Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 157/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 157A

Ședința publică de la 13 octombrie 2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 2: Mihaela Paraschiv

JUDECĂTOR 3: Elena Viviane

GREFIER - -

Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții - pârâți Municipiul B prin Primar General, Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă .

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul - pârât Municipiul B prin Primar General, prin consilier juridic, cu delegație la dosar, apelanta - pârâtă, reprezentată de avocat din cadrul și Asociații, în baza împuternicirii avocațiale nr. 91052/13.04.2009, aflată la fila 47 din dosar, și intimata - reclamantă, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/10.04.2009, aflată la fila 48 din dosar, lipsind apelantul - pârât Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea, constituită în complet de divergență, pune în discuția părților cererile de apel și excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului

Reprezentantul intimatei - reclamante, arată că față de împrejurarea că la dosar există două apeluri formulate de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, respectiv cel formulat si motivat de Directia Juridica și cel formulat prin Cabinetul de avocați și, în condițiile în care la dosarul cauzei există împuternicirea avocațială a acestui Cabinet, care nu poartă semnătura și ștampila părții pe care o reprezintă, a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului

Totodată, susține că deși au existat două termene de judecată pentru a se depune contractul de asistență juridică menționat în împuternicirea avocațială aflată la dosarul cauzei, astfel cum i s-a pus în vedere la termenul de judecată din data de 19.05.2009, acesta nu a fost depus, situație în raport de care solicită admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului și să nu ia în considerare motivele de apel formulate de această parte, prin avocat. Reprezentantul Municipiului B arata ca avea calitate de reprezentant Cabinetul de avocați și pentru apelantul Municipiului B, întrucât avea delegație la dosarul cauzei.

Reprezentantul apelantei - pârâte solicită respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului B arătând că s-a depus împuternicirea avocațială de către avocatul apelantului - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, invocând legea de organizare a profesiei de avocat.

Apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, prin consilier juridic, solicită admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, schimbarea sentinței civile apelate cu consecința respingerii acțiunii ca lipsită de interes.

Reprezentantul apelantei - pârâte solicită admiterea apelului formulat de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.

Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea apelului formulat de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL. Fără cheltuieli de judecată.

Apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, prin consilier juridic, solicită admiterea apelului formulat de apelantul - pârât Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului

Reprezentantul apelantei - pârâte solicită admiterea apelului formulat de apelantul - pârât Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului

Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea apelului formulat de apelantul - pârât Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului

Reprezentantul apelantei - pârâte solicită admiterea apelului formulat de partea pe care o reprezintă împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, schimbarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii formulată de reclamanta, în principal, ca inadmisibilă, pe ambele capete de cerere. Depune practică judiciară.

Apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, prin consilier juridic, solicită admiterea apelului formulat de apelanta - pârâtă.

Reprezentantul intimatei - reclamante solicită respingerea apelului formulat de apelanta - pârâtă. Continuând, arată că imobilul a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, iar în contractul de vânzare-cumpărare există o clauză la care aceasta a achiesat, astfel încât această vânzare este nelegală. Precizează că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, dar în condițiile în care până la acest moment nu s-a soluționat notificarea, iar despăgubirile nu reprezintă o justă reparație, cererea în revendicare este admisibilă. Fără cheltuieli de judecată.

Având cuvântul în replică, reprezentantul apelantei - pârâte arată că reclamanta a făcut demersuri în baza Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.2 alin.2 din legea nr. 20/2001. Susține că în raport de dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr. 10/2001, imobilele sunt supuse restituirii.

Reprezentantul intimatei - reclamante arată că demersul nu putea fi făcut în raport de disp. art. 46 din Legea nr. 10/2001 și se poate solicita restituirea doar pe calea dreptului comun.

Curtea reține în pronunțare cererile de apel formulate împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă și excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului

CURTEA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr-, la data de 5.12.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta pentru ca pe baza probelor ce se vor administra în contradictoriu, să se dispună obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. 3 cu terenul aferent situat în B,-,. 2, sector 1.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul situat în B,- sector 1, compus din teren și construcție a fost proprietatea soților și, terenul fiind dobândit, în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat 16539/1937, iar, în baza autorizației de construire 48C/1937 fiind edificat un corp de clădire cu patru nivele: subsol, parter și două etaje, compus în trei apartamente (câte unul pe nivel). În anul 1946, au donat fiicei lor, căsătorită, apartamentul de la parterul construcției, conform actului de donație autentificat prin procesul verbal nr. 51.200/15 noiembrie 1946 și transcris sub nr. 23391/1946.

Reclamanta a mai arătat că întregul imobil (trei apartamente) figurează naționalizat la poz. 832 din lista anexa la Decretul nr. 92/1950, pe numele lui și. a fost făcuta cu nesocotirea prevederilor art. II al nr. 92/1950 deoarece cei doi soți, proprietari ai imobilului, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare: a fost profesor și funcționar, iar a fost profesor. Decretul de naționalizare contravenea dispozițiilor art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituția din anul 1948. Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment, proprietatea particulara era recunoscută și garantată. Potrivit art. 10 și art.11 din Constituția de la 1948 exproprierea pentru cauza de utilitate publică se putea face în baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție, putând fi trecute astfel în proprietatea statului numai mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare - proprietatea particulara a persoanelor fizice și juridice (nu și imobile care aveau destinația de locuințe). Decretul nr. 92/1950 fiind neconstituțional, nu poate constitui un mod legal de dobândire a proprietății de către stat în ceea ce privește imobilul proprietatea autorilor săi. Potrivit art. 6 din Lg. nr. 213/ 1998 sunt considerate ca fiind preluate cu titlu doar imobilele care au întrat în proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării. Decretul nr. 92/1950 contravenea, totodată, și Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală la 10.12.1948, la care România este parte semnatară și care prevede la art. 17 ca orice persoană are dreptul la proprietate, singur, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea să. Astfel, statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului și, pe cale de consecința, bunul nu a ieșit din patrimoniul autorilor săi.

În continuare, reclamanta a arătat că apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 fost vândut, în baza Lg. nr. 112/1995, de Primăria Municipiului B, prin mandatar SC Nord SĂ, către pârâta persoană fizică. Statul neavând un titlu valabil asupra bunului, prin vânzare nu a operat transferul dreptului de proprietate, întrucât nimeni nu poate transmite ce nu are. Comparând titlul de proprietate al pârâtei cu titlul de proprietate al autorilor săi actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 16539/1937, urmează să se dea preferință titlului autorilor săi care este mai bine caracterizat, provenind de la unverus dominus(- -proprietar care dobândise imobilul prin contractul de "vânzare-cumpărare aut. sub nr. 26141/1924, transcris sub nr. 13876/1924 și fiind primul în timp transcris, sub nr. 9420/1937)., decedat la 7 oct. 1952, și, decedată la 24 oct. 1980, au avut ca moștenitor acceptant pe fiica lor, conform certificatului de moștenitor nr. 68/1956 eliberat de notariatul Raionului Orasenesc "LV." B și, respectiv, certificatului de moștenitor nr. 438/1981, eliberat de Notariatul de Stat Sector 1, intimata fiind moștenitoarea defunctei, în calitate de legatar universal, potrivit certificatului de moștenitor nr. 19/1995 eliberat de notar Public Camilia.

În drept au fost invocate disp. art. 480-481 civ. art. 6 din Lg.nr. 213/1998, Protocolul nr. 1 al CEDO, art. 44 și art. 21 din Constituția României, art. 274.pr.CIV.

În dovedirea cererii au fost depuse la dosar înscrisuri.

În întâmpinarea depusă la data de 28.01.2008, pârâta a solicitat să se respingă acțiunea promovată de reclamanta, ca inadmisibilă, în ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât este o acțiune în constatare întemeiată pe prevederile art. 111.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere prin care se solicită revendicarea imobilului din-,. 3,. 2, sector 1 B, pârâta a susținut că imobilul a intrat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950, deci a fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea cerințelor stabilite de actul normativ amintit la data preluării, și că titlul său este mai bine caracterizat, întrucât a dobândit imobilul în litigiu cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind subdobânditor de bună-credință cu titlu oneros, condiție necesară și suficientă, așa cum a arătat, pentru a conferi protecție actului de înstrăinare încheiat cu statul, ca efect al aplicabilității principiului aparenței în drept.

În drept, pârâta s-a prevalat de dispozițiile art. 115 și urm. proc. civ. Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. -, art. 1898 Cod civil.

La data de 26.02.2008 pârâta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a Municipiului B prin Primar General, în considerarea unei evicțiuni totale.

În data de 29.01.2008 reclamanta și-a completat cererea de chemare în judecată în sensul că înțelege să solicite și constatarea nevalabilității titlului statului în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General și Statul R reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

În ședința publică din data de 26.02.2008 reclamanta a indicat valoarea obiectului cererii ca fiind de 150.000 EURO respectiv 540.000 RON și că înțelege să se judece pe capătul de cerere având ca obiect revendicare cu pârâta persoana fizică, iar pe capătul de cerere respectiv constatarea nevalabilității titlului statului cu pârâții Municipiul B prin Primar General și Statul R reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Tribunalul a luat act de completarea cererii și de fixarea cadrului procesual, motiv pentru care a introdus în caza în calitate de pârâți pe Municipiul B prin Primar General și Statul R reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Valoarea indicată de reclamantă a fost contestată de pârâtă, motiv pentru care tribunalul a emis adresă pentru a se comunica valoarea de impunere a imobilului revendicat. Prin adresă nr. 53265/21.03.2008 emisă de Sector 1 s-a menționat că valoarea de impunere a imobilului este de 323.402,63 Lei.

Municipiul Baf ormulat întâmpinare pe care a depus-o la data de 03.03.2008 prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta pentru lipsă calității procesuale pasive.

În drept a invocat disp. art. 114-118.pr.civ.

În vederea verificării excepției de necompetență materială, întrucât s-a contestat valoarea obiectului cererii s-a dispus efectuarea unei expertize imobiliare, sens în care s-a efectuat și depus la dosar raportul de expertiză de către expertul Morel prin care s-a precizat că valoarea de circulație a imobilului este de 483.688 EURO.

În ședința publică din data de 23.09.2008 tribunalul după ce a pus în discuția părților excepțiile invocate de pârâta prin întâmpinare, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită constatarea nevalabilității titlului statului, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea după apariția Legii nr. 10/2001

Prin sentin ța civilă nr.1824 de la 09.12.2008 TRIBUNALUL BUCUREȘTI SECȚIA A IV -A CIVILĂ a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost completată, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, sector l,- în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. nr. 3 cu terenul aferent, situat în B, sector l,-,.2, s-a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâta în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul B prin Primar General.

În motivarea sentin ț ei s-a re ținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16539/937 din 26.04.1937-fila 5, soții și au dobândit imobilul teren în suprafață de 297,72 mp situat în B,-, fosta parcela nr. 30 de la numitul - care la rândul său a dobândit terenul de la Primăria conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 26141/29.10.1924. În baza Autorizației de construire nr. 48. din 10.07.1937, autorii reclamantei au edificat un corp de clădire compus din subsol, parter, etaj și mansarda, cu trei apartamente - câte unul pe fiecare nivel. În anul 1946, soții au donat fiicei lor, apartamentul de la parterul construcției, conform actului de donație autentificat prin Procesul verbal nr. 51200/15.11.1946 și transcris sub nr. 23391/1946. Imobilul în integralitatea lui cu toate cele trei apartamente, a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 figurând la poziția nr. 832 din lista anexă la decret. Conform certificatului de moștenitor nr. 68/1956 eliberat de Notariatul Raionului Orășenesc " B, în urma decesului lui au rămas ca moștenitori și. Prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 411/25448/28.11.1996, în calitate de vânzătoare, prin mandatara SC Nord SĂ. a vândut pârâtei, locuința situată în B,-,. 2,. 3, Sector 1, B în suprafață utilă de 164,83. Reclamanta a făcut dovada calității procesuale active, prin certificatului de calitate de moștenitor nr. 438/1981 potrivit căruia, în urma decesului lui rămas ca moștenitoare, în calitate de fiică, și prin certificatul de moștenitor nr. 19/1995, eliberat de Notar Public " Camilia ", potrivit căruia, în urma decesului defunctei, a rămas ca unică moștenitoare reclamanta în calitate de legatar universal.

Tribunalul a constatat în continuare că, întrucât atât reclamanta cât și pârâta persoană fizică pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâta are și posesia bunului în prezent, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul său altul dintre patrimoniu.

În acest sens, în primul rând, instanța a reținut că însuși Decretul 92/1950 în ansamblul său, ca titlul al statului, independent de modul în care i-au fost respectate dispozițiile la data aplicării, nu este preferabil titlului produs de către reclamantă. Potrivit art. 6 din Legea 213/1998 "fac parte din domeniul public său privat al statului ori al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și ale legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", iar potrivit alin. final al aceluiași articol "instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului". Tribunalul a apreciat că Decretul 92/1950 nu poate fi apreciat ca un act normativ constituțional în raport de Constituția din 1948 în vigoare la acea data. Potrivit art. 8 din Constituția în vigoare la acel moment "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege. Proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de o protecție specială." Iar potrivit art.10 "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție". Decretul 92/1950, act normativ de inferior Constituției încalcă aceste prevederi devreme ce nu ocrotea proprietatea cetățenilor români, deposedându-i de aceasta în cazul în care aveau o anumită calitate și o anumită profesie și crea, contrar principiului constituțional prev. de art.17 o diferențiere între cetățenii romani; în sensul unei ocrotiri reale a dreptului de proprietate numai în cazul anumitor categorii de cetățeni romani. Decretul 92/.1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală la 10.12.1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17-pct. 1 și 2 ca orice persoană are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea să. De asemenea încalcă și disp. art. 481 civ. potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obligă cetățenii romani să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică. Constituția din 1948 sub imperiul căreia a fost adoptat decretul 92/1950 prevedea în art. 11 că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare pot deveni proprietate de stat, bun al întregului popor. Încălcând toate aceste acte normative menționate, Decretul 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil al statului care a deținut imobilul în baza unui titlu nevalid.

Toate considerentele făcute de către pârâți în apărare, în sensul că imobilul a întrat în proprietatea statului cu titlu care este Decretul 92/1950, nu au fost primite pentru motivele arătate în cele ce preced, cu următoarele precizări: cu excepția exproprierii, în sistemul Codului civil român, legea, privită ca titlu, fiind un mod de dobândire și nu de pierdere a proprietăți, are în vedere situația în care statul dispune de patrimoniul său în favoarea terților, iar nu de patrimoniul terților în favoarea să întrucât nu se poate dispune de bunurile altuia, dispoziția fiind un atribuit exclusiv al proprietarului. Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu auto-constituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Față de toate aceste aspecte, tribunalul a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, sector 1,- în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

În ceea ce prive ș te ac ț iunea în revendicare, tribunalul a re ținut că în lipsa acordului său a de a transmite proprietatea, proprietarul este și rămâne un simplu terț față de titlul statului, putând opune titlul său acestuia spre comparație și spre a se stabili cui aparține dreptul. În speța dedusă judecății, titlul autorilor reclamantei este anterior, cu data mai veche (1937) față de cel al statului care oricum nu este valid (vezi considerațiile anterioare), astfel încât rezultă că reclamanta este cea care își justifică valabil dreptul de proprietate în raport cu statul și implicit cu pârâta persoană fizică. În consecință, în raport de toate considerentele expuse în cele ce preced, tribunalul a considerat că titlul reclamantei este preferabil în raport de titlul pârâtei persoană fizică care este ulterior, și nu provine de la adevăratul proprietar, astfel încât în temeiul art. 480.civ. a admis capătul de cerere privind revendicarea. Tribunalul a apreciat că titlul exhibat de reclamantă este preferabil și mai bine caracterizat deoarece este mai vechi, este transcris și provine de la adevăratul proprietar pe când titlul de proprietate al pârâtei provine de la stat care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu fără a deține vreun titlu. Această soluție dă expresie optimă și principiului echitații întrucât principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de toate constituțiile române ar fi grav atins în cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate de către reclamant al cărei patrimoniu nu a fost niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate iar reclamantul ar fi expusă în aceste condiții unor sancțiuni injuste și ireparabile. Adoptarea punctului de vedere al pârâtei în sensul respingerii acțiunii ar genera totodată perpetuarea situației juridice create prin abuz și violență morală de către regimul comunist, contrazicând textele constituționale și prevederile internaționale conform cărora nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea să.

În ceea ce privește susținerile pârâtei, în sensul că a fost cumpărătoare de bună-credință, iar imobilul a fost trecut în patrimoniul statului cu titlu și este necesară asigurarea securității circuitului civil și recunoașterea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare etc. pe lângă toate considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a constat următoarele:

O eventuală respingere a acțiunii de revendicare împotriva cumpărătorului în baza Legii 112/1995 pe considerentul că în cauză s-ar aplica dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea 10/2001 nu poate fi acceptată întrucât acest text de lege se poate aplica cel mult în materia nulității, deci în cazul în care reclamantul formulează ca unic capăt de cerere constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, nu și în materia revendicării. În această materie, întrucât reclamanta a formulat acțiune în revendicare, instanța este obligată să compare titlurile celor două părți și nici un text de lege și nimeni nu a susținut niciodată în doctrină ca revendicarea se poate admite doar atunci când titlul pârâtului este nul; dimpotrivă prin esența ei revendicarea presupune compararea unor titluri valide, neanulate de o instanță, neputându-se respinge de plano revendicarea, judecătorul trebuind să procedeze la compararea titlurilor. Susținerile pârâtei în sensul că titlul său este mai bine caracterizat deoarece a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu sunt luate în seama de tribunal deoarece principiul bunei credințe apără pe cumpărător într-un proces prin care s-a solicitat nulitatea contractului de vânzare cumpărare. Reaua credință său buna credință era necesară a se dovedi numai în cazul în care reclamantul solicită constarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare. În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 45. al. 1 din Legea 10/2001 potrivit cu care: "actele juridice de înstrăinare, (. ), având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării", întrucât s-a reținut mai sus că pârâta a achiziționat imobilul de la o persoană ce nu era adevarătul proprietar, nemaiputându-se susține că titlul acesteia de proprietate a fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare. Față de cele arătate, Tribunalul constată că s-a înstrăinat chiriașei un imobil preluat fără titlu valabil de către statul comunist, înstrăinat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de la a căror aplicabilitate era însă exclus. A da eficiență, în mod necondiționat, principiului ocrotirii bunei-credințe în materia drepturilor reale ar însemna acceptarea regulii că orice sub dobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine, prin simpla să bună credință, proprietar legitim, soluție care nu poate fi admisă în lumina dispozițiilor art. 480.civ. ale art. 44 alin. 1-3 din Constituție și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În realitate, buna-credință conduce la dobândirea dreptului de proprietate în condițiile art. 1909 alin. 1.civ. cu referire la bunurile mobile și ale art. 1895 și urm. civ. cu privire la uzucapiunea de scurtă durată în cazul bunurilor imobile. De asemenea, bunei-credințe i se poate da eficiență în cadrul acțiunii în revendicare, în favoarea unei dintre părți, numai în situația în care nici una dintre acestea nu are titlu, situația în care va câștiga partea care probează posesia cea mai caracterizată, în raport și de trăsătura bunei credințe a acesteia. Prin urmare, tribunalul reține că buna-credință a pârâtei nu poate constitui, prin ea însăși, un mod de dobândire a proprietății.

Tribunalul a apreciat că nu se pot face aprecieri asupra bunei credințe întrucât acest aspect nu trebuie verificat în cadrul acțiunii prin comparare de titluri. B credință a sub-dobânditorului are relevanță juridică doar în cadrul litigiului ce are ca obiect acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de chiriaș cu statul nu și în materia acțiunii în revendicare, în materia acțiunii în revendicare imobiliară, buna credință nu poate constitui singură o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate atâta vreme cât nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii de scurtă durată.

Tribunalul, a mai reținut că nu are relevanță, în cadrul acțiunii în revendicare, împrejurarea că reclamanta a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 10/2001. Acțiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 este diferită de acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun. Finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea unei forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost preluate abuziv. Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de măsuri reparatorii, în natură său în echivalent. În motivarea soluției pronunțate de tribunal s-au avut în vedere și Hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele, Porteanu contra României în care s-a menționat că vânzarea de către stat a imobilului către chiriaș în temeiul legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare cumpărare. S-a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul legii nr. 112/1995 a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a întra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lasă moștenire, de a consimți o donație său de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.

Tribunalul a reținut că în urma notificării formulată de reclamantă prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilul său acordarea de despăgubiri bănești nu s-a emis nici o Dispoziție însă având în vedere că apartamentul revendicat era ocupat cu contract de vânzare cumpărare, se putea acorda reclamantei numai despăgubiri, iar acestea ar fi fost obținute după trecerea unei perioade mari de timp. În cauzele soluționate de CEDO - Hotărârile, Ionescu contra României, s-a observat că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil de a se ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri fostului proprietar deposedat de stat. Legea nr. 10/2001 și legea nr. 247/2005 nu ia în calcul prejudiciul suferit din cauza lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de bunurile lor. Având în vedere Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, jurisprudența CEDO, precum și dispozițiile art. 2 al. 2 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care titlul de proprietate al proprietarilor deposedați abuziv produce efecte în continuare, recunoscându-se astfel persoanelor deposedate fără titlu legal dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, pe toată durata scursă dintre momentul preluării nelegale până în prezent și faptul că titlurile de proprietate ale apelanților pârâți provin de la unnon dominus, tribunalul a apreciat că se impune admiterea revendicării formulate.

Având în vedere că a fost în stare de judecată numai acțiunea principală, cererea de chemare în garanție necesitând administrare de probe, tribunalul în baza art. 165.c Cod Penal, a dispus disjungerea acesteia și formarea unui dosar separat cu următoarele părți: reclamant, pârât - Municipiul B prin Primar General.

Împotriva sentin ț ei men ț ionate anterior au declarat apel pârâ ții.

În motivarea apelului, pârâta a arătat că în primă instanță, prin întâmpinare a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii, atât în ceea ce privește primul capăt de cerere, cât și cu privire la cel de al doilea capăt de cerere, excepții respinse de către instanță în ședința publică din data de 23.09.2008, că sentin ț a este netemeinică și nelegală în principal, cu privire la solu ționarea excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este inadmisibil în temeiul dispozițiilor art. 111 Cod proc. civ. nstanța nu poate constata existența unui fapt juridic ci a unui drept, dar, nu și în situația în care reclamanta poate cere realizarea dreptului, astfel cum a și procedat prin acțiunea formulată. Este inadmisibil și cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, reprezentat de acțiunea în revendicare, în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998. În speța, imobilul solicitat spre restituire face obiectul unei legi speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, reclamanții formulând notificări în temeiul acestui act normativ, sens în care nu poate fi revendicat în justiție pe calea dreptului comun. Soluția pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală și în raport de Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr. 60/2007 având ca obiect recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, vizând admisibilitatea acțiunii în revendicare în situația imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, recurs în interesul legii admis prin decizia menționată. În speță, acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei tinde să aducă atingere unui alt drept de proprietate, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sens în care acțiunea în revendicare nu poate fi primită, constituindu-se într-un demers procesual inadmisibil.

Apelanta a arătat în continuare că este netemeinică și nelegală soluția primei instanțe cu privire la fondul cauzei întrucât prin sentința apelată, Tribunalul București - Secția a IV-a s-a pronunțat cu privire la primul capăt al cererii de chemare în judecată vizând nevalabilitatea titlului statului, fara a proceda la analizarea respectarii dispozitiilor legale de preluarea în conformitate cu pct. 2.1. lit. A din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 " de imobile efectuate în baza celorlalte acte normative de naționalizare (este cazul. Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare. sunt considerate ca fiind preluate "cu titlu", în măsura în care s-au respectat condițiile stabilite de acestea". Practic instanța de fond s-a pronunțat în sensul că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin Constituției României din 1948, în vigoare la momentul respectiv, precum și dispozițiilor art. 481 din Codul civil, patrimoniul reclamantei " nefiind niciodată părăsit de dreptul de proprietate împotriva unor pârâți în al căror patrimoniu nu a existat niciodată dreptul de proprietate. ". Numai ca, indiferent de actul normativ în baza căruia imobilele au trecut în proprietatea statului, în perioada de referință, aceste preluări apar ca fiind abuzive, prezentând relevanță din perspectiva analizării valabilității titlului statului respectarea condițiilor stabilite prin actul normativ de preluare.

Cu privire la cel de al doilea capăt al acțiunii, instanța apreciază, în mod netemeinic și nelegal, că "având în vedere Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, Jurisprudența CE. precum și dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, titlul de proprietate al proprietarilor de posedați abuziv produce efecte în continuare. pe toată durata scursă dintre momentul preluării nelegale până în prezent" că nu se poate acorda preferința cumpărătorului de la stat, respectiv de la un " non dominus". Or, așa cum am arătat, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii se reține că anumite instanțe "invocă jurisprudența CEDO, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din primul Protocol Adițional la Convenție. În aplicarea acestui text convențional și prin interpretarea unor hotărâri ale CEDO contra României, instanțele au admis acțiunile în revendicare, prin compararea celor două titluri, considerate valide iar, în baza criteriilor de preferabilitate, elaborate de doctrina și jurisprudența anterioară Legii nr. 10/2001, au dat preferință titlului anterior, al persoanei îndreptățite". Cu privire la această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, statuează în sensul ca " actului, în termenul de prescripție ori, dup caz, nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost de posedat. așadar în aceste cazuri, actiunea în revendicare va fi respînsă ca nefondata. în cazul în care se constată că terțul a dobândit imobilul cu bună credință, în temeiul art. 45 alin. 2 teza a II-a din lege, sau ca tardivă, dacă acțiunea este introdusă după împlinirea termenului de prescripție de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. 5 din lege, deoarece în sistemul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor."

În considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată cu privire la recursul în interesul legii la care s-a făcut referire se mai reține că "pierderea dreptului de proprietate de către persoana îndreptățită este o măsura justificată, fiind pe deplin legală, constituțională, în acord cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și proporțională, deoarece conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege, iar neexercitarea dreptului ori nevalorificarea lui în termenele de prescripție sau de decădere, anume prevăzute de lege. poate atrage, cu titlu de sancțiune, chiar pierderea sa"

Măsurile sancționatorii prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001 sunt în acord cu cerințele prevăzute de art. 1 din primul Protocol, precum și cu practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. În conformitate cu dispozițiile protocolului menționat: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.// Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. "

În altă ordine de idei, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a stabilit, în mod constant că, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, întrucât titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt iluzorii, persoana îndreptățită urmează a beneficia de despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile pronunțate contra României, în mod invariabil reține că "datorită caracterului iluzoriu al măsurilor luate de Guvern în privința procedurilor de despăgubire efectivă prin Fondul Proprietatea, persoanele îndreptățite suferă în continuare un prejudiciu prelungit ceea ce atrage obligația Statului la plata despăgubirilor bănești echitabile și actuale la valoarea de piață a bunului cu respectarea criteriului imperativ al proporționalității" - Hotărârea Albu din 17.VI.2008, paragrafele 18, 22, 37 - dosar nr. 8508/2003. ". Cu toate acestea Curtea reamintește că a judecat deja că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca PERSOANELE CARE SI-AU BUNURILE CU B-CREDINTA SA NU ADUSE SA RESPONSABILITATII STATULUI CARE A ACESTE BUNURI ( si 58) ".

Prin urmare, atunci când instanțele constată, în aplicarea procedurii Legii nr. 10/2001, existența unor situații juridice nerezolvate prin normele acestei legi ori soluționate contrar prevederilor Convenției și jurisprudenței CEDO sunt obligate, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României, să facă aplicarea Convenției cu luarea în considerare a jurisprudenței menționate, vizând măsurile reparatorii la care, potrivit legii speciale, au dreptul persoanele îndreptățite.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite reține în considerentele Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 că "Această aplicare directă, însă, trebuie făcută în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. 1 din Convenție, interpretat în spiritul preambulului Convenției care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența CEDO, fiind principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate. practicii judiciare sunt rezultatul inconsecvenței legislative și până la o eventuală intervenție legislativă. Curtea va stabili că legea speciala inlatura aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie incorporat în textul legii speciale". În speță, acțiunea în revendicare ce face obiectul cauzei tinde să aducă atingere unui alt drept de proprietate, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, sens în care acțiunea în revendicare nu poate fi primită, constituindu-se într-un demers procesual inadmisibil.

Apelanta a mai arătat că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 "Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora" - art. 45 alin. 2^1.Totodată, potrivit art. 46 alin. 4 din același act normativ, alineat introdus prin Legea nr. 1/2009 "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplica cu prioritate".

În motivarea apelului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat că otărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă este netemeinică și nelegală, întrucât în mod greșit instanța de fond a constatat nevalabilitatea titlului statului fără să aibă în vedere lipsa de interes a reclamantei pe acest capăt de cerere, raportat la modificările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea proprietății nr. 247/2005 potrivit cărora nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Atât timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea. Reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 247/2005 arată în mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu.

Mai mult decât atât art. 6 din Legea nr. 213/1998, unul dintre temeiurile de drept ale acțiunii stabilește: "(1) parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. "

Se observa ca alin. 3 al acestui text nu consacra o acțiune în constatare ci prin coroborare cu alin. 2 arată că în cadrul acțiunii în revendicare care presupune comparare de titluri, instanța stabilește asupra valabilității titlurilor, în procesul de stabilire a titlului mai bine caracterizat.

De asemenea, potrivit art. 111 Cod procedură civilă se poate promova acțiunea în constatare dacă partea nu are la dispoziție acțiunea în realizare. Or, reclamanta are la dispoziție această acțiune în realizare și o și promovează, aceasta formând cel de-al doilea capăt al cererii - acțiunea în revendicare. Mai mult decât atât, că preluarea imobilelor în baza Decretului 92/1950 s-a făcut abuziv are chiar consacrare legislativă așa cum am arătat mai sus (art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001 republicată), astfel că, stabilit fiind acest lucru, efectul juridic de constatare a acestei situații nu poate fi înlăturat.

Tocmai pentru că nu a avut interes juridic pentru cele arătate - pentru promovarea unei acțiuni distincte în constatarea lipsei titlului Statului Român asupra imobilului menționat mai sus - reclamanta a promovat acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta dobânditoarea acestui imobil în baza Legii nr. 112/1995, în cadrul căreia dorește compararea titlurilor de proprietate, al reclamantei neposesoare cu al pârâtei cumpărătoare al bunului preluat abuziv de stat, pentru stabilirea preferabilității titlului mai bine caracterizat. Acțiunea în revendicare include astfel compararea tuturor aspectelor de preferabilitate, printre care se găsește și cel referitor la dobândirea de la adevărații proprietari, alături de celelalte și în urma evaluării tuturor criteriilor se stabilește cine are titlul cel mai bine caracterizat. Astfel, în cauză intimata reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 247/2005 arată în mod clar modalitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu și, prin urmare, apreciem că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a constatat în contradictoriu cu Statul R prin Ministerul Finanțelor Publice nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 din Codul d e procedură civilă, Legea nr. 10/2001; Legea nr. 213/1998.

În motivarea apelului Municipiul B, reprezentat legal prin Primarul Municipiului B, prin societatea de avocatura &, a arătat că în mod greșit, instanța de fond a nesocotit principiul ocrotirii subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros al unui imobil, consacrat expres de art. 20, alin. 2 din Legea 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar și de alineatul 11 al art. 7 al aceluiași act normativ introdus de Legea 1/2009, prevede în mod expres: "Nu se restituie în natură ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege." De asemenea, instanța a luat o măsură greșită și în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului. Astfel, chiar dacă a fost emis de către un regim totalitar, Decretul 92/1950 nu a fost abrogat niciodată și produce efecte și astăzi. Astfel, în ciuda a numeroaselor schimbări legislative survenite după anul 1990, acest act normativ continua să nască controverse și să fie interpretat în sensuri diferite de către foștii proprietari și de către actualii proprietari ai caselor naționalizate. Așadar, având în vedere că Decretul 92/1950 este în continuare în vigoare, titlul statului de preluare a imobilului apare ca just și valabil, preluat în baza unui act normativ emis în condiții legale, aspect care confirmă valabilitatea contractului încheiat de noi în baza Legii nr.112/1995.

Apelanta a mai arătat că nstanța a ignorant, cu bună știință Decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, soluție obligatorie potrivit art. 329, alin. 3 din proc.civ., care stabilește: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilește: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială." Astfel, instanța supremă a statuat în mod obligatoriu pentru toate instanțele din România că în materia revendicărilor, prioritară este Legea 10/2001, lege specială și nu dreptul comun, în speță art. 480 din Codul civil. Mai mult, aceeași instanță supremă în aceeași decizie a stabilit: " actului ( contractul de vânzare-cumpărare), în termenul de prescripție ori, după caz nerevendicarea imobilului în același termen închide persoanei îndreptățite - verus dominus - orice posibilitate de a redobândi proprietatea imobilului de care a fost deposedat. Așadar în aceste cazuri, acțiunea în revendicare va fi respinsă ca nefondată, în cazul în care se constată că terțul a dobândit imobilul cu bună credință, în temeiul art. 45, alin. 2, teza a II-a din lege, sau ca tardivă, dacă acțiunea este introdusă după împlinirea termenului de prescriptive de 18 luni prevăzut de art. 45, alin. 5 din lege, deoarece în sistemul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură este condiționată de anularea titlului terțului dobânditor.. "

Astfel, interpretările instanței cu privire la principiului ocrotirii bunei-credințe cât și al aplicabilității Legii 10/2001 sunt eronate și în flagrantă contradicție atât cu doctrina și jurisprudența în materie cât și cu noile dispoziții exprese ale Legii nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 care prevăd în mod expres că imobilele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii în vigoare, nu mai pot fi restituite în natură ci doar în echivalent.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 282-284 și art. 287 din proc.civ, art. 329 din proc.civ, art. 7 din Legea 10/2001.

Prin motivele depuse în numele Municipiului B, reprezentat legal de către Primarul General, prin Directorul Executiv al Direcției Juridic contencios și Legislație, împuternicit prin Dispoziția Primarului General nr. 1808/2008, s-a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii formulată de reclamanta privitor la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-, etaj 2, sector 1, având în vedere prevederile art. 1, al. 1 și 2 din Legea nr. 1 0/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 unde se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu, și de asemenea, situațiile în care se va dispune acordarea de despăgubiri pentru imobilele în care restituirea în natură este imposibilă. Atât timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva decât ceea ce prevede legea. Intimata-reclamantă nu a justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale.

În drept: art. 282-298 Cod de procedura civila.

Analizând materialul probator administrat în cauză prin raportare la motivele apelurilor și apărările intimatei Curtea, în majoritate, a constatat fondate apelurile pârâților persoane fizice și al Municipiului B și nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin raportare la art.257 alin.3 teza finală, pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocați și pentru apelantul Municipiului Baf ost considerată neîntemeiată având în vedere că la dosar a fost depusă împuternicirea avocațială în care este menționat numărul și data contractului de asistență judiciară încheiat între părți, și anume nr.- din 16.02.2009.

Potrivit art.113 alin.(1) din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activități specifice profesiei se naște din contractul de asistență juridică, încheiat în formă scrisă, între avocat și client ori mandatarul acestuia, iar conform art.131 alin. (1) contractul de asistență juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II la prezentul statut. În această anexă, referitor la semnătura clientului, se arată că nu este necesară în situația în care forma de exercitare a profesiei de avocat atestă identitatea părților, a conținutului și data contractului de asistență juridică în baza căruia s-a eliberat împuternicirea.

Potrivit art. 28 alin.1 din Legea nr.51/1995 avocatul înscris în baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență, ar potrivit art. 42 alin.2 actele întocmite de avocat pentru ținerea evidențelor profesionale cerute de lege, precum și pentru legitimarea față de terți a calității de reprezentant sunt acte autentice, ca atare fac dovada celor consemnate până la înscrierea în fals.Apelul Municipiului ș ti a fost admis numai în măsura în care sprijină apărarea pârâtei, în condi ț iile eventualei răspunderi pentru evic țiune, motivele referitoare la lipsa de interes a capătului de cerere privind constatarea faptului că imobilul a fost preluat fără titlu fiind considerate nefondate pentru aceleași considerente avute în vedere la analizarea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost constatat nefondat, având în vedere că primul capăt de cerere referitor la constatarea preluării imobilului fără titlu a fost formulat în directă legătură cu acțiunea în revendicare, ipoteza formulării acestei acțiuni constând tocmai în susținerea deținerii imobilului fără titlu de către stat. Astfel, simpla constatare că imobilul se încadrează în categoria celor la care se referă Legea nr.10/2001, nu este suficientă pentru analizarea preferabilității titlului de proprietate în cadrul unei acțiuni în revendicare.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâții persoane fizice a fost considerat fondat având în vedere că imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, acțiunea în revendicare fiind formulată la 5.12.2007, de la subdobânditorul al cărui contract nu a fost contestat în temeiul art.47 din legea nr.10/2001 în termenul expres prevăzut de această lege.

În spe ț ă se pune și problema aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Cur ț i de Casație și Justiție - Secțiile unite - publicată în Monitorul oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în solu ț ionarea unui recurs în interesul legii. Considerăm că această decizie este de imediată aplicare întrucât exercitarea acestei căi de atac a recursului în interesul legii urmăre ș te să fixeze jurispruden ț a asupra problemelor de drept care au fost solu ționate în mod diferit, în scopul de a se asigura o interpretare ș i aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, adică nu poate fi schimbată situa ț ia păr ț ilor din procesele judecate irevocabil în care s-au dat hotărârile ce au format obiectul recursului în interesul legii. Scopul căii de atac este nu de a crea norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Dezlegarea dată problemele de drept date cu ocazia judecării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instan țe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme. Art.329 alin.3 stabilește numai forța interpretării judecătorești pe care ICCJ, în cadrul unor căi de atac o dă unor texte de lege.

Astfel, prin această decizie s-a reținut că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, cum este și cel în speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept -specialia generalibus derogant-, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, cu privire la care conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, se putea cere constatarea nulității lui într-un termen special de prescripție de un an, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.

Chiar dacă s-ar considera că reclamanții au un bun în sensul Convenției, apreciez că nici în acest caz nu pot avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare, având în vedere că, așa cum a reținut și ÎCCJ în decizia menționată anterior, examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.

În condițiile Legii nr.10/2001,pentru imobilul înstrăinat unui chiriaș de bună credință, ș i pentru care astfel, nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ție care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de bun pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ții, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, cu privire la care instanța europeană a apreciat că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ), în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ție a imobilului.

Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo știlor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, dacă se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo știlor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură nu funcționează corespunzător, aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

În aceste condiții, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ști efective de la stat, considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.

În consecință, Curtea în majoritate, în temeiul art.296 raportat la art.295 proc.civ. va respinge excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocatură pentru și, va respinge apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, va admite apelurile pârâților persoane fizice și al Municipiului B, va schimba, în parte, sentința, va respinge ca neîntemeiată cererea în revendicarea imobilului, va menține celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În majoritate.

Respinge excepția lipsei calității de reprezentant a Cabinetului de avocatură pentru și.

Respinge apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B, sector 5,- și cu sediul procedural ales la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului B, în B,-, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă domiciliată în B,-,. 8,. 26, sector 4.

Admite apelurile declarate de apelanții - pârâți, domiciliată în B,-,.2,.3, sector 1 și Municipiul B prin Primar General, al Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5 împotriva sentinței civile nr. 1824/09.12.2008, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă domiciliată în B,-,. 8,. 26, sector 4.

Schimbă, în parte, sentința.

Respinge ca neîntemeiată cererea în revendicarea imobilului.

Menține celelalte dispoziții.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13.10.2009

JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - -

GREFIER

-

Red.MP;.red./MP; 7 ex.; Jud Fond Secția a IV-a Civilă:

Cu opinia minoritara a jud. in sensul:

Admite exceptia lipsei calitatii de reprezentant a Municipiului B in persoana d-lor avocati si, respectiv,.

Respinge apelurile formulate de Municipiul B, si Statul R, prin Ministerul Finantelor Publice, ca nefondate.

Motivarea opiniei minoritare:

Pentru Municipiul B s-au depus la dosar doua apeluri, unul formulat de Municipiul B, prin Directorul Executiv, si altul formulat de av. din cadrul si.

Prin incheierea din 14.04.2009 s-a pus in vedere Municipiului B sa faca dovada calitatii de reprezentat in ce priveste pe domnul avocat, din cadrul societatii de avocatura si.

La termenul din 19.05.2009 a fost depusa o imputernicire avocatiala nesemnata de client si in care nu se identifica in nici un mod cauza in care este data imputernicirea, specifindu-se doar in mod generic ca domnii avocati si sunt imputerniciti sa asiste/reprezinte clientul in fata Curtii de Apel

Reprezentantul intimtei-reclamante a contestat la termenul din 19.05.2009 imprejurarea ca prin imputernicirea depusa s-ar fi facut dovada calitatii de reprezentant, la acelasi termen instanta punand in vedere reprezentantului apelantului sa depuna contractul de asistenta juridica mentionat in imputernicirea avocatiala depusa.

Contractul de asistenta juridica nu a fost depus.

Apreciez ca in cauza nu s-a facut dovada calitatii de reprezentant a Municipiului B in persoana d-lor avocati si, respectiv, avand in vedere ca nu s-a facut dovada existentei unui contract de asistenta juridica incheiat intre Municipiul B si avocatii sus-mentionati sau cabinetul de avocatura din care acestia fac parte. Imputernicirea avocatiala depusa la dosar nu este semnata de reprezentantul Municipiului B si, ca atare, nu face dovada intervenirii unui acord de vointa al Municipiului B, prin reprezentant legal, de a fi reprezentat in judecata in aceasta cauza de domnii avocati sus-mentionati.

Mai mult, in imputernicire nu se mentioneaza nici macar cauza pentru care ar fi fost data imputernicirea, mentionandu-se doar generic ca ar fi vorba de "asistenta/reprezentare in fata Curtii de Apel B".

Ca atare, in cauza nu sunt intrunite dispozitiile art. 68 alin. 1 din Codul d e procedura civila, imputernicirea depusa neatestand nici identitatea partii asistate/reprezentate si nearatand nici daca i-au fost conferite puteri de asistare/resprezentare in prezenta cauza.

In consecinta, apreciez ca exceptia lipsei calitatii de reprezentant trebuie admisa si, pe cale de consecinta, motivele de apel formulate in numele Municipiului B de d-l avocat urmeaza sa nu fie analizate.

Cu privire la apelul formulat de Statul R, prin Ministerul Finantelor Publice, apreciez ca acesta este nefondat intrucat exceptia invocata ca motiv de apel este neintemeiata. Astfel, pe de o parte, Legea nr. 10/2001 face ea insasi distinctie intre preluarile realizate cu titlu si cele realizate fara titlu, in functie de aceasta distinctie legand consecinte juridice diferite (ex: art. 29 alin. 4, art. 45).

Pe de alta parte, analiza existentei si, respectiv, a valabilitatii titlului statului este impusa chiar de obiectul cauzei, intrucat in cadrul actiunii in revendicare se compara titlurile invocate de parti si drepturile autorilor acestora pentru a se stabili care dintre acestea sunt mai caracterizate si mai eficiente din punct de vedere juridic.

Apreciez ca apelul formulat de Municipiul B si motivat de Directia Juridica a acestei parti este nefondat pentru argumentele expuse in analiza vizand apelul Statului

Apreciez ca motivul 1. al apelului formulat de apelanta este nefondat pentru argumentele mai sus analizate.

Motivul 2. din apelul formulat de apelanta este nefondat.

Apelanta, invocand dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 si Decizia nr. 33/2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie, sustine ca Legea nr. 10/2001 constituie lege speciala care este incidenta in cauza si, prin urmare, trebuie aplicata cu prioritate in raport cu dreptul comun in materie de revendicare.

Trebuie remarcat ca prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit ca in caz de concurs intre legea specială și legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială si, totodata, ca în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Ca atare, un prim aspect analizat prin decizia mentionata este cel al raportului intre legea speciala si legea generala, stabilindu-se ca, in masura in care se pune problema unui concurs intre legea speciala si legea generala, acest concurs se rezolva in favoarea legii speciale.

Analizand in ce masura in prezenta cauza se pune problema unui concurs intre Legea nr. 10/2001 si revendicarea de drept comun intemeiata pe dispozitiile din Codul civil care apara dreptul de proprietate, curtea constata ca o astfel de problema nu se pune.

Astfel, Legea nr. 10/2001 reglementeaza procedura de restituire in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv - cu titlu, fara titlu sau fara titlu valabil - doar pentru acele imobile care la data intrarii in vigoare a Legii 10/2001 se mai aflau in patrimoniul statului sau se aflau in patrimoniul unor societati asupra patrimoniului carora statul avea putere de decizie. Pentru aceste imobile Legea nr. 10/2001 a stabilit o procedura administrativa.

Insa, pentru imobilele preluate fara titlu sau fara titlu valabil care la data intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai aflau in patrimoniul statului intrucat facusera vandute in temeiul Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 nu a mai reglementat vreo procedura administrativa. Astfel, potrivit art. 22 alin. 1 din lege, "Persoana îndreptățită va notifica în termen de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului". Totodata, potrivit art. 29 alin. 4 din lege "În situația bunurilor imobile preluate cu titlu valabil, înstrăinate sub orice formă din patrimoniul administrației publice centrale sau locale, persoana îndreptățită va notifica organele de conducere ale acesteia" Ca atare, Legea nr. 10/2001 reglementeaza o procedura de restituire in natura sau prin echivalent numai pentru imobilele detinute de o persoana juridica la momentul intrarii in vigoare a legii, iar pentru imobilele inT.ate din patrimoniul adminitratiei centrale sau locale legea reglementeza o procedura doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Nu exista nici o dispozitie care sa reglementeze procedura de restituire pentru imobile preluate fara titlu sau fara titlu valabil.

In conditiile in care Legea nr. 10/2001 nu prevede expres unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarea in cazul imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil si iesite in orice mod din patrimoniul statului, nu se poate retine nici existenta unei reglementari speciale, care sa se aplice cu prioritate in raport cu dreptul comun in materie.

De altfel, in tot cuprinsul Legii nr. 10/2001 posibilitatea restituirii prin echivalent pentru imobilele inT.ate este prevazuta doar pentru imobilele preluate cu titlu valabil. Astfel, art. 18 lit. c vorbeste de imobil "înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale" (respectiv imobil "inT.at cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" dupa modificarea art. 18 prin Legea nr. 1/2009), art. 20 alin. 2 (si 2¹dupa modificarea art. 20 prin Legea nr. 1/2009) vorbeste de imobil "vandut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995", art. 43 alin. 1 vorbeste tot de imobile vandute cu respectarea Legii 112/1995. Or, "vandute cu respectarea dispozitiilor Legii nr. 112/1995" sunt doar imobilele care fusesera preluate cu titlu valabil, intrucat doar acestea intrau in sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995.

Nu se poate sustine ca, in lipsa unei reglementari exprese, Legea nr. 10/2001 este aplicabila si in situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si inT.ate in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, Legea nr. 10/2001 in art. 2 alin. 2 recunoscut expres dreptul de proprietate in favoarea celor de la care imobilele au fost preluate fara titlu/fara titlu valabil sau a succesorilor acestora, iar abrogarea acestui text legal (prin Legea nr. 1/2009) nu este de natura sa inlature efectele recunoasterii si, deci, existenta unui "bun" in sensul jurispudentei CEDO in patrimoniul reclamantei.

Recunoscand dreptul de proprietate asupra acestor imobile in favoarea fostilor proprietari sau succesorilor acestora, reglementarea unei proceduri derogatorii si restrictive in raport cu dreptul comun in materia revendicarii reprezinta din punct de vedere art. 1 din Protocolul 1 al CEDO o "ingerinta" care este permisa statelor cu conditia ca ea sa fie "prevazuta de lege", iar legea care o prevede sa fie "accesibila, precisa si previzibila". Astfel, Curtea Europeana a statuat ca "Art. 1din Protocolul nr. 1 la Convenție impune,înainte de toate și mai ales, ca o ingerință a autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității implică și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile ( împotriva Franței, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19 - 20, & 42, și și alții împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, & 110, impotriva Romaniei & 77, impotriva Romaniei & 62, ).

Or, in conditiile in care Legea nr. 10/2001 cuprinde dispozitii privind unitatea/entitatea careia i se adreseaza notificarile si dispozitii privind unitatea/entitatea care solutioneaza aceste notificari numai in ceea ce priveste celelalte imobile decat cele din categoria analizata, este evident ca nu se poate considera ca o astfel de ingerinta in exercitarea dreptului recunoscut prin art. 2 alin. 2 din aceeasi lege este "prevazuta de lege".

Pe de alta parte, considerarea Legii nr. 10/2001 ca fiind aplicabila si imobilelor din categoria analizata nu poate fi primita nici din perspectiva dispozitiilor cuprinse in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit carora "Nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent". Or, recunoasterea dreptului de proprietate prin art. 2 alin. 2 atrage consecinta considerarii existentei unui "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO. Dispozitia cuprinsa in art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu ar reprezenta doar o limitare care nu este prevazuta de lege pentru imobilele din categoria analizata, ci chiar o anihilare a dreptului, o "lipsire de bun" fara justa si prealabila despagubire. Ca atare, o astfel de interpretare ar echivala cu acceptarea ideii ca in privinta imobilelor preluate de stat fara titlu/fara titlu valabil Legea nr. 10/2001 ar constitui o lipsire de "bun" fara justa si prealabila despagubire din moment ce, dupa recunoasterea dreptului de proprietate, reglemenetarea cuprinsa in art. 22 alin. 5 ar conduce la pierderea atat a dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2, cat si a dreptului la masuri reparatorii.

In Decizia nr. 33/2008 Inalta C de Casatie si Justitie a mai analizat raportul dintre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

In raport cu concluziile retinute mai sus, respectiv inexistenta in Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale de restituire pentru imobilele preluate fara titlu/fara titlu valabil si inT.ate anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, urmeaza a se constata ca in prezenta cauza nu se pune problema unui raport conflictual intre Legea nr. 10/2001 si Conventia Europeana a Drepturilor Omului, legea interna aplicabila fiind cea a dreptului comun in materia revendicarii imobiliare, completata cu cerintele impuse de jurisprudenta CEDO in materie.

Pe de alta parte, chiar daca argumentele retinute mai sus ar fi inlaturate si s-ar considera ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor preluate fara titlu/fara titlu valabil si vandute in temeiul Legii nr. 112/1995 anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001, in aceasta ipoteza ar urma sa se retina imprejurarea ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare si explicita, conditii in care limitarea dreptului de proprietate recunoscut prin art. 2 alin. 2 nu este prevazuta de lege, astfel ca aplicarea Legii nr. 10/2001 ar conduce la incalcarea dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

In atare situatie, conflictul intre legea interna - Legea nr. 10/2001 - si art. 1 din Protocolul 1 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului s-ar solutiona in favoarea aplicabilitatii celui din urma.

In consecinta, independent de alegerea intre cele doua variante sus-mentionate (respectiv inexistenta unei reglementari in Legea nr. 10/2001 pentru situatia imobilelor din categoria celor analizate sau existenta unei astfel de reglementari, dar care nu satisface exigentele impuse de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO), se ajunge la situatia in care partile din prezenta cauza au amandoua un "bun" in sensul jurisprudentei CEDO, astfel ca solutionarea conflictului de drepturi urmeaza a se face in cadrul unei actiuni clasice de revendicare prin comparare de titluri.

De asemenea, nu sunt intemeiate nici sustinerile privind inadmisibilitatea actiunii in revendicare ca urmare a neatacarii contractului de vanzare-cumparare al apelantei in termenul de prescriptie. Astfel, pentru motivele mai sus aratate, Legea nr. 10/2001 nu este incidenta nici in ceea ce priveste restituirea imobilului in litigiu, asa incat cauza urmeaza a fi analizata potrivit regulilor ce guverneaza actiunea in revendicare de drept comun. Din aceasta perspectiva imprejurarea ca parata poate opune un titlu ce nu a fost desfiintat nu poate constitui un impediment in solutionarea cererii, ci aceasta situatie este chiar premisa unei actiuni in revendicare prin comparare de titluri. ingura relevanta a imposibilitatii formularii unei cereri in constatarea nulitatii (datorita imprejurarii ca a fost depasit termenul de prescriptie pentru o astfel e actiune) sau a respingerii unei astfel de cereri este aceea ca respectivul contract va fi considerat valabil, astfel ca este intrunita ipoteza tipica a unei actiuni in revendicare prin comparare de titluri, respectiv situatia in care ambele parti in litigiu invoca un titlu valabil asupra aceluiasi bun. Ca atare, valabilitatea contractului nu mai poate fi pusa in discutie, insa preferabilitatea acestuia in raport cu alt titlu invocat cu privire la acelasi bun urmeaza a fi analizata potrivit criteriilor generale aplicabile in cadrul actiunilor in revendicare, la care se adauga criterii suplimentare impuse de practica CEDO in materie.

In ce priveste sustinerile cuprinse in motivul II al apelului formulat de apelanta, apreciez ca acestea sunt nefondate.

Astfel, imobilul ce face obiectul revendicarii in prezenta cauza a apartinut numitilor si, fiind preluat de la acestia in temeiul Decretul 92/1950. Or, din probele administrate rezulta ca la momentul nationalizarii era pensionar, anterior pensionarii fiind functionar-inspector financiar. De asemenea, a fost invatatoare. Or, avand in vedere aceste aspecte, rezulta ca nationalizarea imobilului in litigiu de la sus-numitii si s-a facut cu incalcarea dispozitiilor art. II din Decretul 92/1950, astfel ca statul nu poate invoca un titlu valabil asupra imobilului, preluarea fiind facuta cu nerespectarea chiar a dispozitiilor actului normativ care reglementa respectiva preluare.

Pe cale de consecinta, dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu nu a iesit in mod legal din patrimoniul proprietarilor de drept ai acestuia, preluarea fiind doar o masura de fapt, fondata si conservata pe abuz si, ca atare, inapta de a produce efecte juridice constitutive sau translative de drept in favoarea statului.

La decesul lui partea din imobil apartinand acestuia a fost mostenita de si, iar la decesul lui imobilul a fost mostenit de. Reclamanta este mostenitoarea lui.

Ca atare, titlurile invocate de reclamanta sunt contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 16539/1937 de Tribunalul Ilfov - Sectia Notariat (in ce priveste terenul) si accesiunea (in ce priveste constructia), precum si mostenirile succesive sus-mentionate. Ca atare, dreptul invocat de reclamanta, a fost dobandit de autorii acesteia de la proprietari cu drepturi necontestate, prin acte necontestate din punct de vedere al valabilitatii, nu a iesit din patrimoniul autorilor acesteia in mod legal si a fost transmis reclamantei pe caile prevazute de lege.

Titlul invocat de parata este reprezentat de contractul de vanzare-cumparare 411/25448/28.10.1996, incheiat cu, prin SC Nord SA.Cum statul nu a dobandit niciodata in mod legal un drept asupra imobilului in litigiu, acesta nu avea dreptul sa vanda acest imobil, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 112/1995, indicata ca temei juridic al contractului, nu era aplicabila imobilului in litigiu, acesta fiind preluat fara titlu valabil, ci, dimpotriva, in art. 25 stabilea ca situatia juridica a imobilelor din categoria carora face parte si imobilul in litigiu va fi reglementata prin legi ulterioare. Neavand un drept de proprietate asupra imobilului, statul nu putea inT.a un astfel de drept, intrucat nu putea inT.a mai mult decat avea in patrimoniul, respectiv o posesie fondata printr-o masura abuziva.

De altfel, partile contractului de vanzare-cumparare invocat de parata au avut reprezentarea acestor imprejurari, aspect ce rezulta in mod clar din inserarea la pct. 12 al contractului a unei clauze care reglementa exonerarea vanzatorului de raspundere in caz de evictiune realizata ca urmare a actiunii in revendicare promovata de fostul proprietar sau mostenitorii acestuia.

Practic, prin semnarea contractului in aceste conditii parata a cumparat imobilul pe riscul sau, avand prefigurarea a posibilitatii de a fi evinsa in cadrul unei actiuni in revendicare formulata de fostii proprietari sau mostenitorii acestora.

Cu toate acestea, la acest moment, datorita reglementarii cuprinse in art. 45 din Legea nr. 10/2001, valabilitatea contractului paratei nu mai poate fi pusa in discutie.

IN consecinta, din punct de vedere al valabilitatii titlurilor invocate, situatia partilor este egala, ambele invocand titluri care nu au fost sau nu mai pot fi contestate din punct de vedere al valabilitatii.

Insa, omparand drepturile autorilor partilor si valabilitatea titlurilor prin care acestia au dobandit dreptul de proprietate, se constata ca autorii reclamantei au dobandit dreptul de proprietate prin acte necontestate, in timp ce statul, ca autor au paratei, nu a dobandit dreptul de proprietate in mod valabil, preluarea imobilului de catre stat fiind realizata cu incalcarea chiar a legii de preluare si, in consecinta, preluarea s-a facut fara titlu valabil.

Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor autorilor, cat si din punct de vedere al titlurilor acestor autori, dreptul invocat de reclamanta este preferabil dreptului invocat de parata, iar din punct de vedere al titlurilor, titlul invocat de reclamanta este mai bine caracterizat si mai eficient din punct de vedere juridic decat titlul invocat de parata.

Mentinerea valabilitatii titlului paratei sau imposibilitatea invocarii nulitatii lui la acest moment nu poate valida insa si titlul autorului sau si, ca atare, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate in cadrul unei actiuni in revendicare.

Avand in vedere clauza de la pct 12 din contractul de vanzare-cumparare si asumarea de catre parata a riscului evictiunii, nu se poate retine ca actionand in favoarea paratei criteriul sigurantei circuitului civil.

Totodata, avand in vedere materia specifica analizata, curtea va retine ca, din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, se mai impune analizat si un alt criteriu - cel al posibilitatilor oferite de legea interna pentru repararea prejudiciului cauzat partilor de catre stat, astfel ca nici una dintre parti sa nu fie pusa in situatia de a suporta responsabilitatea statului.

Astfel, statul este tinut sa raspunda fie fata de proprietarii de la care a preluat imobilele fara titlu sau fara titlu valabil, pentru chiar faptul preluarii, fie fata de cei carora le-a inT.at acest tip de imobile, pentru evictiune.

In ceea ce priveste proprietarii de la care imobilul a fost preluat fara titlu/fara titlu valabil sau succesorii acestora, legea interna nu contine dispozitii prin care acestia sa fie despagubiti in mod echitabil. Plecand de la premisa ca Legea nr. 10/2001 nu contine o reglementare pentru categoria de imobile analizata, rezulta ca singura dispozitie de drept intern aplicabila este cea prevazuta de art. 480.civ. care permite proprietarului care a pierdut posesia bunului sa solicite redobandirea acesteia pe calea actiunii in revendicare de drept comun. Chiar in ipoteza in care, in ciuda argumentelor retinute mai sus, s-ar accepta ca Legea nr. 10/2001 reglementeaza si situatia imobilelor din categoria analizata, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in mod reperat ( Ionescu împotriva României, și și alții impotriva Romaniei, & 42, impotriva Romaniei & 37) că modalitatea de despagubire prin actiuni la Fondul Proprietatea nu este eficienta si efectiva, astfel ca nu satisface exigentele art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, retinand "ca acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri".

Pe de alta parte, art. 50 si art. 50¹Legea nr. 10/2001 si art. 1337 si urm. civ. prevad ca, in ipoteza in care contractele de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995 sunt constatate nule sau se constata ineficienta lor in cadrul unei actiuni in revendicare, cumparatorul evins sau al carui contract a fost constatat nul are dreptul la despagubire baneasca. Despagubirea baneasca constituie din punct de vedere al practicii CEDO o despagubire eficienta si efectiva in masura in care cuantumul acesteia este de natura sa inlature consecintele ca respectivul cumparator, de buna-credinta fiind, sa suporte responsabilitatea ce ar reveni statului (cauza Raicu impotriva Romaniei, in care, la paragraful 36, Curtea Europeana a retinut: "trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate).

Ca atare, exigentele practicii CEDO in ceea ce priveste despagubirea pentru lipsirea de bun este satisfacuta de legislatia interna doar in cazul cumparatorului de buna-credinta evins sau a cumparatorului al carui contract a fost constatat nul, nu si in cazul proprietarului bunului preluat de stat fara titlu/fara titlu valabil si al carui bun a fost vandut anterior intrarii in vigoare a Legii nr. 10/2001.

In consecinta, si din punctul de vedere al acestui criteriu se impunea admiterea actiunii in revendicare si obligarea paratei sa lase reclamantei in deplina proprietate imobilul in litigiu.

Ca atare, apreciez ca apelul paratei trebuia respins ca nefondat.

JUDECATOR

- -

Președinte:Melania Stanciu
Judecători:Melania Stanciu, Mihaela Paraschiv, Elena Viviane

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 397/2009. Curtea de Apel Bucuresti