Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 191/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CIVILĂ
DOSAR NR.-
DECIZIA CIVILĂ NR.191/R
Ședința publică din 2 martie 2009
PREȘEDINTE: Maria Petria Martinescu
JUDECĂTOR 2: Marinela Giurgincă
JUDECĂTOR 3: Daniela
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Municipiul T - Consiliul Local T împotriva deciziei civile nr.772/12.11.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă, în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul și pârâții moștenitoarea lui, Primăria Municipiului T și SC - T, având ca obiect Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâta intimată moștenitoarea lui, avocat, iar pentru pârâtul recurent Municipiul T - Consiliul Local T precum și pentru pârâta intimată Primăria Municipiului T se prezintă consilier juridic, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursul a fost declarat în termen și este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
După deschiderea dezbaterilor și verificarea actelor și lucrărilor dosarului, nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii în întregime a apelului său și al respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, conform motivelor invocate în scris la dosar.
Reprezentantul pârâtei intimate solicită admiterea recursului declarat de pârât conform concluziilor scrise depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin decizia civilă nr.772/A/12.11.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Timiș - Secția civilă a respins apelul declarat de reclamantul împotriva sentinței civile nr.4238/31.03.2008 a Judecătoriei Timișoara, a admis apelurile declarate de pârâta și pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria Municipiului T împotriva aceleiași sentințe, a fost schimbată în parte sentința în sensul respingerii cererii de revenire la situația anterioară de CF și a obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată față de pârâta în sumă de 1.700 lei, fiind menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței.
Totodată, a fost obligat apelantul reclamant la plata a 300 lei cheltuieli de judecată în apel față de pârâta, fiind respinsă însă cererea lui de obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr.23.066/11.12.2002, Judecătoria Timișoaraa respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul împotriva pârâților, Consiliul Local al Municipiului T, Primăria Municipiului și SC -, astfel cum a fost precizată, prin care se solicita a se constata preluarea abuzivă și fără titlu valabil de la antecesoarea reclamantului, defuncta, a apartamentului nr.5 al imobilului situat în T,-, imobil preluat de către Statul Român în baza Decretului nr.92/1950, restabilirea situației de carte funciară prin intabularea fostului proprietar și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului anterior menționat, încheiat în baza Legii nr.112/1995 între statul Român și pârâta.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în privința analizării titlului statului, există autoritate de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr.232/R/1998 a Curții de Apel Timișoara, s-a stabilit că antecesoarea reclamantului nu era exceptată de la aplicarea prevederilor Decretului nr.92/1950, preluarea imobilului nefiind una abuzivă.
Cât privește buna credință a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr.5 din imobil, prima instanță a reținut că pârâta a fost de bună credință la încheierea contractului, la momentul contractării statul fiind proprietar al apartamentului, valabilitatea titlului statului fiind constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar reclamantul solicitând despăgubiri pentru imobil în baza Legii nr.112/1995. Actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, a mai reținut prima instanță, invocând și decizia 191/2002 a Curții Constituționale care stipulează că dacă la momentul încheierii contractului, cumpărătorul a fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există, contractul fiind valabil încheiat.
Prin decizia civilă nr.1012/A/25.06.2003, Tribunalul Timișa admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.23066/2002 a Judecătoriei Timișoara și, anulând această sentință, în urma rejudecării cauzei a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamantul nu a făcut dovada calității sale de moștenitor după defuncta, nejustificându-și deci calitatea procesuală activă în acțiunea de față.
Prin decizia civilă nr.1375/20.06.2006, Curtea de Apel Timișoaraa admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr.10123/25.06.2003 a Tribunalului Timiș, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiș.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Timișoaraa reținut că prin certificatul de calitate de moștenitor nr.98/27.05.1996 întocmit de BNP s-a stabilit că (tatăl reclamantului cu același nume), este unicul moștenitor al defunctelor și. Acest certificat face dovada deplină în privința calității de moștenitor al tatălui reclamantului. Mai mult, prin decizia civilă nr.3596/28.10.2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr.7753/2003 s-a reținut irevocabil calitatea de moștenitor al reclamantului după proprietara tabulară a imobilului în litigiu, a mai arătat Curtea de Apel Timișoara.Tot astfel, Curtea de Apel, prin aceeași hotărâre, a invederat că, la rândul său, reclamantul - moștenitor al lui, tatăl său, - fapt atestat prin certificatul de moștenitor nr.175/2002 eliberat de BNP, are calitate procesuală activă, continuând procesul început de tatăl său, în calitate de reclamant.
a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr.1303/2006.
Prin decizia civilă nr.961/A/06.12.2006 Tribunalul Timiș a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.23066/11.12.2006 a Judecătoriei Timișoara, a desființat hotărârea apelată și a trimis cauza spre rejudecare Judecătoriei Timișoara.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat față de hotărârea pronunțată în dosarul nr.4194/1996 al Judecătoriei Timișoara, întrucât nu poate fi reținută identitatea de cauză a celor două acțiuni; aceasta pentru că Legea nr.10/2001 oferă o nouă abordare în analizarea valabilității titlului statului față de dreptul comun incident în primul litigiu, soluționat prin sentința civilă nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă, a mai arătat tribunalul. Astfel fiind, analizând valabilitatea titlului statului, urmează a de face cu precădere față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu intimata, ținând cont de prevederile art.45 (fost art.46) din Legea nr.10/2001, republicată, a apreciat tribunalul. Față de cele menționate, tribunalul a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța pe capătul de cerere privind valabilitatea titlului statului din perspectiva prevederilor Legii nr.10/2001 și, pe cale de consecință, și asupra celorlalte capete de cerere din acțiunea precizată.
Decizia civilă nr.961/06.12.2006 a Tribunalului Timișa rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.336/R/11.04.2007 a Curții de Apel Timișoara, prin care au fost respinse recursurile declarate de pârâții și Consiliul Local al Municipiului
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-.
Prin sentința civilă nr.4328/31.03.2008 Judecătoria Timișoaraa admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamantul, s-a constatat că imobilul situat în T, str.1 - (fostă -), nr.17, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, cu aplicarea abuzivă a Decretului nr.92/1950, s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte funciară în CF nr.14596 T (inițial CF 4920 T), nr.top. 9960-9961 și a fost respinsă cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții și Consiliul Local T, având ca obiect apartamentul nr.5 din imobil, s-a luat act totodată că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că imobilul înscris în CF nr.14596 T, situat în T, str.1 - (fosta -), nr.17, proprietatea numitei, antecesoarea reclamantului, a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr.92/1950, apartamentul nr.5 din imobil fiind apoi închiriat pârâtei, conform contractului de închiriere nr.1170/1998, ulterior pârâta a cumpărat apartamentul nr.5 în baza Legii nr.112/1995, încheind contractul de vânzare-cumpărare nr.1000/R/1998 cu SC -.
Prima instanță a apreciat că Statul Român nu deține un titlu valabil asupra imobilului, întrucât antecesoarea reclamantului era exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950.
Cât privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, aceasta a fost respinsă cu motivarea că pârâta a dobândit cu bună credință imobilul, aceasta întrucât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare era proprietar tabular al imobilului, în cartea funciară nefiind notat vreun proces de revendicare a imobilului, iar prin adresa prin care reclamantul a înștiințat Autoritatea Publică Locală că a introdus o acțiune judecătorească pentru restituirea imobilului a fost comunicată acesteia după vânzarea apartamentului. In plus, modalitatea în care bunurile au intrat în patrimoniul statului nu împietează asupra bunei credințe a dobânditorilor subsecvenți, întrucât aprecierea caracterului titlului statului este apanajul exclusiv al instanțelor judecătorești, a mai reținut prima instanță.
In drept, prima instanță a invocat dispozițiile Decretului nr.92/1950, art.6 din Legea nr.213/1998, art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, precum și art.1898, 1899 și 1202.civil.
Impotriva acestei din urmă hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâții, Consiliul Local T și Primăria Municipiului
Prin apelul formulat, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, inclusiv deci, a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la apartamentul nr.5 al imobilului.
In motivarea apelului, reclamantul a arătat că, deși titlul statului este lovit de nulitate, neputând produce efecte, instanța de fond în mod neîntemeiat i-a acordat acestuia puterea de a transmite proprietatea asupra imobilului în litigiu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Legea nr.10/2001 impune condiția bunei credințe la încheierea valabilă a actelor de înstrăinare, condiție care nu este îndeplinită în speță, a mai arătat apelantul.
Reclamantul a mai apreciat că subdobânditorul care cumpără de la stat un bun despre care știe sau trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții notorii de forță, prin abuz, achiziționează în condiții dubioase, care exclud buna sa credință; simpla ignoranță nu este suficientă pentru a da naștere bunei credințe, iar aparența titlului de proprietate al statului este discutabilă, cu atât mai mult cu cât până la adoptarea Legii nr.112/1995 nu exista temei juridic pentru vânzarea imobilelor preluate abuziv de Statul Român, iar după intrarea în vigoare a acestei legi era posibilă înstrăinarea imobilelor preluate cu titlu.
S-a mai invocat de către reclamant că înscrierea statului în cartea funciară apără doar dobânditorul de bună-credință; or, în cazul de față, pârâta nu a fost de bună-credință la încheierea contractului, cumpărând de la un proprietar aparent care a dobândit cu titlul său de proprietate în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic. B credință a pârâților a fost în mod greșit reținută de către instanța de judecată, întrucât buna-credință a terțului dobânditor trebuie să fie perfectă și lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, izvorâtă dintr-o convingere fermă, conștiincioasă și loială și nu de neglijență ori imprudență. Or, datorită numeroaselor demersuri făcute în vederea redobândirii imobilului de către reclamant, pârâții au cunoscut eforturile sale în vederea restituirii imobilului, situație în care principiul ocrotirii bunei credințe a fost în mod eronat aplicat de către instanță, a mai arătat reclamantul apelant, invocând și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
In drept, apelul reclamantului a fost întemeiat pe dispozițiile Legii nr.112/1995, Legii nr.10/2001 și ale art.34 din Legea nr.7/1996.
La rândul său, prin apelul formulat, pârâta a solicitat schimbarea în parte a hotărârii apelate și respingerea acțiunii, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în toate instanțele.
In motivarea apelului său, pârâta a arătat că prima instanță a greșit când a reținut preluarea imobilului fără titlu și în mod abuziv, stabilind în mod eronat că antecesoarea reclamantului, defuncta, era casnică; antecesoarea reclamantului era însă rentieră, trăind din închirierea imobilului preluat de către stat, nu locuia în acest imobil și mai avea în proprietate și alte imobile. Astfel fiind, antecesoarea reclamantului, fiind mare proprietar de imobile, nu era exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950, imobilul trecând cu titlu în proprietatea statului.
De asemenea, pârâta a apreciat că prima instanță a dispus în mod greșit restabilirea situației anterioare de carte funciară, anterioară naționalizării, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta nu a fost anulat. Tot astfel, apelanta a considerat că în mod greșit instanța de fond nu i-a acordat cheltuielile de judecată deși a solicitat aceste cheltuieli.
In drept, apelul a fost întemeiat pe art.282 și 296.pr.civilă.
Prin apelul formulat, pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T s-a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.
In motivarea apelului lor, pârâții au arătat că reclamantul a modificat, în apel, temeiul de drept pe care și-a precizat acțiunea la prima instanță, că problema valabilității titlului statului nu mai poate fi pusă în discuție, opunându-se autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara, irevocabilă prin decizia civilă nr.232/R/1998 a Curții de Apel Timișoara și că nici capătul de cerere privind restabilirea situației anterioare de carte funciară nu este admisibil, cât timp contractul de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român și pârâta nu a fost anulat.
In drept, pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T și-au întemeiat apelul de dispozițiile art.282 pr.civilă.
Pârâta a formulat întâmpinare față de apelurile declarate de pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T și de reclamantul, solicitând admiterea apelului pârâților Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T și respingerea apelului reclamantului, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea întâmpinării, pârâta a invocat, în esență, aceleași considerente pe care le-a apreciat și în apelului declarat de ea.
La rândul său, pârâtul Consiliul Local al Municipiului a formulat întâmpinare față de apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea acestuia.
În motivarea întâmpinării pârâtul Consiliul Local al Municipiului Taa rătat că, încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.1008/R/1998 a avut loc cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, după trecerea a 6 luni de la respingerea irevocabilă a acțiunii în revendicare a reclamantului ce a făcut obiectul dosarului nr.4914/1996 al Judecătoriei Timișoara. A apreciat că încheierea contractului a fost făcută cu respectarea și a prevederilor art.948, 966 și 968.civ. că pârâta a fost de bună-credință la încheierea contractului, bazându-se pe mențiunile cărții funciare prin care Statul Român apărea ca proprietar, fără a exista notarea vreunui proces de revendicare a imobilului și fără ca la momentul încheierii contractului să existe pe rolul instanțelor vreun proces cu privire la imobil; intimatul a invocat necesitatea asigurării securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, făcând trimitere la decizia 191/2002 a Curții Constituționale și solicitând aplicarea principiului validității aparenței în drept.
Reclamantul nu a formulat întâmpinare față de apelurile declarate de pârâți.
Pe parcursul soluționării apelului, pârâta decedat, calitatea sa procesuală fiind preluată de către moștenitoarea, conform certificatului de moștenitor, depus la fila 30 dosar, coroborat cu certificatul de deces depus la fila 13.
In apel nu au fost solicitate și administrate probe noi.
Deliberând asupra apelurilor, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art.295 pr.civ. tribunalul a reținut că, cât privește calitatea reclamantului de moștenitor al defunctei, de la care imobilul a fost preluat de către Statul Român, aceasta nu va mai face obiectul preocupării Tribunalului Timiș, câtă vreme prin decizia civilă nr.1375/2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a stabilit în mod irevocabil că este unicul moștenitor al defunctelor și, iar reclamantul este moștenitorul lui - tatăl său, continuând procesul început de acesta.
Referitor la cererea de constatare a preluării abuzive și fără titlu valabil a imobilului de către stat în baza Decretului nr.92/1950, prin prisma dispozițiilor date de instanța de casare, respectiv Tribunalul Timiș prin decizia civilă nr.961/A/2006, irevocabilă prin decizia civilă nr.336/R/2007 a Curții de Apel Timișoara, tribunalul constată că antecesoarea reclamantului, defuncta, deținea în proprietate, la momentul aplicării Decretului nr.92/1950, două imobile (extras CF nr.4920 T - fila 42 dosar nr.19031/2002 al Judecătoriei Timișoara ). Din această carte funciară rezultă în mod clar că antecesoarea reclamantului avea în proprietate două imobile distincte, iar nu un singur imobil cu ieșire pe două străzi, după cum a pretins reclamantul; nu se poate reține că imobilul din- era unul și același cu cel din str. - nr.17, doar că avea ieșire pe două străzi, câtă vreme din CF 4920 T în care sunt intabulate sub numere top distincte aceste două imobile, rezultă că cele două imobile au suprafețe diferite, iar casa din str. - - este construită în regim parter, în vreme ce casa din str. -, avea parter și etaj.
Dintre aceste două imobile aparținând antecesoarei reclamantului, doare cel din str. - nr.17 a fost naționalizat, în conformitate cu art.3 din Decretul nr.92/1950, imobilul (atât construcțiile cât șu terenul) trecând în proprietatea statului fără nici o despăgubire.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat că naționalizarea a fost conformă Decretului nr.92/1950, având în vedere că toți cei care aveau în proprietate mai mult de o locuință erau considerați exploatatori de locuințe. reclamantului nu se încadra în nici una din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, conform art.2 din Decretul nr.92/1950, nefiind muncitor, funcționar, mic meseriaș, intelectual profesionist sau pensionar.
Preluarea imobilului de către Statul Român în baza Decretului nr.92/1950 este însă o preluare fără titlu valabil, decretul de naționalizare fiind contrar Constituției României din anul 1948 care garanta proprietatea. După apariția Legii nr.213/1998, valabilitatea dreptului de proprietate al statului este subordonată conformității Decretului de naționalizare, cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Astfel fiind, preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil, nu pentru că antecesoarea reclamantului ar fi fost exceptată de la aplicarea decretului de naționalizare, după cum în mod eronat a reținut prima instanță, ci pentru că acest decret contravenea Constituției României din 1948, în vigoare la data preluării bunului de către stat.
Cât privește contractul de vânzare-cumpărare a imobilului încheiat între Statul Român, prin organele sale și pârâta, tribunalul a apreciat că acest contract, încheiat la data de 03.09.1998 a fost încheiat cu buna credință de către pârâta, în calitate de cumpărător.
Astfel, după cum reiese din conținutul contractului de vânzare-cumpărare, locuința vândută, respectiv apartamentul nr.5 din imobil, era ocupată de cumpărător în baza contractului de închiriere nr.1170/19.07.1988.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în speță nu doar după epuizarea procedurii administrative declanșată de către reclamant în baza Legii nr.112/1995 pentru restituirea imobilului și după emiterea hotărârii nr.1151/12.06.1998 a Consiliului Județean T - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr.112/1995, dar și după pronunțarea sentinței civile nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr.1822/A/1997 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr.232/R/4.02.1998 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind constatarea preluării abuzive a imobilului de la antecesoarea sa și restabilirea anterioară de carte funciară, instanțele stabilind în mod irevocabil că preluarea imobilului de către Statul Român nu a fost abuzivă. In plus, contractul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat în august 1998, deci înainte de apariția Legii nr.213/1998, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare noțiunea de titlu al statului asupra apartamentului fiind apreciată prin raportare la HG nr.11/1997, conform căreia bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropiate prin respectarea cerințelor decretelor în vigoare la data respectivă; or, în speță, preluarea imobilului s-a făcut cu respectarea Decretului nr.92/1950, deci cumpărătoarea putea aprecia că statul deținea un titlu asupra imobilului.
Astfel fiind, buna credință a pârâtei la momentul cumpărării apartamentului poate fi desprinsă atât din interpretarea dispozițiilor HG nr.11/1997, în vigoare în acel moment, conform cărora statul deținea imobilul cu titlu, cât și din analizarea coroborată a hotărârilor judecătorești irevocabile prin care fusese respinsă cererea reclamantului de constatare a preluării abuzive a imobilului și de restabilire anterioară de CF și a deciziei emise în finalul procedurii administrative de către Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995 prin care reclamantul a fost despăgubit pentru preluarea imobilului de către Statul Român.
Având în vedere toate aceste acte juridice coroborate, buna credință a pârâtei izvorăște dintr-o convingere fermă, conștiincioasă și loială ca Statul Român este proprietar al imobilului și că a dobândit acest imobil în condiții valabile din punct de vedere juridic. Chiar dacă a cunoscut eforturile depuse de către reclamant pentru restituirea imobilului, pârâta nu poate fi considerată de rea credință câtă vreme a încheiat contractul de vânzare-cumpărare doar după ce toate cererile reclamantului au fost respinse în mod irevocabil, iar titlul de proprietate al Statului Român asupra imobilului a fost confirmat ca valabil de către instanțele judecătorești.
Situația apartamentului nr.5 cumpărat de către pârâta este totalmente diferită de cea a apartamentului nr.3 din același imobil, cu privire la care reclamantul a invocat decizia civilă nr.613/R/2007 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare. In situația apartamentului nr.3 din imobil putea fi apreciată reaua credință a chiriașului-cumpărător, contractul de vânzare-cumpărare în respectiva speță fiind încheiat pe perioada derulării procedurii administrative declanșate de către reclamant pentru restituirea imobilului, în baza Legii nr.112/1995, după cum s-a reținut prin decizia civilă nr.613/R/2007 a Curții de Apel Timișoara. Or, în speța de față, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat nu doar după epuizarea acestei proceduri prin emiterea hotărârii nr.1151/12.06.1998 a Consiliului Județean T - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr.112/1995 (prin care a fost acordată reclamantului suma maximă ca despăgubire pentru imobilul din T, str.1 - - fosta - - nr.17), dar și după pronunțarea sentinței civile nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin decizia civilă nr.1822/A/1997 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin decizia civilă nr.232/R/4.02.1998 a Curții de Apel Timișoara, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamant privind constatarea preluării abuzive a imobilului de la antecesoarea sa și restabilirea situației anterioare de carte funciară.
Astfel fiind, tribunalul a apreciat că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat valabil în baza Legii nr.112/1995, cu un chiriaș-cumpărător de bună-credință, fiind astfel sustras nulității absolute de art.46 din Legea nr.10/2001.
Respingând în mod corect cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, prima instanță a dispus, în mod netemeinic, revenirea la situația anterioară de carte funciară prin reintabularea fostului proprietar, respectiv defuncta, cele două soluții fiind incompatibile și contradictorii. Revenirea la situația anterioară de carte funciară s-ar fi putut dispune doar în situația în care s-ar fi constatat nulitatea contractului.
Tot astfel, prima instanță a greșit constatând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată, câtă vreme, prin concluziile formulate în fața instanței, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Aceste cheltuieli de judecată efectuate de către pârâta până la momentul pronunțării sentinței civile nr.4328/31.03.2008 de către Judecătoria Timișoara constau în suma de 400 lei onorariu avocațial conform chitanței depuse la fila 27 din dosar nr- al Judecătoriei Timișoara, 150 lei onorariu avocațial conform chitanței depuse la fila 14 dosar nr.19031/2007 al Judecătoriei Timișoara, 150 lei onorariu avocațial conform chitanței depuse la fila 16 din dosar nr.3393/2003 al Tribunalului Timiș, 200 lei onorariu avocațial conform chitanței de la fila 12 din dosar nr.7754/2003 al Curții de Apel Timișoara, 300 lei onorariu avocațial conform chitanței depusă la fila 15 din dosar nr- al Tribunalului Timiș și 500 lei onorariu avocațial conform chitanței depuse la fila 4 din dosarul nr- al Curții de Apel Timișoara, deci un total de 1.700 lei datorat pârâtei de reclamant în toate instanțele, până la momentul pronunțării hotărârii apelate, respectiv sentința civilă nr.4238/31.03.2008 a Judecătoriei Timișoara, în conformitate cu art.274 alin.1 pr.civ. având în vedere că reclamantul se află în culpă procesuală în ceea ce privește cererea de chemare în judecată a pârâtei pentru anularea contractului.
Cât privește susținerea pârâților apelanți Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T conform căreia reclamantul a modificat, în apel, temeiul de drept pe care și-a întemeiat acțiunea precizată la prima instanță, aceasta nu își găsește suportul în actele dosarului, reclamantul apelant invocând aceleași temeiuri de drept cu cele invocate în fața primei instanțe. Tot astfel, pârâții Consiliul Local al Municipiului T și Primăria T nu pot solicita a se face aplicarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr.9414/1996 al Judecătoriei Timișoara, câtă vreme prin decizia civilă nr.961/A/2006 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia nr.336/2007 a Curții de Apel Timișoara, a fost înlăturată tocmai această autoritate de lucru judecat.
Impotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal Municipiul T - Consiliul Local al Municipiului T solicitând modificarea ei în sensul admiterii în întregime a apelului său și al respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului.
Recursul a fost întemeiat în fapt pe aceea că, în mod greșit, instanțele nu au avut în vedere incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat în ceea ce privește titlul statului a cărui legalitate a fost stabilită într-un proces care a opus aceleași părți și care a urmărit același scop, proces finalizat prin sentința civilă nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 232/R/1998 a Curții de Apel Timișoara, ocazie cu care a fost făcută aplicarea în cauză a HG nr.20/1996 care definea ca fiind preluate cu titlu, imobilele trecute în proprietatea statului conform Decretului nr.92/1950, cum este și cazul celui în litigiu.
Cum în procesul menționat - care a avut ca obiect o revendicare de drept comun - și în cel de față - întemeiat pe procedura specială de reparație materială prevăzută de Legea nr.10/2001-, se judecă aceleași părți, cele două procese având și cauză și obiect comune, se consideră că instanțele trebuiau să constate incidența excepției autorității de lucru judecat cu privire la aspectul menționat.
Recursul s-a mai argumentat și prin aspectul că buna-credință chiriașilor cumpărători ai apartamentelor din imobilele naționalizate, bazată pe aparența de drept a mențiunilor din CF care desemnau ca proprietar Statul Român, înlătură sancțiunea nulității absolute a contractului, indiferent de cauza ei, ceea ce face ca titlul subdobânditorului de bună-credință cu titlu oneros să fie preferat adevăratului proprietar într-un eventual conflict de interese, aspect pe care l-a consacrat și Curtea Constituțională prin Decizia nr.191/25.06.2002.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata pârâtă (succesoare a defunctei ) a solicitat admiterea recursului instituției pârâte și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul nu a fost motivat în drept, însă Curtea, potrivit art.306 alin.3 pr.civ. nu va proceda la anularea lui pentru acest considerent câtă vreme din dezvoltarea motivelor sale este posibilă identificarea temeiului de drept ca fiind art.304 pct.9 pr.civ. referitor la pretinsa aplicare greșită a legii la cauza dedusă judecății.
Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art.306 alin.2 pr.civ. sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă, deci, că recursul instituției pârâte vizează două aspecte concrete: autoritatea de lucru judecat ce trebuie opusă reclamantului cu privire la valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul în care se află și apartamentul în discuție și deplina legalitate a contractului de vânzare a acestui bun către fosta chiriașă,.
Problema incidenței în cauză a excepției autorității de lucru judecat nu mai poate fi luată în discuție în acest moment deoarece, în ceea ce privește titlul statului, prin decizia civilă nr.961/6.12.2006 a Tribunalului Timiș - menținută ca atare prin decizia civilă nr.336/11.04.2007 a Curții de Apel Timișoara - s-a stabilit, cu caracter irevocabil și cu putere de lucru judecat că sentința civilă nr.6955/1997 a Judecătoriei Timișoara (prin care se costatase preluarea imobilului cu titlu valabil) nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat noii solicitări a reclamantului de cenzurare a aceluiași aspect în condițiile speciale prevăzute de Legea nr.10/2001.
Este important de remarcat și faptul că dispozițiile deciziei civile nr.336/11.04.2007 a Curții de Apel Timișoara nu au fost desființate prin nici una din căile extraordinare de atac puse de lege la dispoziția celor interesați, ceea ce face ca respectiva decizie să nu mai poată permite o nouă cenzură juridică pe aceeași temă.
In privința celui de-al doilea motiv de recurs, - cel vizând legalitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și pârâta inițială -, Curtea constată că invocarea lui este lipsită de interes întrucât, în prezentul dosar prin sentința civilă nr.4238/31.03.2008 a fost respinsă solicitarea reclamantului de constatare a nulității absolute a acestui contract, dispoziție care a fost menținută prin decizia civilă nr.722/12.11.2008 a Tribunalului Timiș (prin care apelul reclamantului a fost respins ca nefondat) și care a devenit astfel irevocabilă prin nerecurare de către reclamant, ceea ce face inutilă discutarea ei în această fază procesuală.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondat recursul instituției pârâte și, pe cale de consecință, și solicitarea pârâtei (succesoarea în drepturi a pârâtei ) de obligare a intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul T - Consiliul Local T împotriva deciziei civile nr.772/12.11.2008 pronunțată de Tribunalul Timiș - Secția civilă.
Respinge ca nefondată și cererea intimatei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 martie 2009.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER,
Red.: /4.03.2009
Dact. // 2 ex./13.03.2009
Inst.fond.: jud.
Inst.apel: jud.,
Președinte:Maria Petria MartinescuJudecători:Maria Petria Martinescu, Marinela Giurgincă, Daniela
