Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 147/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 147A
Ședința publică din data de: 01.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulată de către apelanții - reclamanți și și apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI împotrivasentinței civile nr. 300/03.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelanții - reclamanți și, reprezentați de avocat, cu împuternicire avocațială nr. -/27.05.2009, aflată la fila nr. 16 din dosar și intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, reprezentat de consilier juridic, care depune, în ședință publică, delegație, lipsind apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că au fost comunicate motivele de apel formulate de către apelanții - reclamanți și apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererile de apel.
Apărătorul apelanților - reclamanți și formulează concluzii de admitere a apelului promovat de către părțile pe care le reprezintă, schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâților la restituirea valorii actuale de circulație a imobilului în discuție.
Continuând, cu privire la restituirea prețului actualizat, arată că prin raportul de expertiză s-a stabilit această valoare la suma de 68.796 lei, iar Tribunalul Bucureștia instituit suma de 69.779 lei.
De asemenea, apreciază că Tribunalul Bucureștia respins, în mod greșit, capătul doi de cerere, respectiv de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale a imobilului.
Subliniază că buna - credință a clienților săi nu poate fi înlăturată de simplul fapt că nu a cunoscut așa-zisa situație juridică a imobilului cumpărat.
Menționează că notificarea foștilor proprietari a fost făcută la data de 04.09.1996, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la 30.09.1996, interval de timp extrem de scurt.
Precizează că apelanții - reclamanți nu au avut cunoștință de existența acestei notificări.
Totodată, învederează că părțile pe care le reprezintă au cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și solicită analizarea aspectului legat de buna-credință a acestora.
La interpelarea Curții, cu privire la suma totală pe care o solicită, reprezentantul apelanților - reclamanți și precizează că are în vedere suma stabilită prin raportul de expertiză.
Cu privire la apelul promovat de către apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, formulează concluzii de respingere a acestuia.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, învederează că această excepție a fost ridicată în fața instanței de fond și apreciază că interesul apelanților - reclamanți s-a născut odată cu rămânerea irevocabile a hotărârii și precizează că recursul a fost declarat în septembrie 2004.
Reprezentantul intimatului - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL solicită respingerea apelului declarat de către apelanții - reclamanți și, învederând că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista deja formulată notificarea 3000/04.09.1996.
De asemenea, apreciază că este neîntemeiată cererea apelanților - reclamanți referitoare la valoare de circulație a imobilului.
Cu privire la apelul promovat de către apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B solicită admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților și formulează concluzii de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI
Curtea, apreciind cauza lămurită, dispune încheierea dezbaterilor și reține cauze în vederea pronunțării asupra cererilor de apel formulată de către apelanții - reclamanți și și apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B împotriva sentinței civile nr. 300/03.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 11.06.2008, reclamanții și au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța obligarea pârâților la restituirea prețului plătit de reclamanți pentru imobilul situat în. B,-, parter,. 2, sectorul 1, actualizat în funcție de indicele de inflație și dobânda legală, respectiv 130.667,98 lei (RON), restituirea sporului de valoare adus de reclamanți imobilului, precum și, cu titlu de daune-interese-diferență dintre prețul plătit și valoarea actuală de circulație a imobilului, respectiv 3.058.932,02 lei (RON).
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin contractul de vânzarecumpărare nr. 328/27641/30.09.1996, încheiat cu Primăria Municipiului B în calitate de vânzător, prin mandatarul HERĂSTRĂU NORD, reclamanți au devenit proprietari asupra imobilului situat în B,-, parter,. 2, sectorul 1, imobil compus din vestibul, 5 camere, hol, bucătărie, baie, 2 oficii, WC, debara, verandă-terasă, boxă și pivniță, în suprafață utilă de 221,5. Prețul imobilului a fost de 31.061.356 lei (3.106,14 lei), achitat integral la data de 30.09.1996.
Reclamanții au arătat ca in următorii ani, au adus un important spor de valoare imobilului, efectuând următoarele îmbunătățiri: montare instalații de climatizare, centrale termice - 2buc. radiatoare; montare ferestre din aluminiu cu geam termopan; amenajarea terasei apartamentului cu parchet, tâmplărie aluminiu+geam termopan; amenajarea demisolului apartamentului; montare uși metalice cu sisteme de siguranță la intrări; gard împrejmuitor; placarea pardoselilor cu gresie; placarea pereților cu gips carton și faianță; schimbarea instalațiilor de aducțiune și canalizare; schimbarea instalației electrice care au adus un important spor de valoare imobilului.
Reclamanții au arătat că prin decizia civilă nr. 730/A/08.10.2004, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1088/08.09.2005 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea formulată de și continuată de moștenitorii acesteia și, și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 328/27641/30.09.1996.
Reclamanții au arătat că instanța a reținut că pârâtul Municipiul B nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate imobilului pe care l-a vândut, fiind de rea-credință a vânzătorului, ceea ce îi îndreptățește să solicite, pe lângă restituirea prețului, actualizat în funcție de indicele de inflație și dobânda legală, și daune interese constând în diferența până la valoarea actuală de-circulație a imobilului.
Prețul achitat de reclamanți la data de 30.09.1996 (respectiv 31.061.356 lei), se actualizează conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică.
Reclamanții au arătat că prețul de 4000 Euro/mp este un preț mediu, în zonă existând prețuri de vânzare al imobilelor cuprinse între 3500-5000 Euro/mp, conform publicațiilor din presa scrisă, iar valoarea daunelor interese este 3.189.600 130.667,98 = 3.058.932,02 lei.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1337, art. 1341-1347 și 1350.civ.
La data de 08.09.2008, pârâtul Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul B, a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.
Pârâta a arătat că pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Primăria Municipiului B prin mandatar Nord ), nicidecum Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:
Pârâtul a arătat că în speță, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969.civ. "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma, constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natură celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, rară însă ca prin aceasta să se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Economiei și Finanțelor care numai administrează fondul cu această destinație.
De asemenea, pârâtul a arătat că pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2. civ. Ori, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de aof ace trebuind să rezulte evident din act (art. 1130C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.
Prin urmare pârâta Primăria Municipiului B, prin mandatar Nord, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.
Nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
reclamanților de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburarea de drept, este-de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului B prin mandatar Nord, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Statului R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa pârâtei.
În ceea ce privește capătul de cerere privitor la plata daunelor-interese reprezentând diferența dintre valoarea de circulație a imobilului și sumele ce urmează a fi acordate prin capetele de cerere anterioare, pârâta a solicitat a se avea în vedere faptul că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 1344 din Codul civil.
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata excedentelor valorii în timpul evicțiunii conform art. 1344.civ. pentru imobilul în cauză, întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar nu și la plata valorii de piață a imobilului, deoarece acest imobil a fost cumpărat în anul 1996 de la stat, în baza Legii nr.112/1995, sub prețul pieței.
A obliga acum, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata diferenței dintre prețul de cumpărare și excedentele valorii pe timpul evicțiunii, în condițiile în care acest imobil a fost cumpărat la vremea respectivă sub prețul pieței, ar duce la o îmbogățire fără justă cauză.
Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 1344 din Codul civil: "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".
Prin urmare, față de dispoziția legală mai sus arătată, rezultă fără putință de tăgadă ca, singura instituție care poate fi obligată la plata excedentelor valorii în timpul evicțiunii este Primăria Municipiului
În ceea ce privește solicitarea pârâților cu privire la obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, s-a arătat că pârâta nu are calitate procesuală pasivă având în vedere prevederile art. 48 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001 unde sunt instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, prevăzându-se ca, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității deținătoare.
Or, în acest caz unitatea deținătoare, respectiv Primăria Municipiului B este obligată să plătească îmbunătățirile aduse imobilului, întrucât ea a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și nu Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor care este terț în acest raport juridic.
În al doilea rând, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, arătând că așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate și din înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamanți, respectiv decizia civila nr. 730/N/08.10.2004, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, definitivă și executorie, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/27641/30.09.1996 încheiat de către și cu Primăria Municipiului B reprezentată de SC Nord SA. Ca urmare, dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu s-a născut la data la care decizia civilă nr. 730/N/08.10.2004 pronunțată de către Tribunalul București Secția a V-a a rămas definitivă și executorie, de la această dată, respectiv 08.10.2004. începând să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.
Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat privitor la prescripția extinctivă: "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul. stabilit în lege. (art.1 alin.1).
Termenul prescripției este de 3 ani (. ) (art.3 alin. (1)."
În concluzie, pârâtul apreciază că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu, s-a născut la data la care decizia civilă nr. 730/N/08.10.2004 a rămas definitivă și executorie, acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Or, de la data la care hotărârea menționată mai sus a rămas definitivă au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu a făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.
Pârâtul a solicitat chemarea în garanție a SC Nord SA cu sediul în-,sector 1, B pentru restituirea comisionului de 1 % încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții și.
Conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să retină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64. 74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române, după caz."
În ședința publică din data de 07.10.2008 tribunalul a respins cele două excepții invocate de pârât prin întâmpinare ca neîntemeiate cu motivarea menționată în încheierea de ședință.
Tribunalul a încuviințat reclamanților proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică imobiliară evaluatoare.
La data de 07.01.2009 s-a depus raportul de expertiză efectuat de expertul care a concluzionat că imobilul are o valoare de circulație de 3.595.978 RON, că îmbunătățirile efectuate au sporit valoarea imobilului cu suma de 1.703.424 RON iar prețul actualizat al imobilului este de 68.796 RON.
Prin sentința civilă nr. 300 / 03.03.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 68.779 lei, reprezentând prețul actualizat achitat de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/30.09.1996 și a fost respinsă cererea de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale de circulație a imobilului ca neîntemeiată.
În motivarea sentinței, s-a reținut că pretențiile deduse judecății sunt parțial justificate. În privința solicitării privind restituirea prețului plătit pentru achiziționarea imobilului, la valoarea actualizată, instanța urmează a raporta la dispozițiile art. 50 alin. 3 din Lg. 10/2001, conform cărora "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare"
Se constată că prin această reglementare, cu caracter special, legiuitorul a înțeles să deroge de la dreptul comun în materia evicțiunii (art. 1337 și urm. civil) impunând altei persoane (Ministerul Economiei și Finanțelor) decât vânzătorul bunului, obligația de restituire a prețului vânzării. Este evident că la stabilirea persoanei în a cărei sarcină s-a impus obligația de restituire a prețului actualizat s-a avut în vedere de legiuitor beneficiarul direct al sumelor încasate cu titlu de preț a imobilelor vândute în temeiul Lg. 112/1995, acesta fiind Ministerul Economiei și Finanțelor.
Statul a fost cel care a naționalizat abuziv bunul de la fostul proprietar, edictând ulterior norme care au permis închirierea bunului către terțe persoane și în final norme care au permis vânzarea acestuia către respectivii chiriași, încasând prețul acestor imobile și ar fi injust să se impună unității administrativ teritoriale, care a avut în administrare respectivul imobil și care a fost obligată prin Lg. 112/1995 să-l înstrăineze chiriașilor, sarcina de a despăgubi pe reclamanți.
Sumele încasate din vânzarea apartamentelor vândute în condițiile legii nr. 112/1995 nu au fost însușite de unitățile administrativ teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor și Economiei, conform art. 13 al. 6 din Legea nr. 112/1995.
Prin însuși efectul Legii 112/1995 prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Lg. 10/2001 prevăzând în mod expres, după cum am arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.
Mai mult, atât Lg. 112/1995 (art.13 al. 6) cât și Lg. 10/2001 (art. 50 al. 3), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului, prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art. 1337, 1341-1345 Cod civil) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului juridic civil.
De altfel prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea unor asemenea litigii, a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o primă fază participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată, în cazul în care nu s-ar formula în cadrul aceluiași dosar cerere de chemare în garanție.
În raport de aceste considerente, tribunalul și va dispune obligarea pârâtului Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească rec1amantilor suma de 68.779 RON sumă stabilită prin expertiza efectuată în cauză.
Referitor la cererea de restituire a diferenței dintre prețul reactualizat și valoarea de circulație a apartamentului, tribunalul observă următoarele:
Având în vedere temeiul de, drept invocat - 1337, 1341-1347 și 1350.Civ. tribunalul are în vedere că evicțiunea este definită ca reprezentând pierderea proprietății lucrului - în total sau în parte - sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. În acest sens, Codul civil prevede că vânzătorul, este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, precum și de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului (art. 1337 civ.).
Obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune atunci când evicțiunea rezultă din fapta unui terț, există, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- să fie vorba de o tulburare de drept;
- cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării;
- cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Dacă evicțiunea s-a produs și cele trei condiții enumerate mai sus sunt îndeplinite, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului, cu titlu de daune interese, diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauză care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de buna sau de rea credința, potrivit disp. art. 1341 pct. 4 și art. 1344.civ.
În acest sens, articolul 1344 civ prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.
Din această perspectivă, reclamanții pot solicita diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, acest spor reprezentând în realitate creșterea valorii imobilului în perioada respectivă, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.
În ceea ce privește legitimarea procesuală pasivă în cadrul unei asemenea cereri, tribunalul are în vedere că de obicei obligația de garanție contra evicțiunii incumbă vânzătorului bunului.
Analizând condițiile evicțiunii în cauza dedusă judecații, tribunalul constată că primele două sunt îndeplinite, fiind vorba de o tulburare de drept dreptul de proprietate asupra bunului invocat de numiții și, evicțiunea fiind consecința acțiunilor în justiție formulată de aceștia admise prin sentința civilă nr. 11240/1998 pronunțată de Tribunalul București și prin decizia civilă nr. 730/2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, iar pe de altă parte cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării, dreptul terțului asupra bunului revendicat preexistând încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În ceea ce privește cea de-a treia condiție, aceasta rezidă în necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător. Cu alte cuvinte, cumpărătorul trebuie să fie de bună credință. Dacă el a avut cunoștință de pericolul evicțiunii înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu.
Sub acest aspect, în considerentele deciziei civile nr. 730/2004 pronunțată de Tribunalul București, s-a reținut că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Legii 112/1995, reclamanții nedepunând minime diligențe pentru a cunoaște situația juridică a imobilului, anterior vânzării, întrucât anterior acestei date există o cerere de revendicare a imobilul de către fostul proprietar. Prin urmare, s-a reținut că vânzarea imobilului către chiriași s-a făcut înainte de soluționarea notificării nr. 3000/04.09.1996, fiind exclusă buna credință.
Așadar, prin hotărârea menționată mai sus, care a condus la deposedarea reclamanților de bunul cumpărat, s-a reținut cu putere de lucru judecat, reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Prin urmare, având în vedere că cea de-a treia condiție a evicțiunii nu este îndeplinită în cauză, reclamanții nu sunt îndreptățiți la plata daunelor interese reprezentând diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de imobil, în cf. cu disp. art. 1344.civ.
Tribunalul are în vedere și prevederile art. 50/1 din legea nr. 1/2009, invocate de reclamanți. Aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel la data de 26.03.2009 reclamanții și și la data de 02.04.2009 pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
În motivarea apelului formulat de reclamanții și, s-a arătat că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, privind restituirea prețului actualizat plătit de reclamanți la cumpărarea imobilului, concluziile raportului de expertiză au stabilit această valoare la suma de 68 796 lei, iar valoarea de 69 779 lei instituită de Tribunalul București în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor este diferită de cea calculată de expert.
În al doilea rând, în mod greșit Tribunalul Bucureștia respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la restituirea valorii actuale a imobilului ca neîntemeiat. Motivarea respingerii acestuia nu poate rezista în condițiile în care decizia prin care s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare a statuat că pârâtul Municipiul B nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate asupra imobilului vândut. În aceste condiții, reaua credință a vânzătorului este evidentă, aspect care îi îndreptățește pe reclamanți să solicite, pe lângă restituirea prețului, actualizat în funcție de indicele de inflație și dobânda legală, și daune interese constând în diferența până la valoarea actuală de circulație a imobilului.
Se arată că buna credință nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere faptul că au cumpărat imobilul cu respectarea tuturor condițiilor impuse de legea în vigoare, procedând inclusiv la transcrierea actului de proprietate pentru opozabilitate erga omnes.
B credință nu poate fi înlăturată, deoarece reclamanții nu au avut cunoștință de incidența Decretului nr. 92/1950 în cauză, acest fapt ieșind la iveală abia la momentul judecării dosarului nr. 3778/ 1998, la doi ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului. Se arată că ceilalți doi cumpărători care a intervenit în acest dosar, au avut cunoștință de existența dosarului din 1994, respectiv din 1995, dar nu și reclamanții. Notificarea foștilor proprietari a fost făcută la data de 04.09.1996, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat la data de 30.09.1996, interval de timp foarte scurt, situat sub termenul legal de 30 de zile. De asemenea, cererea de cumpărare a fost formulată la data de 12.06.1996, cu mult înainte de depunerea notificării.
Se mai arată că în considerentele deciziei civile nr. 730A/ 08.10.2004 a Tribunalului București -secția a Va Civilă, prin care s-a constatat și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, se demonstrează reaua credință a celorlalți doi proprietari ai apartamentelor din același imobil, respectiv Jamal și. Se motivează decizia pe răsturnarea bunei lor credințe prin prisma faptului că aceștia au fost părți în dosarul nr. 4946/ 1994 soluționat de Judecătoria Sectorului 1 prin respingerea cererii de revendicare formulate de foștii proprietari, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 5433/ 31.05.1995. se arată însă că reclamanții nu au cunoscut existența acestei cauze și nu au formulat cereri de intervenție. Faptul că au fost asimilați persoanelor mai sus menționate și li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare se datorează lacunelor legislative ale momentului soluționării notificării.
Se mai arată că, dacă cineva putea cunoaște, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare existența notificării făcute de foștii proprietari, acela era cu siguranță vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului B, prim prisma faptului că deținea pârghiile necesare pentru a cunoaște cu exactitate situația juridică a imobilului. Se consideră că reaua credință a vânzătorului există, dar buna credință a reclamanților nu a fost răsturnată.
În mod greșit tribunalul a respins cererea de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale de circulație a imobilului, apreciind că nu este întrunită cea de-a treia condiție impusă de lege pentru a putea opera garanția vânzătorului pentru evicțiunea rezultată din fapta unui terț, respectiv presupunerea că reclamanții ar fi cunoscut cauza evicțiunii.
În al treilea rând, se arată că tribunalul a apreciat că prevederile art. 50/1 din Legea nr. 1/2009 nu sunt incidente în cauză. Motivarea instanței de fond în sensul că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de temei în condițiile în care decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 a Tribunalului București -Secția a Va Civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/ 30.09.1996 nu a stabilit acest fapt. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor acestei legi.
În motivarea cererii de apel formulate de apelantul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, se arată că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală.
În primul rând, se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele arătate în continuare.
În mod greșit, instanța de fond a apreciat că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Statul Român prin MFP, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001. Este adevărat că apelantul Statul Român prin MFP din punct de vedere juridic nu răspunde pentru evicțiune, nefiind parte contractantă, dar indiferent de această chestiune, în baza legii, în concret, "prețul reactualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate urmează a fi achitat de către Ministerul Finanțelor Publice conform OUG nr. 184/2002".
Se susține că instanța de fond a făcut o confuzie între cele două instituții, respectiv Statul Român reprezentat de MFP și MFP în nume propriu. Astfel, este evident că în privința Statului Român prin MFP nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
În situația evingerii cumpărătorilor, în conformitate cu disp. art. 1337, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei. Nici dispozițiile art. 50 alineat 3 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin MFP și să îi acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. reclamanților de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv prin mandatar SC Nord SA, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
În al doilea rând, se reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.
Se susține că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu s-a născut la data la care decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 pronunțată de către Tribunalul București -secția a Va rămas definitivă și executorie, de la această dată, respectiv 08.10.2004, începând să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Or, de la data la care hotărârea menționată mai sus a rămas definitivă au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.
În al treilea rând, se arată că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție formulate de Statul Român prin MFP prin întâmpinarea depusă la termenul din 09.09.2008, prin care s-a solicitat chemarea în garanție a SC Nord SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și urm. din Codul d e procedură civilă, art. 1337din Codul civil, Legea nr. 10/2001, Decretul nr. 167/1958.
S-a solicitat judecarea cauzei și în lipsa părților, în temeiul art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.
Cererile de apel au fost scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de apel formulate de apelanți, a apărărilor formulate și a probelor administrate, Curtea reține următoarele:
În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 328 /27641 /30.09.1996, încheiat în temeiul Legii 112/1995, cu Primăria Municipiului B, în calitate de vânzător, reprezentat de mandatarul SC Nord SA, reclamanții au achiziționat apartamentul nr. 2 situat în imobilul din B,-, parter,. 2, sector 1, prețul locuinței fiind de 31.061.356 lei - ROL, preț achitat integral de către reclamanți conform chitanței nr. 10076/30.09.1996.
Prin decizia civilă nr. 730 A/08.10.2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civila în dosarul nr. 2381/2003, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/27641/30.09.1996.
Această soluție a rămas definitivă și irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, prin decizia civilă nr. 1088/08.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București.
Prin cererea de față, introdusă la data de 11.06.2008, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului plătit de aceștia pentru imobilul situat în B,-, parter,. 2, sectorul 1, actualizat în funcție de indicele de inflație și dobânda legală, respectiv 130.667,98 lei (RON), restituirea sporului de valoare adus de reclamanți imobilului, precum și, cu titlu de daune-interese-diferență dintre prețul plătit și valoarea actuală de circulație a imobilului, respectiv 3.058.932,02 lei (RON).
1. Cu privire la apelul formulat de reclamanți, în ceea ce privește primul capăt de cerere, privind restituirea prețului actualizat plătit de reclamanți la cumpărarea imobilului, se susține că prin concluziile raportului de expertiză s-a stabilit această valoare la suma de 68 796 lei, iar valoarea de 69 779 lei instituită de Tribunalul București în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor este diferită de cea calculată de expert.
Curtea constată că prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. th. (filele 46-63 fond) s-a stabilit o valoare actualizată a prețului de 68 796 lei.
Prin minuta din dosarul de fond, suma înscrisă este cea de 68 796 lei, în timp ce în dispozitiv a fost trecută suma de 68 779 lei.
Având în vedere că rezultatul deliberării este reprezentat de soluția din minuta scrisă de judecător, dispozitivul putând fi îndreptat pe calea unei cereri de îndreptare a erorii materiale strecurate cu ocazia redactării acestuia, rezultă că acest motiv de apel este neîntemeiat. Părțile au posibilitatea, după rămânerea definitivă a acestei hotărâri, să recurgă la procedura îndreptării erorii materiale reglementate de art. 281 din Codul d e procedură civilă, cu privire la dispozitivul sentinței.
2. În al doilea motiv de apel, se susține că în mod greșit Tribunalul Bucureștia respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la restituirea valorii actuale a imobilului ca neîntemeiat. Se arată că buna credință a reclamanților nu poate fi pusă la îndoială, având în vedere faptul că au cumpărat imobilul cu respectarea tuturor condițiilor impuse de legea în vigoare, procedând inclusiv la transcrierea actului de proprietate pentru opozabilitate erga omnes. Ca urmare, în mod greșit tribunalul a respins cererea de obligare a pârâților la restituirea valorii actuale de circulație a imobilului, apreciind că nu este întrunită cea de-a treia condiție impusă de lege pentru a putea opera garanția vânzătorului pentru evicțiunea rezultată din fapta unui terț, respectiv presupunerea că reclamanții ar fi cunoscut cauza evicțiunii.
Din conținutul deciziei civile nr. 730/ 08.10.2004 pronunțate de Tribunalul București -secția a Va Civilă, reiese că vânzătorul nu a fost de bună credință, ci de rea credință în raport de dispozițiile HG nr. 20/1996 și HG nr. 11/1997, deoarece cunoștea intenția fostelor proprietare de redobândire a imobilului, fiind parte în procesul de revendicare pe care acestea îl intentaseră și fusese notificat prin mandatarul SC Nord SA prin care se efectuau vânzările în baza Legii nr. 112/1995 să nu procedeze la vânzarea apartamentelor din imobil.
Se reține că în condițiile în care aparența de drept în favoarea statului a încetat tocmai prin adoptarea Legii nr. 112/1995 și a HG nr. 20/1996, care reglementând expres situația juridică a imobilelor preluate cu titlu valabil recunoșteau implicit și existența situațiilor de preluare abuzivă fără titlu valabil, aruncând un astfel de dubiu asupra tuturor preluărilor făcute în perioada 1945-1989, cumpărătorii erau obligați să facă toate diligențele pentru a afla situația juridică a imobilului. Intimații-pârâți nu au făcut dovada acestor diligențe și nu se pot prevala de faptul că buna credință se prezumă și ca atare lor nu le revenea sarcina probei întrucât, buna credință este prezumată de lege până la momentul ivirii unor elemente obiective care ar putea să învingă această prezumție.
Se mai reține că pe cererile de cumpărare formulate de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, au fost făcute referate de către vânzător prin oficiul juridic cu privire la situația juridică a imobilului la momentul preluării, din care rezultă explicit că a fost preluat în baza deciziei nr. 1548/1959 de completare a listelor anexă a Decretului Lege nr. 92/1950, cât și cu privire lan situația juridică a imobilului în prezent, din care rezulta că asupra imobilului exista litigiu prin care și C solicitau revendicarea imobilului.
Rezultă că prin această decizie, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1088/08.09.2005 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a stabilit reaua credință a pârâților-cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Acest aspect de fapt a rămas stabilit în mod irevocabil și a dobândit astfel autoritate de lucru judecat, cu consecința faptului că nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul unui alt proces declanșat între aceleași părți.
Astfel, niciunul dintre argumentele recurenților referitoare la buna credință a acestora la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi luat în considerare, față de împrejurarea că această problemă de drept a fost rezolvată deja cu putere de lucru judecat.
Relevanța problemei juridice a bunei sau relei credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare rezidă din motivarea instanței de fond, în sensul că obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune atunci când evicțiunea rezultă din fapta unui terț, există, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept; cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării; cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Analizând condițiile evicțiunii în cauza dedusă judecații, tribunalul a constatat că primele două sunt îndeplinite, fiind vorba de o tulburare de drept dreptul de proprietate asupra bunului invocat de numiții și, evicțiunea fiind consecința acțiunilor în justiție formulată de aceștia admise prin sentința civilă nr. 11240/1998 pronunțată de Tribunalul București și prin decizia civilă nr. 730/2004 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, iar pe de altă parte cauza evicțiunii fiind anterioară vânzării, dreptul terțului asupra bunului revendicat preexistând încheierii contractului de vânzare cumpărare.
În ceea ce privește cea de-a treia condiție, aceasta rezidă în necunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător. Cu alte cuvinte, cumpărătorul trebuie să fie de bună credință. Dacă el a avut cunoștință de pericolul evicțiunii înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că cea de-a treia condiție a evicțiunii nu este îndeplinită în cauză, reclamanții nefiind îndreptățiți la plata daunelor interese reprezentând diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de imobil, în cf. cu disp. art. 1344.civ.
Curtea reține ca fiind corect argumentul primei instanțe, referitor la constatarea relei credințe, ceea ce are ca și consecință neîndreptățirea reclamanților la plata daunelor interese reprezentând diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de imobil, în conformitate cu dispozițiile art. 1344.civ. În mod corect a fost calificată ca și daune interese diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, acest spor reprezentând în realitate creșterea valorii imobilului în perioada respectivă, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.
Constatându-se reaua credință a cumpărătorilor prin hotărârea judecătorească irevocabilă depusă la dosar, care semnifică de fapt cunoașterea cauzei evicțiunii în materia contractului de vânzare-cumpărare, nu putea fi aplicat în cauză art. 1344 din Codul civil.
Astfel, acest al doilea motiv de apel invocat de apelanții-reclamanți este nefondat.
3. În al treilea rând, apelanții susțin că în mod greșit tribunalul a apreciat neincidența în cauză a prevederilor art. 50/1 din Legea nr. 1/2009. Motivarea instanței de fond în sensul că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este lipsită de temei în condițiile în care decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 a Tribunalului București -Secția a Va Civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 328/ 30.09.1996 nu a stabilit acest fapt. Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea dispozițiilor acestei legi.
Tribunalul a avut în vedere, într-adevăr, și prevederile art. 50/1 din Legea nr. 1/2009, invocate de reclamanți, reținând că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât contractul de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea constată că, din analiza sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, se reglementează un anumit tip de cereri, respectiv cereri sau acțiuni în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
a contrario, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (ca urmare a admiterii unei acțiuni în revendicare, aspect ce reiese din formulare articolului 20 alin. 2/1 din Legea nr. 1/2009), se reglementează un alt tip ce cereri, respectiv cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor.
Astfel, pentru un argument subsidiar, se menține ca fiind legală și temeinică soluția primei instanțe. Prin aceeași hotărâre judecătorească menționată mai sus, s-a reținut nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce atrage incidența alineatului 2 al articolului 50 din Legea nr. 10/2001, în loc de alineatul 2/1 al aceluiași articol. Ca și consecință, reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat, iar nu la prețul de piață al imobilului, ca efect al reglementării legislative aduse prin Legea nr. 1/2009.
Astfel, pentru aceste argumente, si acest motiv de apel invocat de apelanții-reclamanți este nefondat.
1.În ceea ce privește apelul formulat de apelantul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în primul rând, se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru considerentele arătate în continuare.
Se arată că instanța de fond a făcut o confuzie între cele două instituții, respectiv Statul Român reprezentat de MFP și MFP în nume propriu. Astfel, este evident că în privința Statului Român prin MFP nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă a dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
Curtea constată că, potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) ale aceluiași articol ( preț actualizat, respectiv preț de piață al imobilului) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, legea stabilește că sarcina achitării acestor sume revine Ministerului Finanțelor Publice.
În cauza de față, parte în proces a fost Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar ceea ce invocă apelantul este tocmai lipsa identității între Statul Român reprezentat de MFP și MFP în nume propriu.
Din analiza încheierii de ședință din 07.10.2008, precum și din conținutul întâmpinării depuse la dosar de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, rezultă că pârâtul a invocat și la fond această excepție, dar numai motivat de aspectul dacă art. 50 din Legea nr. 10/2001 instituie sau nu o regulă procedurală, față de regulile evicțiunii. Aspectul că nu există identitate între Statul Român reprezentat de MFP și MFP în nume propriu, a fost invocat pentru prima oară prin motivele de apel, ceea ce este permis, fiind o critică legată de calitatea procesuală pasivă, care are caracter de ordine publică.
Cu privire la aspectul identității între Statul Român reprezentat de MFP și MFP în nume propriu, Curtea reține în primul rând că, potrivit art. 12 alineat 5 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, În litigiile prevăzute la alin. (4), respectiv cele referitoare la dreptul de administrare sau de proprietate, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Rezultă că în mod legal, Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată în proces ca și reprezentant al statului, în temeiul unei dispoziții legale de drept comun, astfel încât norma specială din Legea nr. 10/2001 nu face altceva decât să se plieze pe norma menționată anterior.
De altfel, ca și principiu general, în litigiile având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin măsurile luate în perioada comunismului, răspunderea generală revine statului, care, și în temeiul principiilor de drept general acceptate și a principiilor internaționale la care România a aderat ca urmare a semnării Convenției Europene a Drepturilor Omului, este obligat să ia toate măsurile de respectate a drepturilor esențiale ale cetățenilor, printre care se află și dreptul la proprietatea privată.
Reținând astfel că, chiar și în cazul în care MFP a fost citat în calitate de reprezentant, acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, datorită poziției sale juridice de reprezentant legal și de drept comun al Statului (calitate avută în vedere implicit și la reglementarea din art. 50 din Legea nr. 10/2001), Curtea va constata că acest argument al lipsei de identitate nu este fondat.
Un al doilea argument pentru care se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin MFP este acela că, în situația evingerii cumpărătorilor, în conformitate cu disp. art. 1337, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei.
Curtea constată că, potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) ale aceluiași articol ( preț actualizat, respectiv preț de piață al imobilului) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin urmare, legea stabilește că sarcina achitării acestor sume revine Ministerului Finanțelor Publice.
Prin lege se stabilește astfel subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, ceea ce pe plan procesual se traduce prin calitate procesuală pasivă. Astfel, chiar dacă legea nu prevede în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, o asemenea prevedere legală era inutilă, față de principiile de drept procesual, care definesc calitatea procesuală pasivă drept acea condiție de admisibilitate a acțiunii civile constând în identitatea dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății (care este prin efectul legii MFP) și persoana chemată în judecată în calitate de pârât.
Se mai susține că nici dispozițiile art. 50 alineat 3 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin MFP și să îi acorde calitate procesuală pasivă, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. reclamanților de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiunea totală a vânzătorului, respectiv prin mandatar SC Nord SA, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.
Curtea reține că în această situație se aplică principiul de drept specialia generalibus derogant, respectiv norma specială derogă de la norma generală. Astfel, cât timp prin norma specială conținută de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 s-a stabilit obligația de plată în sarcina MFP, aceasta se aplică cu prioritate, urmând ca regula generală să fie reînviată ori de câte ori regula specială nu se aplică (de exemplu, cererea nu se încadrează în condițiile limitative prevăzute de norma specială). Prin urmare, înlăturarea regulilor de drept comun privind evicțiunea ca sarcină a vânzătorului se produce în temeiul legii, respectiv norma specială reglementată de art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, acest motiv de apel este nefondat.
2.În al doilea rând, se reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților. Se susține că dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu s-a născut la data la care decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 pronunțată de către Tribunalul București -secția a Va rămas definitivă și executorie, de la această dată, respectiv 08.10.2004, începând să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Or, de la data la care hotărârea menționată mai sus a rămas definitivă au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu au făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.
Cu privire la excepția prescripției, se constată că decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 pronunțată de către Tribunalul București -secția a Va Civilă a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor prin decizia civilă nr. 1088/08.09.2005 a Curții de Apel București.
Conform dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii raportului juridic. În cauză, această dată este reprezentată de data producerii evicțiunii.
Problema de drept care necesită rezolvare este aceea de a stabili dacă data evicțiunii, respectiv dreptul de a cere restituirea prețului s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare sau de la data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri.
Potrivit art. 376 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă (cum era decizia civilă nr. 730/ 08.10.2004 pronunțată de către Tribunalul București -secția a Va Civilă la data pronunțării acesteia-08.10.2004) poate fi învestită cu formulă executorie. Astfel, această hotărâre civilă putea fi pusă în executare de către cel care câștigase procesul.
Pe de altă parte, reclamanții din prezenta cauză (care pierduseră apelul în procesul anterior) declaraseră recurs împotriva acestei decizii, recurs prin care se solicita respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce ar fi dus la inutilitatea unei acțiuni ulterioare de restituire a prețului și la desființarea dreptului la restituirea prețului, născut ca urmare a hotărârii definitive.
Prin urmare, între momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a contractului și momentul rămânerii irevocabile a acestei hotărâri, cât timp reclamanții din prezenta cauză exercitaseră calea de atac a recursului, evicțiunea nu se produsese. s-a produs abia la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv la data de 08.09.2005, dată în raport cu care acțiunea reclamanților (introdusă la data de 11.06.2008), este formulată în interiorul termenului de prescripție extinctivă de 3 ani.
Astfel, considerațiile primei instanțe, din cuprinsul încheierii de ședință din 07.10.2008, sunt corecte, iar acest motiv de apel nefondat.
3.În al treilea rând, prin apelul formulat de apelantul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice se arată că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de chemare în garanție formulate de Statul Român prin MFP prin întâmpinarea depusă la termenul din 09.09.2008, prin care s-a solicitat chemarea în garanție a SC Nord SA pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate.
Cu privire la acest motiv de apel, Curtea constată că este întemeiat.
Astfel, la fila 28 din dosarul de fond se află cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care se solicita obligarea SC Nord SA la restituirea comisionului de 1% încasat de această societate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare anulat.
La termenul din 09.09.2008, s-a dispus introducerea în citativ a chematei în garanție.
Cu toate acestea, prin sentința apelată a fost omis soluționarea cererii de chemare în garanție.
Având în vedere dispozițiile art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, constatând că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei cereri și nu a intrat în cercetarea fondului, Curtea constată întemeiat acest motiv de apel.
Prin urmare, în temeiul art. 296 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții și.
În temeiul art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, va admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va desființa în parte sentința apelată și va trimite cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții și, ambii cu domiciliul în,-, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 300/03.03.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul B prin Primar General, cu sediul în B,-, sector 5.
Admite apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B-, sector 5, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B, cu sediul în str. -. -. nr. 13, sector 2 împotrivasentinței civile nr. 300/03.03.2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât Municipiul B prin Primar General.
Desființează în parte sentința apelată și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 01.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red. AV
.red.
7 ex./ Jud Fond Secția a IV-a Civilă
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Andreea Vasile
