat de moștenitor nr. 51 din 15 aprilie 1999). Este irelevant faptul că reclamanta a renunțat la moștenirea tatălui său G, câtă vreme, ca efect al transmisiunii succesorale, dreptul la acțiune conform Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul soției, la data decesului acesteia, și s-a retransmis către reclamantă, ca efect al acceptării succesiunii mamei sale. În consecință, reclamanta are calitate procesuală și poate pretinde restituirea imobilului.
Referitor la actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, tribunalul a constatat că reclamanta a dovedit dreptul părinților ei asupra acestuia în condițiile art. 22.1 din nr.HG 498/2003, care enumără printre actele doveditoare ale proprietății nu numai actele translative de proprietate, ci orice alte acte care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă și orice alte acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită, inclusiv istoricul de rol fiscal.
În acest sens la dosar s-au depus adrese ale Primăriei B V și extras din registrul agricol din care rezultă că autorul reclamantei figura în anii 1956 - 1967 ca proprietar al unui imobil compus din teren de 0,10 ha curți - construcții și casă de locuit, grajd, magazie.
De asemenea este necontestat faptul preluării acestui imobil de către stat în anii 1979 - 1980, în cadrul procesului de sistematizare, pârâții Primarul orașului B V și Consiliul local BVr ecunoscând acest aspect la interogatoriu, iar părinții reclamantei au dat o declarație că sunt de acord cu demolarea casei proprietatea lor și că li s-a întocmit un dosar pentru atribuirea unui apartament.
De altfel, prin Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG498/2003, art. 1 lit. e, s-a prevăzut cu valoare de principiu aplicabil în procedura de restituire că, în cazul în care nu se poate face dovada formală a preluării de către stat a imobilului (prin decizie administrativă, lege, decret, etc.), faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci fără titlu.
În raport de cele reținute, tribunalul a constatat că reclamanta are dreptul la restituirea imobilului preluat abuziv compus din teren de 700 mp și construcțiile descrise în registrul agricol, motiv pentru care dispoziția nr. 217 din 10 martie 2006 Primarului orașului B V, prin care s-a respins cererea reclamantei de restituire a imobilului preluat abuziv, apare ca nelegală, așa încât a dispus anularea acesteia.
Nu s-a dispus și anularea referatului de fundamentare, întrucât Legea nr. 10/2001 prevede dreptul persoanelor îndreptățite la contestație împotriva dispoziției emise în cadrul procedurii speciale de soluționare a notificării, nu și a actelor premergătoare care stau la baza acesteia și care nu produc efecte juridice în circuitul civil.
Cu toate acestea, tribunalul a obligat pârâtul la restituirea imobilului prin echivalent, întrucât reclamanta a solicitat exclusiv acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, iar dreptul de restituire al acesteia cade sub incidența dispozițiilor art. 10 alin. 1 și 8 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situația imobilelor demolate sau care nu mai pot fi restituite în natură, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, ele putând consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea care soluționează notificarea sau despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată - Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Întrucât legea nouă, respectiv nr. 247/2005, este de imediată aplicare, chiar dacă raportul juridic dintre părți s-a născut sub imperiul Legii nr. 10/2001 nemodificată, dar o decizie/dispoziție de restituire nu a fost încă emisă, tribunalul a apreciat că în prezent pot fi acordate măsuri reparatorii doar în forma prevăzută de modificare.
Văzând că reclamanta nu a înțeles să formuleze și un capăt de cerere subsidiar prin care să ceară acordarea de măsuri reparatorii și în altă modalitate decât cea a despăgubirilor bănești, deși tribunalul a pus în discuția părții acest aspect, nu s-a putut dispune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată fără înfrângerea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, urmând ca reclamanta să-și valorifice dreptul la restituire constatat de tribunal prin emiterea de către primar a unei noi dispoziții, ca o consecință a anulării dispoziției sale nr. 217/2006.
Cât privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, de la preluarea abuzivă și până în prezent, tribunalul a constatat inadmisibilă solicitarea în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, care stabilește cadrul legal de restituire a imobilelor preluate abuziv, nu și dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin actele de trecere în proprietatea statului, acesta urmând a fi valorificat pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 30 ianuarie 2007, au declarat apel Primăria orașului BVp rin Primar -, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Consiliul Local B V, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 13 februarie 2007.
În motivare, au arătat că notificarea reclamantei nr. 6377 din 21 noiembrie 2001, depusă în baza Legii nr. 10/2001, are ca obiect un imobil demolat, imobil care s-a aflat pe raza administrativ teritorială a orașului B Conform art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completări le ulterioare, alin. 1, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, iar alin. 10 dispune că în situațiile prevăzute la alin. 1, 2 și 6, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Din adresa nr. 19136 din 06 decembrie 1976 Ministerului - Direcția Generală - B către - B V - comuna B V, raionul, în ceea ce privește exproprierile de terenuri în baza Decretului nr. 1088 din 30 noiembrie 1967, reiese că pentru construcțiile social administrative ale în comuna BVs -a expropriat din proprietatea BVs uprafața de 8.665 mp teren intravilan, loturi personale în folosința membrilor, printre care, la poziția nr. 1, figurează G - tatăl reclamantei - cu suprafața de 2.482 mp. S-a mai făcut referire în această adresă și la faptul că, deoarece aceste terenuri se ocupă definitiv cu construcții, drumuri de acces și zone de siguranță, BV" va lua măsuri de atribuire a altor porțiuni de teren corespunzătoare ca loturi în folosință potrivit prevederilor statutului AP. la acești locuitori", lucru care s-a și întâmplat. După apariția Legii nr.18/1991, Comisia Locală pentru aplicarea legii fondului funciar i-a reconstituit în proprietate toate terenurile pe care aceasta - - era îndreptățită să le primească de pe urma tatălui său, eliberându-i-se titlul de proprietate nr. 73514/1999. Mai mult decât atât, terenul pe care reclamanta îl revendică, cu toate că acesta i-a mai fost reconstituit o dată, dar pe alt amplasament, se află în proprietatea de petrol B V, nicidecum nu se află la dispoziția Comisiilor pentru aplicarea legilor fondului funciar.
Împotriva aceleiași hotărâri judecătorești, la data de 25 ianuarie 2007, declarat apel și reclamanta.
În motivele de apel, a arătat că imobilul a cărui restituire o solicită a aparținut tatălui său, proprietar G, conform datelor evidențiate și în Registrul Agricol - B V, autor pe care îl moștenește în baza certificatelor de moștenitor nr. 50 și 51/1999 emise de Biroul Notarial " ".
Prin cererea cu care a sesizat instanța, a cerut revendicarea imobilului inițial (situat în V satului la nr. 1320 potrivit extrasului din Registrul agricol local din anii 1959-1963, actualmente locația fiind în str. -, B V, jud. G), iar pentru că acesta nu mai există (fiind demolat de către pârâte în 1979-1980) a solicitat plata în despăgubiri, cuantum bănesc la prețul pieței libere imobiliare actuale.
Imobilul în cauză a fost situat în V satului la nr. 1320 (în centrul satului) actualmente str. -, B V, județul G, imobil compus din teren de 700 mp și două corpuri de locuință, unul compus din trei apartamente cu câte două camere, bucătărie, debara și pivniță fiecare, baie cu instalație sanitară și canalizare, cu lumină electrică și șase sobe de teracotă, tencuite în interior și exterior, stropite în exterior, învelite cu tabla galvanizată, renovat în 1974 de proprietar și al doilea corp construit în 1968 compus din bucătărie, debara, cramă cu soclu de beton ca și primul corp, cu mozaic pe jos, cu lumină electrică, din cărămidă învelit cu tablă galvanizată, iar primul corp cu soclu de beton din cărămida învelit cu tablă galvanizată și dușumele, precum și dependințe formate din magazie mare, cocină, puț, instalație de apă și canalizare și gard împrejmuitor.
Or, așa cum rezultă din recunoașterea făcută de pârâte prin răspunsurile la interogatoriu, imobilul a trecut în proprietatea statului și a fost apoi demolat în anii 1979-1980, în cadrul procesului de sistematizare. Din înscrisul depus la dosar de către pârâte rezultă că părinții săi au declarat că sunt de acord cu demolarea casei și că li s-a întocmit dosar pentru atribuirea unui apartament. Nu se precizează dacă apartamentul s-a dat doar cu chirie și fără niciun fel de despăgubiri pentru imobilul demolat, acesta fiind de fapt preluat abuziv prin terorism practicat de către organele regimului comunist din România asupra cetățenilor săi în perioada 1945-1989.
Din toate investigațiile făcute prin cereri scrise înaintate la primăria locală și la prefectura G, precum și la Secretariatul General al Guvernului rezultă că nicio autoritate nu deține actul de preluare legală în baza căruia acesta a intrat în proprietatea statului.
Prin urmare, acesta a fost preluat de stat fără titlu de expropriere și demolare și fără hotărâre judecătorească de încuviințare a exproprierii și fără despăgubiri, hotărâre care ar fi trebuit pronunțată de instanța judecătorească în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile în vigoare la acea dată.
Cu toate acestea, tribunalul nu a obligat pârâtele în solidar la restituirea imobilului prin echivalent bănesc, așa cum era firesc și cum a solicitat prin cerere. În cerere a invocat prevederile art. 1 alin. 2, art. 24 și urm. din Legea nr. 10/2001 nemodificată (pentru că de fapt efectul notificării de acolo izvorăște, notificarea fiind înregistrată legal încă de la data de 05.11.2001, iar pârâtele au ignorat-o o perioadă îndelungată). Prin Legea nr. 10/2001 se admit și despăgubiri bănești numerar la prețul pieței libere imobiliare actuale, potrivit prevederilor din Codul civil în vigoare încă de la 1865, respectiv potrivit prevederilor din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului, la care România a aderat din 1994. Instanța fondului motivează prin hotărârea dată că măsurile reparatorii pentru acest imobil se stabilesc în echivalent, însă numai prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea care soluționează notificarea sau despăgubiri în condițiile legii speciale de stabilire și plată - titlul VII din Legea nr. 247/2005, care de fapt nu are fond material și deci nu poate fi acceptată.
În drept, a invocat prevederile Codului civil, art. 462, 475, 480, 481, 482, 492, 540, 565, 566, 685, 998, 999, 1003, 1039, 1084, 1097, 1105, 1171, 1727, 1882, 1898 și urm. respectiv pe cele ale Codului d e procedură civilă, art. 112, 132, 201, 274, 277, 371, 379, 411 și urm.
La data de 16 aprilie 2007 au formulat întâmpinare intimații pârâți Consiliul Local B V și Primăria orașului BVp rin Primar, prin care au solicitat respingerea apelului declarat de către reclamantă ca nefondat, reiterând argumentele invocate în susținerea apelului propriu.
În drept, au invocat dispozițiile art. 115 - 118 Cod de procedură civilă.
La data de 10 aprilie 2007 formulat întâmpinare intimata pârâtă Instituția Prefectului județului
În motivare, a arătat că, nefiind o contestație îndreptată împotriva vreunei măsuri luate de Instituția Prefectului județului G pe baza Legii nr. 10/2001, solicită admiterea excepției invocate privind lipsa calității procesuale pasive a Instituției Prefectului județului G și pe cale de consecință să se dispună scoaterea din cauză.
În drept, a invocat dispozițiile art. 115 - 118 Cod de procedură civilă, Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
La data de 04 mai 2007 apelanta - reclamantă a depus o cerere precizatoare și completatoare.
În această cerere a arătat că expertiza tehnică juridică realizată în fața instanței de fond, cea a expertului juridic în specialitatea construcții ing., care a fost înaintată instanței la termenul din 07 septembrie 2006. Raportul a privit evaluarea acestui imobil care a fost situat în B V, str. - fostă V Satului nr. 1320 - ipotetic, imobilul fiind demolat de către pârâte pentru front de construcții în 1980. La acest raport de expertiză reclamanta a înaintat instanței legal la termenul din 21 septembrie 2006 obiecțiuni privind eroarea materială de calcul, respectiv că s-a luat în calcul greșit coeficientul de actualizare construcții în funcție de creșterea veniturilor salariale medii nete din ultima lună a trimestrului expirat anterior plății față de cel existent în luna ianuarie 1990, care este valoric de numai 2.828,58, ceea ce a dus la subevaluarea acestui imobil, pe care o consideră incorectă și de neacceptat.
Corect este însă ca acest coeficient de actualizare construcții (de la corp 1 + corp 2 + corp 3 al expertizei tehnice în cauză) care se ia în calcul să fie de fapt indicele mediu de actualizare a valorii clădirilor și construcțiilor, respectiv acela al evaluării tehnice conform definiției date de Comitetul Internațional pentru Standarde de Evaluare () și adoptate și de Corpul Tehnici din România. Așadar, pentru stabilirea valorii tehnice actualizate și a valorii de circulație se iau în calcul indicii medii de actualizare a valorii clădirilor și construcțiilor stabiliți de -, care sunt recomandați de Corpul Tehnici din România, editat în Buletinul documentar - "Expertiza tehnică" nr. 101/2006, din buletinul Corpului Tehnici din România.
Potrivit acestor obiecțiuni cu privire la valoarea tehnică actualizată a construcțiilor, pentru deducerea prețului tehnic al construcțiilor la nivelul prețurilor actuale este necesar a se aplica coeficientul de actualizare 7.669,429 recomandat de Corpul Tehnici din Buletinul documentar "Expertiza Tehnică" nr. 101/2006 la cursul euro al al lunii în curs/2007.
Așadar, imobilul în cază a fost subevaluat prin expertiza tehnică realizată prin dosarul în cauză de la prima instanță a fondului, de circa 2,71 ori față de valoarea corectă de circulație actuală, drept pentru care a solicitat instanței de apel să dispună îndreptarea acestei erori materiale în cauză, potrivit coeficientului de actualizare evaluare construcții - anexat în copie la dosar.
Răspunsul la obiecțiunile raportului de expertiză tehnică juridică realizat de către ing., înaintat la termenul din 19 octombrie 2006 este inacceptabil, drept pentru care a solicitat să se ia act că aceasta să fie actualizată așa cum a motivat mai sus în prezenta cerere.
Apelanta reclamantă a mai solicitat să se ia act și să fie obligate în solidar pârâtele în cauză, ca autorități ale statului român, și la despăgubiri pentru refuzul acestora cu privire la retrocedarea imobilului în cauză prin echivalent bănesc.
Fondul Proprietatea, pe care l-a invocat instanța fondului pentru plata despăgubirilor solicitate pentru acest imobil în cauză e de fapt nici nu exista la data pronunțării de către instanță.
Apelanta - reclamantă a solicitat să se observe și să se ia act ca prin Legea inițială nr. 10/2001 - în baza căreia a realizat notificarea pentru acest imobil în cauză, erau admise și despăgubirile bănești numerar la prețul pieței libere de circulație actuale pentru imobilele preluate abuziv și fără titlu valabil de către autoritățile comuniste din perioada 1945 - 1989 (conform art. 21 și 24 din Legea nr. 10/2001 cu despăgubirile bănești conform art. 36 alin. 4 și art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001), dreptul la proprietate fiind apărat și potrivit prevederilor din dreptul civil în vigoare încă de al 1865, respectiv potrivit prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat din 1994.
În dovedirea cererii sale, apelanta - reclamantă a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, fiind depuse în acest sens la dosar, în fotocopie: adresa din 04 decembrie 1967 emisă de Ministerul - Direcția Generală, adresa nr. 1046 din 09 februarie 2007 emisă de Primăria orașului B V, adresa nr. 6529 din 15 august 2006 emisă de Corpul Tehnici, titlul de proprietate nr. 73514 din 29 aprilie 1999 eliberat de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, decizia civilă nr. 178 din 16 iunie 1994 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 767/1993, contractul de vânzare - cumpărare nr. 598 din 15 martie 1991, procesul - verbal de predare - primire a locuinței întocmit de G, decizia civilă nr. 68 din 09 mai 2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII- Civilă și pentru Cauze privind Conflictul de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (în format vechi 815/Civ/2006), adresa nr. 5542 din 05 iulie 2007 emisă de Primăria B V, expertiza în dosarul nr- (în format vechi 815/Civ/2006) al Curții de Apel București - Secția a VIII Civilă și pentru Cauze privind Conflictul de Muncă și Asigurări Sociale, expertiza în dosarul nr- (în format vechi 815/Civ/2006) al Curții de Apel București - Secția a VIII Civilă și pentru Cauze privind Conflictul de Muncă și Asigurări Sociale, adresa nr. 8340 din 24 august 2007 emisă de Primăria orașului B V, adresa nr. 7739/7740 din 27 noiembrie 2003 emisă de Primăria orașului B
La solicitarea instanței, au fost depuse la dosar fotocopii ale dosarelor nr. 1642/1991 al Judecătoriei Bolintin Vale și nr. 763/1993 al Tribunalului Giurgiu, adresa nr. 1444 din 07 ianuarie 2010 emisă de Instituția Prefectului G și adresa nr. 276 din 19 ianuarie 2010 emisă de Primăria orașului B
La data de 22 octombrie 2009, fost depus la dosar raportul de expertiză tehnică specialitate topografică întocmit de expert.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. Referitor la apelul formulat de apelanții - pârâți Primăria B V, prin Primar, Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 - B V și Consiliul Local al Orașului B, Curtea reține, pe situația de fapt, că potrivit adeverinței nr. 5181/14.09.2004 emise de către Primăria orașului B V, autorul reclamantei, G, a figurat în registrul agricol în anul 1960 cu un teren în suprafață de4.700 mpîn intravilanul orașului Bla nr. poștal 1350, în prezent--5, din care 1.000 mp curte și clădiri (casă de locuit anul construcției 1900 - suprafață construită 172 mp, grajd anul construcției 1927 - suprafață construită 40 mp și magazie/pătul anul construcției 1933 - suprafață construită 72 mp).
Din adresa nr. 19136/4.12.1967 a Direcției Generale - B, menționată în cuprinsul raportului de expertiză întocmit în cauză, rezultă că de la autorul reclamantei a fost expropriată o suprafață de 2.482 mp în baza Decretului consiliul de Stat nr. 1088/30.11.1967. Cu privire la diferența de teren se reține că aceasta a fost preluată de către stat în fapt, fără niciun titlu, în condițiile în care prin adresa nr. 4478/20.06.2006 Primăria orașului BVa comunicat că nu deține procesul verbal de predare-primire a imobilului. Singurul element de probă în legătură cu preluarea imobilului este reprezentat de declarația autentificată sub nr. 871/30.11.1978 de fostul Consiliu Popular al comunei B V, prin care G și au arătat că sunt de acord să demoleze casa lor de locuit până la data de 31.03.1979, dar nu mai înainte de mutarea acestora în apartamentul ce li se va da, în care urmează să locuiască împreună cu familia fiicei lor. Este de menționat că la dosar se regăsește și contractul de vânzare cumpărare nr. 598/25.03.1991, prin care G și au dobândit de la Oficiul pentru construirea și vânzarea locuințelor G locuința situată în B V, str. -, -. B,. În cuprinsul contractului s-a făcut mențiunea că locuința este ocupată de cumpărători în baza contractului de închiriere nr. 3808/13.06.1979.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză, terenul este în prezent ocupat parțial de (1.790 mp) și parțial de zona de blocuri, alei, garaje, situate în domeniul public al orașului B
2. În ceea ce privește demersurile efectuate pentru restituirea terenului în suprafață de 4.700 mp, Curtea reține că, prin cererea înregistrată la data de 31.10.1991 pe rolul Judecătoriei Bolintin Vale sub nr. 1642/1991, autorul reclamantei, G, a contestat o hotărâre emisă de Comisia județeană de aplicare a Legii fondului funciar, solicitând să i se reconstituie dreptul de proprietate asupra unor terenuri arabile, precum și asupra unui teren în suprafață de3.000 mp situat în intravilanulcomunei B V, "ce reprezenta locul de casă și curtea de unde în anul 1979 fost demolat, fără recompensă". Faptul că este vorba despre o parte din terenul de 4.700 mp rezultă atât din argumentele folosite în susținerea celui de-al patrulea motiv din recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 634/29.04.1992 pronunțate de Judecătoria Bolintin Vale în dosarul nr. 1642/1991, cât și din cuprinsul raportului de expertiză efectuat la data de 12.05.1993 în cadrul dosarului nr. 767/1993 al Tribunalului Județean G, în cursul soluționării aceluiași litigiu.
Prin decizia civilă nr. 178/16.06.1994 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 767/1993, ca urmare a admiterii recursului declarat de recurentul petent G împotriva sentinței civile menționate anterior, i s-a reconstituit acestuia dreptul de proprietate asupra suprafeței de 9,56 teren arabil în extravilanul orașului B V, județul G, cât și pentru 3.000 mp teren în intravilanul aceleiași localități sau, în lipsă, teren extravilan în imediata vecinătate, cu aplicarea coeficientului legal de reducere, în loc de 6 ha teren arabil în comuna -, jud. G și pentru care s-a dispus emiterea unui titlu de proprietate.
În executarea acestei decizii și ținând seama de faptul că anterior i se reconstituise o suprafață de teren de 1,44 ha, a fost emis pe nume autorului reclamantei titlul de proprietate nr. 73514/29.04.1999 de către Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Astfel, acesta a primit în extravilan un teren în suprafață de 9,6650 mp și în intravilan un teren în suprafață de 0,1950 mp. la solicitarea instanței de apel aceste neconcordanțe, cu adresa nr. 276/19.01.2010, Primăria orașului BVa arătat că a fost avut în vedere chiar dispozitivul deciziei, în care se arată că, în lipsă, terenul intravilan în suprafață de 3.000 mp va fi reconstituit în extravilanul localității, imediata vecinătate a intravilanului, și că procesul verbal de punere în posesie a fost semnat fără obiecțiuni.
ii. Un alt litigiu inițiat de data aceasta chiar de către reclamantă în legătură cu terenul intravilan în suprafață de 4.700 mp a format obiectul dosarului nr- (format vechi 815/civ/2006) al Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Din considerentele deciziei civile nr. 68A/09.05.2007 pronunțate în acest dosar reiese că reclamanta a formulat contestație în baza Legii nr. 10/2001 împotriva deciziei emise de și a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 2.482 mp și construcții edificate pe această suprafață situată în B V,--5, județul G, sau să fie despăgubită prin echivalent bănesc. Instanța a reținut că este vorba despre o parte din terenul în suprafață de 0,47 ha, categoria curți construcții, menționat în extrasul din Registrul Agricol pe anii 1959-1963. S-a mai reținut că terenul a fost preluat de către CAP, restituit fostului proprietar ca lot în folosință și ulterior expropriat din patrimoniul CAP prin Decretul nr. 1088/1967 în favoarea ui de B sub îndrumarea și controlul Ministerului, în prezent
Prin hotărârea judecătorească în discuție, în consecința admiterii contestației, a fost obligată intimata din acea cauză Societatea Națională "" să acorde contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 1.795 mp și construcțiile demolate (casa de locuit, grajd, magazie-pătul) conform Registrului Agricol 1959-1963. Pentru a decide altfel, instanța a reținut că terenul se află parțial în posesia intimatei (1.795 mp), fiind împrejmuit de construcții edificate de intimată, iar restul de 297 mp - solicitați în prezenta cauză - se află în posesia unității administrativ teritoriale, ca domeniu public.
3. Pe cale de consecință, reținând că din totalul de 4.700 mp teren care a aparținut autorului reclamantei o parte de 3.000 mp a făcut obiectul Legii nr. 18/1991, aspect constatat cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 178/16.06.1994 pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr. 767/1993, motiv pentru care devin incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, iar pentru o parte de 1.795 mp s-au acordat deja măsuri reparatorii, în contradictoriu cu o altă unitate deținătoare, iar reclamanta nu poate pretinde o dublă reparație pentru preluarea sa abuzivă, Curtea apreciază întemeiate motivele de apel referitoare la terenul solicitat prin cererea cu care a fost învestită instanța.
4. În schimb, în ceea ce privește construcțiile situate pe acest teren și ulterior demolate, critica formulată nu este fondată. Existența acestora este dovedită de datele care rezultă din registrele agricole pe anii 1959 și 1967, la care s-a făcut referire în adresele nr. 3772/25.07.2001 și nr. 5181/14.09.2004 ale Primăriei comunei B
Mai este de menționat și că, potrivit raportului de expertiză efectuat de experta Gr. în dosarul nr- (format vechi 815/civ/2006) al Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, au fost identificate următoarele construcții care au fost situate anterior preluării pe terenul deținut în prezent de: casă de locuit în suprafață totală de 40 mp (construită din anul 1927, construcție parter rezultată prin construcția și amenajarea construcției inițiale a grajdului, transformat în 1965 în casă de locuit) și magazie de cereale dublu etajată în suprafață totală de 216 mp (construită din anul 1933, suprafața de 72 mp amprenta la sol, construcție parter și două nivele ca rezultat al consolidării și reamenajării din 1965 construcției inițiale - magazie/pătul). Din descrierea rezultă că sunt diferite de cele solicitate în prezenta cauză, identificate de către expertul astfel: corpul 1 de cca. 174 mp (din cărămidă, învelit cu tablă galvanizată, format din trei apartamente din două camere, bucătărie, debara, pivniță, baie cu instalație sanitară și canalizare, cu dușumele și lumină electric fiecare, cu soclu din beton, tencuite exterior și interior, cu șase sobe de teracotă, renovat în 1974 de proprietar), din extrasul din registrul agricol pe anii 1959-1963 rezultând anul construcției 1900; corpul 2 de cca. 20 mp (din cărămidă, învelit cu tablă galvanizată, cu soclu din beton, tencuit în interior și exterior, stropit în exterior, cu mozaic, construit în 1968, compus din bucătărie, debara, cramă, cu lumină electrică, instalație de apă cu canalizare); dependințe compuse din magazie mare (20 mp), cocină, puț, gard împrejmuitor.
Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998: " parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Chiar dacă între acordul proprietarilor pentru demolarea construcției și încheierea de către aceștia a unui contract de închiriere cu unitatea administrativ teritorială pentru un apartament în aceeași localitate, care le-a permis ulterior să îl dobândească în proprietate există o anumită conexitate, demonstrată de conținutul și de ordinea cronologică a acestor fapte cu semnificație juridică, în condițiile în care nu există niciun act juridic prin care autorii reclamantei să transmită dreptul de proprietate asupra construcției, concluzia inexistenței unui titlu al statului asupra sa nu poate fi infirmată. Chiar admițând că declarația autentificată de autoritatea administrativă ar proba intervenirea între părți a unui contract nenumit, nu poate fi acceptată teza valabilității lui, având în vedere că nu întrunește trăsăturile unui contract administrativ și în aceste condiții, față de principiul egalității părților care guvernează dreptul civil, autentificarea nu poate să provină de la una dintre acestea, ci numai de la un terț, străin de interesele lor.
Pe de altă parte, întrucât în schimbul imobilului demolat autorul reclamantei nu a primit o despăgubire în bani, nu sunt incidente dispozițiile art. 12 din Legea nr. 10/2001 și, având în vedere că nu a fost învestită cu o cerere reconvențională, instanța nu poate verifica dacă s-a produs o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei prin dobândirea în contextul arătat a unui apartament la un preț sub valoarea pieței.
II. În ceea ce priveșteapelul declarat de apelanta reclamantă, Curtea reține temeinicia motivului de apel care vizează evaluarea construcției.
Prin raportul de expertiză efectuat la data de 05.09.2006 de către expertul, au fost folosite prețurile pe metru pătrat de suprafață utilă din Decretul nr. 256/1984, indicându-se o valoare de 591.230 ROL. Totalul astfel obținut corespunde conform părerii expertului cu nivelul prețurilor la data de 01.01.1990. Această valoare a fost înmulțită apoi de expert cu coeficientul de actualizare în funcție de creșterea veniturilor salariale medii nete din ultima luna a trimestrului expirat anterior plății față de cel existent în luna ianuarie 1990, conform datelor furnizate de Comisia Națională pentru Statistică, care este de 2829,59.
Astfel cum în mod justificat susține apelanta reclamant prin precizările făcute la data de 04.05.2007, era mai adecvată însă folosirea coeficientului 7669,429 de actualizare pentru lucrările de expertiză tehnică și evaluare, recomandat de Corpul Tehnici - Secția Construcții - - Instalații, care se aplică la prețul stabilit potrivit mai multor acte normative, printre care și Decretul nr. 256/1984, acesta având un caracter special, destinat domeniului care interesează în cauză. De altfel, și în privința construcțiilor care au făcut obiectul dosarului nr- (format vechi 815/civ/2006) al Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, experta Gr., folosind tot metoda costului standard, ținând cont de prevederile Decretului nr. 256/1984, a aplicat subsecvent același coeficient, respectiv 7669,429 recomandat de Corpul Tehnici.
Folosind coeficientul respectiv, valoarea actualizată a imobilului la data efectuării expertizei este de 4.534.396.508 ROL, echivalentul a 128.562 euro, la cursul din momentul depunerii expertizei, 6 septembrie 2006 (1 euro=3,527 RON).
În analiza motivului de apel referitor la modalitatea de obținere a măsurilor reparatorii de către persoanele îndreptățite, Curtea va trata distinct problema temeiului legal al obligării pârâtului la plata despăgubirilor bănești și pe cea a calității procesuale pasive într-o asemenea cerere.
1. Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: "Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensarealte bunuri sau serviciiorisă propună acordarea de despăgubiriîn condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Pe acest temei, prima instanță a respins capătul de cerere cu acest obiect.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituție: "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Or, între dispozițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005: "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, adoptată de România prin Legea nr. 30/1994, există o asemenea neconcordanță, constată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin mai multe hotărâri, dintre care prezintă o relevanță deosebită cea pronunțată la 9 decembrie 2008, încauza Viașu împotriva României.
Potrivit jurisprudenței instanței europene, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite,creanțeal căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (par. 58).
Potrivit art. 1 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în forma inițială: "Imobilele preluate în mod abuziv de stat - în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, în acordare de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri bănești".
Prin urmare, actul normativ în discuție a recunoscut dreptul reclamanților la restituire în natură, precum și obligația de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent în caz de nerestituire în natură, astfel încât aceștia au un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, irevocabil și exigibil, care intră în sfera de aplicare a noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (par. 59).
În aceste condiții, nerestituirea terenului până în prezent, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor (par. 59).Aceasta înseamnă că în patrimoniul reclamanților s-a născut, ca urmare a ingerinței în dreptul lor la respectarea bunului lor, direct în temeiul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, un drept la despăgubire, cu condiția ca ingerința să fie nejustificată.
Asupra justificării ingerinței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, analizând în cauzaViașu împotriva Românieimodificările succesive ale Legii nr. 1/2000, situație similară cu cea a Legii nr. 10/2001, incidentă în cauza de față, precum și Legea nr. 247/2005, cu modificările sale ulterioare, că, și presupunând că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamantului era prevăzută de lege și servea unei cauze de utilitate publică, justul echilibru care trebuie păstrat între protecția proprietății reclamantului și cerințele interesului general a fost distrus și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă (par. 73).
Pentru a stabili dacă a fost păstrat un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamantului, este necesar să se analizeze dacă termenul necesar autorităților române pentru a-i restitui reclamantului terenul sau de a îi plăti o despăgubire nu a supus partea interesată unei sarcini disproporționate și excesive (par. 69). Or, în speță, au trecut mai mult de patru ani de la data expirării termenului pentru soluționarea notificării (ianuarie 2002) și până la data introducerii cererii de chemare în judecată (aprilie 2006).
Este de remarcat că, în aceeași cauză,Viașu împotriva României,Curtea a arătat că incertitudinea juridică generată de modificările repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire, care au fost inoperante în plan practic (ineficacitatea Fondului "Proprietatea" a fost constatată începând cu hotărârea pronunțată în cauzaStrăin împotriva Românieila 21 iulie 2005 și a continuat până în prezent, fiind reținută în hotărâri mai recente, precum cele din 26 ianuarie 2010, pronunțate în cauzeleîmpotriva Românie și împotriva României) a fost denunțată de diferite instanțe judecătorești române, inclusiv de instanța supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine "echivocul situațiilor juridice incerte" și "să sancționeze lipsa de diligență din partea autorităților competente" (par. 71). Hotărârile respective, menționate în par. 47-49, au statuat că, atunci când restituirea în natură a unui imobil nu era posibilă în temeiul Legii nr. 10/2001 statul trebuia să acorde despăgubiri beneficiarului dreptului de restituire, acoperindu-i integral prejudiciul suferit. Pe cale de consecință, instanțele au dispus ca statul să îi plătească beneficiarului dreptului de restituire prețul bunului la valoarea de piață.
ii. Nu numai art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoaște titularilor dreptului de proprietate care nu își pot exercita prerogativele asupra bunului un drept la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc, ci și dreptul intern.
Răspunderea civilă este considerată acea formă a răspunderii juridice ce constă în obligația pe care o are orice persoană de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat altuia. Obligația de reparare a prejudiciului rezultă din dispozițiile de principiu ale art. 998 Cod civil, care prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, precum și din cele ale art. 1073 Cod civil, potrivit cărui creditorul are dreptul de a cere îndeplinirea exactă a obligației, iar în cazul în care acest drept nu este respectat, are dreptul la dezdăunare.
Potrivit procedurii reglementate de dispozițiile titlului VII ale Legii nr. 247/2005 și ale nr.HG 1481/2005, persoanele fizice cărora li s-au acordat despăgubiri prin echivalent primesc inițial titluri de despăgubire, care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra unor titluri de plata, acestea din urmă încorporând drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, de a primi, în numerar o sumă de maxim 500.000 lei. Începând cu luna martie 2008, fost permisă vânzarea acțiunilor Fondului Proprietatea, în conformitate cu legislația aplicabilă în materie. Cu toate acestea, întrucât până în prezent Fondul nu a fost înregistrat la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, fiind astfel încălcată obligația prevăzută de art. 7 alin. 2 din titlului VII ale Legii nr. 247/2005, proprietarii care au fost despăgubiți cu acțiuni la acest organism de plasament colectiv nu pot intra în posesia banilor decât prin vânzarea acțiunilor pe piața neagră, primind un preț cu mult sub valoarea lor oficială. Diferența de preț se explică prin riscul pe care și-l asumă cumpărătorul, întrucât încă nu se știe care va fi valoarea unei acțiuni la tranzacționare pe o piață reglementată.
Această situație a fost reținută și de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea din data de 20 iulie 2006, pronunțată în cauzaRadu împotriva României.Curtea a constatat, în principal, că Fondul "Proprietatea" nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații". Unul din argumentele care au condus la această concluzie a fost acela că funcționarea efectivă a Fondului "Proprietatea" implică parcurgerea prealabilă a unor operațiuni care nu au fost încă finalizate, în vederea realizării cotării la bursă.
Prin urmare, neexecutarea obligației de a face prevăzute de art. 7 alin. 2 din titlului VII ale Legii nr. 247/2005: "Fondul "Proprietatea" se înregistrează la Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, ca alt organism de plasament colectiv (), de tip special constituit în scopul acordării despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură" dă naștere, în sarcina autorului faptei ilicite săvârșite prin omisiune, unei obligații de plată a despăgubirilor bănești corespunzătoare prejudiciilor suferite de persoanele interesate.
iii. De asemenea, trebuie avut în vedere punctul de vedere exprimat de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la această chestiune de drept, expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, care a constituit unul din argumentele ce au condus la adoptarea soluției respective.
Astfel, instanța supremă a arătat că: "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale". Se deduce,per a contrario, că neconvenționalitatea dispozițiilor legii speciale, din pricina faptului ca Fondul Proprietatea nu este funcțional, poate conduce la aplicarea prioritară a Convenției în cadrul unei alte acțiuni.
Mergând pe aceeași linie de gândire, Înalta Curtea arătat în continuare că: "Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii,urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală". Se deduce că instanța supremă admite aplicarea acestui principiu și în cazul legii speciale, astfel că și în ipoteza în care este imposibilă acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent reale și efective, obiectul dreptului de proprietate urmează a fi convertit în despăgubiri.
În sistemul Legii nr. 10/2001, obligația de restituire și cea de acordare a unor bunuri și servicii în compensare revin unității deținătoare, iar cea de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român. bligația de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este în acest context consecința neîndeplinirii obligației prevăzute de art. 7 alin. 2 din titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, ca atare, răspunderea juridică aparține statului român.
În schimb, înlăturarea tuturor dispozițiilor legale care reglementează despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, a căror ineficiență practică a fost demonstrată, în considerarea priorității ce trebuie acordate Convenției Europene a Drepturilor Omului, atrage incidența dreptului comun. Soluția propusă de dreptul comun cu privire la obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent bănesc este diferită, întrucât atât obligația de restituire, cât și obligația de dezdăunare, care este în acest caz consecința în temeiul art. 1073 cod civil a imposibilității materiale sau juridice de restituire, revin aceleiași persoane, respectiv deținătorul imobilului.
iv. Nu în ultimul rând, în privința efectului modificărilor legale intervenite sub aspectul modalității prin care se realizează repararea prejudiciului suferit de titularii dreptului de proprietate deposedați în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - restituirea imobilelor în natură sau plata unor despăgubiri prin echivalent, s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 559 din 24 iulie 2008.
Reținând că, dacă în art. 27 din Legea nr. 10/2001 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29, în urma modificării operate prin Legea nr. 247/2005 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora, Curtea a statuat că: "legea nouă are ca unic domeniu temporal de acțiune faza inițială de constituire a situației juridice, modificând în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiuluitempus regit actumși a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.
Mai mult, noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent. Or, simpla împrejurare de fapt - soluționarea cu întârziere a notificărilor de societățile comerciale integral privatizate - nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu poate justifica pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate, așa cum s-a arătat în prealabil, în situații identice".
Chiar dacă decizia Curții Constituționale nu este direct incidentă în cauză, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem este ratio, eadem lex esse debet. Este evident că în ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept și anume aceea a consecințelor juridice ale nesoluționării unei notificări în termenul legal, împlinit anterior unei modificări legislative care dezavantajează persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
Prin urmare, reclamanta din prezenta cauză nu ar trebui să fie privată de posibilitatea obținerii unor despăgubiri bănești corespunzătoare valorii totale a bunului preluat în mod abuziv, care era prevăzută de legea în vigoare la momentul când ar fi trebuit soluționată notificarea de către unitatea deținătoare.
2. Raportat la aceste din urmă considerente, se constată că imposibilitatea obținerii de către reclamantă a singurei măsuri reparatorii prin echivalent reale și efective, ce constă în despăgubiri bănești integrale, este consecință și a nerespectării de către unitatea deținătoare a termenului în care trebuia soluționată notificarea (iv).
În al doilea rând, obligația de reparare a prejudiciului prin echivalent, scoasă din contextul Legii nr. 247/2005 ca urmare a aplicării cu prioritate a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, revine unității deținătoare, în patrimoniul căreia de altfel și rămâne terenul care a format obiectul notificării, și ca efect al neexecutării obligației de a face constând în restituirea în natură, potrivit regulilor dreptului comun (iii).
Prin urmare, și acest motiv de apel este fondat.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri, Curtea reține, în primul rând, față de momentul nașterii dreptului reclamantei la acțiune pentru lipsa de folosință aferentă fiecărei zile de ocupare abuzivă a imobilului și de cea a introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 26.04.2006, că s-a împlinittermenul de prescripțiede 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 cu privire a despăgubirile constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada de la data preluării și până la 25 aprilie 2003.
Pe cale de consecință, Curtea urmează să admită excepția invocată din oficiu și să respingă în consecință capătul de cerere având acest obiect referitor la perioada respectivă, pe acest temei.
Cât privește cererea având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință aferentă perioadei ulterioare, Curtea reține, relativ la teren, că încă de la data de 29.04.1999, apelanta contestatoare a primit măsuri reparatorii, constând în reconstituire pe un alt amplasament, astfel că folosirea imobilului de către intimate nu a mai avut ulterior momentului respectiv caracterul unei fapte ilicite în sensul art. 998-999 Cod civil, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar referitor la construcție, că nu se poate vorbi nici măcar despre o folosire a acesteia, în contextul în care a fost demolată încă din anii 1979-1980, potrivit chiar susținerilor reclamantei.
Sub un alt aspect, Curtea reține că se impune majorarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță pe care trebuie să le plătească pârâtul, acesta urmând să suporte și J din onorariul în cuantum de 400 lei pentru achitarea expertizei de evaluare a construcției și a terenului.
III. de acestea, Curtea mai reține că și excepția reiterată de intimatul - pârât Prefectul Județului G, cu sediul în G,-, județul G prin întâmpinare este neîntemeiată, întrucât este una dintre persoanele despre care se pretinde că ar fi obligată în raportul juridic dedus judecății, pe capătul de cerere având ca obiect despăgubiri.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează să admită ambele apeluri și să schimbe în parte sentința civilă apelată, în sensul că va anula în parte dispoziția de respingere a notificării nr. 217 din 01 martie 2006 emisă de Primarul orașului B V, prin care s-a respins notificarea nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă, va obliga pârâtul Primarul orașului B V să plătească reclamantei suma de 128.562 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea clădirii demolate, va menține dispoziția Primarului orașului B V cu privire la teren, va admite excepția prescripției cu privire a despăgubirile constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada de la data preluării și până la 25 aprilie 2003 și respinge în consecință capătul de cerere având acest obiect referitor la perioada respectivă și va obliga pârâtul Primarul orașului B V să plătească reclamantei suma de 450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, menținând totodată celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
De asemenea, în temeiul art. 298, 274 și 276 Cod procedură civilă, Curtea va admite în parte cererea apelatei - reclamante având ca obiect cheltuieli de judecată în apel și va obliga intimatul - pârât Primarul orașului B V la plata sumei de 500 lei, reprezentând J din onorariul asistență juridică în apel, proporțional cu pretențiile admise.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ambele apeluri formulate de apelanții - pârâți Primarul Orașului B V, Primăria Orașului B V - Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001- B V și Consiliul Local al Orașului B V, toți cu sediul în B V,-, județul G și de apelanta - reclamantă, domiciliată în B V, str. -, - 5,. B,. 19, județul G, împotriva sentinței civile nr. 330 din 02 noiembrie 2006, pronunțate de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât Prefectul Județului G, cu sediul în G,-, județul
Schimbă în parte sentința civilă apelată.
Anulează în parte dispoziția de respingere a notificării nr. 217 din 01 martie 2006 emisă de Primarul orașului B V, prin care s-a respins notificarea nr. 6377 din 21 noiembrie 2001 formulată de reclamantă.
Obligă pârâtul Primarul orașului B V să plătească reclamantei suma de 128.562 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea clădirii demolate.
Menține dispoziția Primarului orașului B V cu privire la teren.
Admite excepția prescripției cu privire a despăgubirile constând în lipsa de folosință a imobilului pentru perioada de la data preluării și până la 25 aprilie 2003 și respinge în consecință capătul de cerere având acest obiect referitor la perioada respectivă.
Obligă pârâtul Primarul orașului B V să plătească reclamantei suma de 450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Admite în parte cererea apelatei - reclamante având ca obiect cheltuieli de judecată în apel și obligă intimatul - pârât Primarul orașului B V la plata sumei de 500 lei.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
Tehnodact. /
7ex./12.04.2010
G -
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe
