Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 243/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 243/
Ședința publică din 19 octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanta pârâtă PRIMĂRIA ORAȘULUI, cu sediul în Sud,-, județul C, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în B, strada - nr. 29,. 3, sector 2 și intimatul pârât PRIMARUL ORAȘULUI, cu sediul în Sud,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1948/6.11.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, având ca obiect Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta pârâtă Primăria Orașului reprezentată de d-na avocat, în baza împuternicirii avocațiale AV nr. 45475/26.02.2008 - Baroul Constanța și intimatul reclamant, reprezentat de d-na avocat potrivit împuternicirii avocațiale nr. 81112/2006 - Baroul București, lipsind intimatul pârât Primarul orașului.
Procedura de citare este legal îndeplinită în conf. cu disp.art. 87 și urm. Cod pr. civilă.
Grefierul expune referatul cauzei în cadrul căruia învederează că, la data de 16.10.2009, Orașul a trimis prin fax adresa nr. 20426/13.10.2009 cu listele întocmite potrivit art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001 pentru lunile septembrie și octombrie 2009.
După referatul grefierului de ședință;
Avocatul intimatului reclamant susține că nu cunoaște documentația înaintată prin fax de Primăria orașului.
Pentru a da posibilitatea apărătorului intimatului reclamant să ia cunoștință de înscrisurile depuse de Orașul, instanța lasă cauza la a doua strigare.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică răspund aceleași părți.
Avocatul intimatului reclamant depune note de ședință în referire la actele depuse de Spitalul Clinic de Recuperare, Medicină Fizică și Nord la termenul anterior, însoțite de adresele Consiliului Local al orașului nr. 12033/25.07.2006 și nr. 734/5.07.2007 și de Hotărârea nr. 9/1960 a Consiliului de Miniștri și Consiliului Central al Sindicatelor, apreciind că nu se mai impune suplimentarea probatoriului.
Avocatul apelantei pârâte învederează de asemenea că nu mai are cereri de formulat, apreciind dosarul în stare de judecată.
Instanța, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Pentru apelanta pârâtă Primăria Orașului, apărătorul acesteia pune concluzii de admitere a apelului astfel cum a fost formulat, susținând în esență că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită întrucât actul de vânzare-cumpărare nu este translativ de proprietate în sensul Legii 10/2001 de la vânzător la cumpărător, în persoana autorului reclamantului. El este încheiat sub un pact comisoriu de gr. IV. Nu a existat niciodată nici o construcție pe acest teren, situație care creează prezumția că a intervenit pactul comisoriu și actul a fost reziliat de prin drept. La momentul la care se vorbește despre o preluare abuzivă, autorul reclamantului nu mai avea în proprietate acest imobil. Sub un alt aspect, reclamantul nu a făcut dovada că bunul a fost preluat de către stat în mod abuziv.
Având cuvântul pentru intimatul reclamant apărătorul acestuia pune concluzii de respingere a apelului întrucât contractul de vânzare-cumpărare, cu plata prețului în rate, a transferat dreptul de proprietate către autorul reclamantului. Nu se cunoaște dacă s-a construit sau nu pe terenul respectiv, dar rezilierea nu operează decât în baza unei hotărâri judecătorești. Reclamantul a făcut dovada că autorul său era proprietarul acelui lot de teren și nu există nici un înscris din care să rezulte rezilierea contractului de vânzare-cumpărare.
Referitor la modalitatea de preluare, în adresa autorității locale se precizează că terenul este deținut în baza Legii 18/1991, iar aceasta nu constituie titlu de proprietate. Nu s-a adus nici un act normativ referitor la trecerea bunului în proprietatea statului deoarece acest document nu există, terenul fiind deținut fără titlu.
Din materialul probator administrat rezultă că terenul în litigiu nu se află în domeniul public al orașului, el este situat între calea ferată și obiectivul " 2" și nu este în aria acestui obiectiv. Faptul că Spitalul Clinic de Recuperare și Nord a amplasat un gard, în mod abuziv, fără autorizație de construire, nu constituie un motiv pentru a nu se restitui terenul.
În replică, avocatul apelantei pârâte susține că, chiar dacă nu a fost definit ca teren public el poate fi asimilat sintagmei "amenajare de utilitate publică" pentru că deservește buna funcționare a spitalului.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Asupra prezentului apel, constată:
Prin sentința civilă nr. 1948/6.11.2007 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost admisă acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâții PRIMĂRIA ORAȘULUI și PRIMARUL ORAȘULUI, fiind dispusă anularea dispoziției de respingere a notificării, nr. 145/11.04.2006 și obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului - teren de 540 mp din intravilanul localității, reprezentând lotul nr. 987 din Spitalelor Civile B, astfel cum a fost identificat prin punctele 12 - 13 - 14 - 15 în documentația topo-cadastrală întocmită de ing. în luna martie 2006.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr.145/11.04.2006 a Primarului Orașului a fost respinsă notificarea nr.1944/05.11.2001 depusă prin BEJ și înregistrată la Primăria Orașului sub nr.15613/12.10.2001, ce viza restituirea în natură a terenului în suprafață de 540 mp - lotul nr.987 din parcelarea Spitalelor Civile.
Soluția dată prin notificare s-a referit la faptul că reclamantul nu a făcut dovada achitării, de către bunicul său, a restului de preț de 12.960 lei prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 și nici dovada realizării unei construcții, ambele obligații constituind în caz de neîndeplinire motive de reziliere de plin drept a actului juridic. În cuprinsul dispoziției s-a mai reținut că nu s-au prezentat dovezi cu privire la trecerea terenului în posesia d-nei și la preluarea abuzivă a acestuia de către stat în perioada 1945-1989.
Instanța de fond a apreciat că în speță reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul legii speciale, câtă vreme prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin proces-verbal nr.5287/25.02.1927, încheiat între Spitalelor Civile și, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra lotului însemnat în planul parcelar cu nr.987, în suprafață de circa 540 mp.
Imobilul s-a regăsit în evidențele fiscale ale orașului începând cu anul 1940, lotul nr.987 din parcelarea Spitalelor Civile B figurând în proprietarilor din anii 1940, pe numele lui, astfel cum reiese din adresa nr.621/20.07.2006 a Consiliului Local al Orașului -Direcția Financiară. Totodată, a figurat ca proprietar al terenului cumpărat în anul 1927 și în " cu locurile virane cu numele și adresele posesorilor din 1949"-dos.36/1949, nr.lot 987, fond "Primăria ", conform copiei - extras eliberate de arhivele Naționale - Direcția Județeană C în 2001.
Conform " din registrul actelor de morți pe anul 1927" nr.2748, a decedat la data de 14.11.1929, moștenitoarea legală a acestuia fiind, în baza certificatului de moștenitor nr. 14/27.02.2003.
Instanța de fond a reținut incidența în cauză a disp.art.3 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, precum și a celor ale art.4 alin.2 din actul normativ menționat, statuând în sensul că prin certificatele de moștenitor și actele de stare civilă atașate la dosar, reclamantul și-a dovedit pe deplin calitatea de moștenitor legal al mamei sale, care la rândul său l-a moștenit pe fostul proprietar al imobilului litigios. Având în vedere și faptul că, potrivit declarației autentificate sub nr.2975/23.08.2005 la BNP din B, a cedat în favoarea fratelui său toate drepturile legate de revendicarea averii imobile ce a aparținut defunctei lor mame, reclamantul era în drept să formuleze singur notificare în temeiul legii speciale de reparație.
Tribunalul a avut în vedere deopotrivă faptul că a fost probată și calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul art.3 din lege, fiind înlăturată argumentația din cuprinsul dispoziției contestate, potrivit căreia neachitarea tuturor ratelor și/sau neîndeplinirea obligației de construire stabilite prin contract ar fi atras pierderea dreptului de proprietate al cumpărătorului.
S-a reținut, în acest context, că în art. 3 din contract s-a prevăzut într-adevăr că "neplata vreuneia din rate la termenele fixate atrage după sine exigibilitatea întregii sume și poate, fără somațiune, judecată sau punere în întârziere, ci numai învestind acest contract, după simpla cerere a i, cu formulă executorie, să scoată bunul în vânzare prin licitație publică în contul
d-lui cumpărător, iar din prețul rezultat se va despăgubi de acest prilej și de toate cheltuielile făcute până în momentul primirii banilor la, cât și că potrivit art.8 alin.1 "Dacă d-l cumpărător nu va achita ratele la termenele prevăzute la alin.2 de mai sus, este în drept a percepe pentru întârziere un procent de 10% pe an și 1% drept remiză cuvenită fiscului pentru încasarea sumelor prin aplicarea legii de urmărire". Însă, aplicarea sancțiunilor enumerate constituia un drept exclusiv al vânzătorului potrivit art.10, iar din probele administrate nu rezultă ca acesta s-ar fi prevalat de clauzele inserate în contract, în sensul că ar fi procedat la vânzarea prin licitație publică a imobilului; or, în această situație nu se poate prezuma decât că prețul a fost achitat în întregime, la termenele stabilite.
Judecătorul fondului a arătat că ar fi excesiv să i se pretindă reclamantului depunerea chitanțelor din perioada 1927-1928, pentru a dovedi cu certitudine achitarea tuturor ratelor, aceasta fiind o sarcină procesuală grea, dacă nu imposibil de realizat.
În adresa nr.51524/13.11.1958 a Sfatului Popular Regional C-Secțiunea de și se menționează, la cererea numitei, că parcela 987 în suprafață de 540 mp. situată în Stațiunea este neconstruibilă, întrucât potrivit planului de sistematizare se află într-o zonă.
În aceste condiții, nu poate fi vorba de o neexecutare culpabilă a obligației de construire de către autorul reclamantului și, prin urmare, nu a operat pactul comisoriu inserat în contract.
De altfel, din probele administrate nu rezultă că vânzătorul-creditor și-ar fi manifestat vreodată, expres și neîndoielnic, voința de a da eficiență pactului comisoriu, pe motiv ca debitorul-cumpărător nu și-ar executat obligațiile ce-i reveneau; dimpotrivă, acesta din urmă a continuat să figureze ca proprietar în evidențele autorității locale mult timp după ce au expirat termenele pentru îndeplinirea obligațiilor.
Cât privește modalitatea de preluare a imobilului de către stat, judecătorul fondului a reținut că legea specială condiționează dreptul la măsurile reparatorii pe care le reglementează, de caracterul abuziv al măsurii de preluare a imobilului de către stat, însă nu definește noțiunea de "preluare abuzivă"; în schimb, în art.2 alin.1 enumeră situațiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluționeze notificarea trebuia să aprecieze dacă situația se încadrează într-unul dintre cazurile prevăzute de text.
S-a apreciat că sunt trecute fără titlu valabil în proprietatea statului și imobilele preluate pur și simplu, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanții puterii din epocă și folosirea ulterioară în diverse scopuri.
Asemenea măsuri de trecere în proprietatea statului contraveneau Constituției din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri. Totodată, erau în contradicție și cu dispozițiile Codului civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, precum și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Ori, valabilitatea titlului statului impune, potrivit art.6 din Legea nr.213/1998, concordanța lui cu prevederile constituționale, cu tratatele internaționale la care România era parte și cu legile în vigoare la data preluării bunurilor de către stat.
Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă cu certitudine că terenul litigios a ieșit la un moment dat, după anul 1958, din patrimoniul autorului reclamantului și în prezent face parte din domeniul privat al unității administrativ teritoriale.
Din moment ce nu s-a dovedit că fostul proprietar s-a desesizat de bună voie de terenul revendicat în favoarea altei persoane ori că bunul a ieșit din patrimoniul fostului proprietar în mod legal (spre exemplu, prin vânzarea la licitație publică la inițiativa vânzătorului, ca urmare a neîndeplinirii unei obligații stabilite prin convenție), operează prezumția unei preluări fără titlu în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, respectiv fără întocmirea vreunei formalități care să constate această preluare.
S-a conchis în sensul că imobilul ce a făcut obiectul notificării reclamantului se încadrează în ipoteza descrisă de art.2 alin.1 lit.i din Legea nr.10/2001, în redactarea de la momentul emiterii dispoziției contestate, text potrivit căruia prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și "orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării-".
Sub acest aspect, s-a reținut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, situațiile în care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent reprezentând excepții prevăzute în mod expres. În același sens, art.7 alin.1 prevede că, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură.
Potrivit documentației topo-cadastrale anexate la dosarul cauzei, terenul în litigiu are suprafața de 540 mp. și se află poziționat în intravilanul orașului -Stațiunea Nord, între calea ferată și băile reci.
În adresa nr. /11.11.2002 emisă de Primăria -Serviciul către Serviciul Juridic se arată că lotul nr.987, plan parcelare Spitalelor Civile B, nu face obiectul nici unui contract de concesiune și că, potrivit evidențelor deținute, pe acest lot nu sunt construcții, dar pe latura dinspre sud este afectat de domeniu public pe o adâncime de 9.
Potrivit adresei nr.1230/27.09.2001 emise de Proiect C la cererea reclamantului, terenul aferent lotului nr.987 în suprafață de 540 mp. cu dimensiunile de 18,0 pe 30,0, ce face parte din parcelarea Spitalelor Civile, se află amplasat în partea de sud-vest a orașului Nord, între calea ferată și și este liber de construcții. În aceeași adresă se menționează că, din punct de vedere urbanistic, după 01.01.1990 nu s-a eliberat în cadrul institutului nici o documentație de proiectare cu acest profil, care să prevadă modificarea actualei structuri a zonei.
Consiliul Local al Orașului - Direcția Administrarea Domeniului Public și Privat menționează în adresele nr.12033/25.07.2006 și nr.734/05.07.2007 (85) următoarele:- lotul în discuție se află în Nord, între calea ferată și activul, aflat în administrarea Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică și;- definirea zonei în care se află acest teren, conform Oraș este: zona balnear-turistică, spații verzi;- terenul reprezentând lotul 987 reprezintă proprietatea orașului în baza legii fondului funciar și nu este constituit în domeniu public.
de situația de fapt ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză și din înscrisurile depuse de pârâți, se reține că nu există impedimente legale la restituirea în natură, imobilul neregăsindu-se în nici una din situațiile pentru care se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, pârâta PRIMĂRIA ORAȘULUI, care a criticat soluția din perspectiva greșitei statuări asupra întrunirii condițiilor pentru dovedirea, de către reclamant, a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, a existenței unei situații de preluare abuzivă a acestui imobil de către stat, precum și asupra modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii.
Astfel, apelanta pârâtă a apreciat că, față de clauzele contractului în speță nu s-a făcut dovada că autorul intimatului reclamant și-a îndeplinit integral obligația de plată a prețului vânzării bunului, restul de sumă urmând a fi achitată pe parcursul anilor 1925, 1926, 1927 și 1928, cât și pe cea de a clădi și de a avea o construcție terminată la roșu și cu acoperiș, în timp de patru ani de la data punerii în posesie.
Apelanta pârâtă a menționat că nu s-a avut în vedere clauza cuprinsă în art. 15 din contract, care viza rezilierea de drept, fără punere în întârziere și fără somație în cazul nerespectării de către cumpărător a oricărei obligații asumate; ori, în speță, intimatul reclamant nu a dovedit că autorul său și-a îndeplinit obligația de a edifica în termenul precizat o construcție.
S-a făcut trimitere la adresa nr. 51524/13.11.1958 a fostului S Popular Regional C-secțiunea de arhitectură și sistematizare, care a menționat - după 30 de ani de la data încheierii contractului - că parcela 987 în suprafață de 540 mp situată în stațiunea este neconstruibilă, întrucât se află într-o zonă potrivit planului de sistematizare a localității.
S-a solicitat să se înlăture și susținerile judecătorului fondului potrivit cu care neîndeplinirea obligației de a construi se fundamentează pe lipsa culpei cumpărătorului, precum și a celor legate de caracterul excesiv al probatoriului vizând plata ratelor aferente perioadei 1927 - 1928.
Pactul comisoriu de gradul IV intervine independent de opțiunea vânzătorului și are drept consecință readucerea terenului în patrimoniul vânzătorului.
Cu privire la împrejurarea reținută în considerentele sentinței, legate de preluarea abuzivă a imobilului, apelanta pârâtă a solicitat să se constate că a fost făcută în speță o încadrare formală în prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, neexistând la dosar nici un act doveditor de preluare a bunului în mod abuziv și prezumându-se, din acest punct de vedere, că terenul a ieșit din patrimoniul autorului reclamantului la un moment după anul 1958, dar fără a se preciza care a fost acel moment sau contextul în care s-a produs preluarea.
Apelanta pârâtă a mai apreciat ca fiind greșită soluția fondată pe o lucrare extrajudiciară (expertiza topo-cadastrală), care nu respectă principiul nemijlocirii și al contradictorialității, întrucât nu a fost realizată în prezența părților, printr-o suprapunere pe planul parcelar, existând astfel riscul restituirii unui alt teren. S-a apreciat că locația definită prin adresele nr. 12033/25.07.2006 și 734/5.07.2007 ale Consiliului Local nu este suficientă pentru stabilirea corectă a amplasamentului.
S-a solicitat, în consecință, în raport de motivele invocate, admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamantului.
Prin întâmpinare, intimatul reclamant a solicitat respingerea căii de atac și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică, fiind reiterate aspectele privitoare la operarea pactului comisoriu și la proba privitoare la momentul preluării bunului din patrimoniul autorului său.
La termenul din 15.09.2008 a fost dispusă, în condițiile art. 295 al. 2 cod proc.civilă, completarea materialului probator administrat în cauză, în sensul efectuării unei expertize topografice necesare identificării terenului în litigiu, precum și pentru a se verifica aspectele legate de asigurarea siguranței și protecției infrastructurii feroviare conform nr.OUG12/1998 modificate prin Legea nr. 128/2004.
Lucrarea a fost depusă la dosar de către ing. (- Tribunalul Galați ), la termenul din 16.03.2009, fiind urmată de prezentarea precizărilor solicitate autorității locale asupra edificatelor regăsite pe planul de situație al expertului.
În raport de ansamblul probator și de criticile punctuale aduse soluției instanței de fond, vor fi avute următoarele considerente:
1. Cu privire la dovedirea calității de persoană îndreptățită, instanța de
fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, stabilind că efectul clauzei rezolutorii inserate sub forma pactului comisoriu de gradul IV în contractul de vânzare-cumpărare datat 25.02.1927 nu se putea realiza de drept, ci doar în virtutea unui act juridic ulterior al vânzătorului, care să ateste interesul și voința părții în favoarea căruia opera pactul, de a opera rezoluțiunea.
În mod corect instanța de fond a reținut că prevederile art. 23.1. lit. a din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007, nu impun intimatului reclamant sarcina excesivă în a depune la dosar toate chitanțele autorului său, datând din perioada 1927 - 1928, care pot atesta plata integrală a prețului, întrucât nu aceste înscrisuri sunt cele care confirmă translația dreptului de proprietate sau deținerea imobilului, actul juridic doveditor fiind (în sensul dat de text) doar contractul de vânzare-cumpărare - dreptul de proprietate fiind transmis în acord cu dispozițiile art. 1294 și urm. Cod civil.
Ori, astfel cum a statuat în alte spețe și instanța supremă, inserarea unui pact comisoriu în actul translativ al dreptului de proprietate a constituit un beneficiu în favoarea vânzătorului, după cum învestirea contractului cu formulă executorie în vederea valorificării clauzei și reintrării în posesia bunului reprezenta deopotrivă o facultate aflată la dispoziția aceleiași părți. Rezultă că pentru ca pactul să opereze, iar bunul să reintre în patrimoniul fostului proprietar este necesară manifestarea de voință a creditorului pentru desființarea contractului, întrucât vânzătorul poate opta pentru rămânerea în ființă a actului și valorificarea altor clauze - cum sunt cu titlu de exemplu cele statuate prin art. 8 și art. 9 din contract, referitoare la aplicarea unor penalități asupra prețului neachitat sau plătit cu întârziere.
Astfel fiind, desființarea contractului nu operează în mod automat, la expirarea termenului prevăzut prin pactul comisoriu, fiind întotdeauna necesară manifestarea de voință expresă și neechivocă a creditorului obligației în acest sens, iar instanța de fond a stabilit corect acest aspect, reținând că în cauză nici o probă nu a fost administrată de către cel care a invocat situația - anume, autoritatea locală pârâtă.
Aceleași considerente vizează în egală măsură situația evocată, a neplății tuturor ratelor din prețul stabilit, cât și neîndeplinirea obligației de a construi în termenul de patru ani de la data încheierii actului, iar tribunalul a înlăturat în mod corect apărările referitoare la operareauno ictua clauzei la momentul împlinirii termenului prevăzut de părți prin contract.
Aceste considerente, raportate la probatoriul vizând calitatea de succesor legal al autorului său și la dovedirea titlului antecesorului, au fundamentat soluția judicioasă dată în fond asupra chestiunii calității intimatului reclamant de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.
2. Sub aspectul modalității de preluare a imobilului de către stat, se constată că sentința atacată cuprinde o corectă dezlegare în drept dată speței, câtă vreme jurisprudența constantă privitoare la aplicarea art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 ( dispoziții preluate în pct. 2 din Normele metodologice ) exclude impunerea în sarcina notificantului a unei obligații procesuale de a proba modul de preluare a bunului în patrimoniul statului.
Abordarea coerentă a situațiilor de fapt, în raport de legislația incidentă în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, presupune stabilirea, pe cât posibil, a situației juridice reale a bunului în funcție de modalitatea concretă de preluare. Prin urmare, persoana îndreptățită este obligată să prezinte doar probele ce atestă existența dreptului, nu și actul normativ în temeiul căruia a pierdut posesia lui, statul prin entitățile sale fiind cel care are sarcina de a proba deținerea bunului cu titlu valabil.
Din acest punct de vedere legiuitorul a transferat sarcina acestei probe către entitățile deținătoare și a instituit chiar prezumția recunoașterii întinderii dreptului prin preluarea datelor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Indicarea în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001 a actelor de autoritate apreciate de legiuitor ca fiind abuzive nu echivalează, astfel cum susține apelanta, cu impunerea în sarcina notificantului a obligației de a indica în mod concret modalitatea și actul preluare a bunului, statul fiind cel care urmează să probeze că bunul a fost preluat de la o altă persoană, în temeiul unui titlu valabil și în condiții care nu se supun reglementării date de legea specială.
Sub acest aspect, trimiterea făcută de apelanta pârâtă la prevederile art. 23.1 lit. c din Normele metodologice aprobate prin nr.HG 250/1997 nu este justificată, întrucât deși prin pct. 1 lit. e din Norme se arată cu titlu general că sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, același act normativ stabilește în teza ultimă a textului că în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat(de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statuluiconstituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
Prin urmare, independent de reținerea de către judecătorul fondului, în considerentele soluției sale, a unor elemente care nu fac trimitere expresă la anumite susțineri ale părților ( fiind dată ca exemplu situația imobilului preluat pur și simplu, de facto, în proprietatea statului, prin evacuarea proprietarilor de către reprezentanții puterii ), sentința dă o dezlegare corectă acestei situații, nefiind în sarcina notificantului să certifice data și modalitatea de preluare a bunului de către stat.
Este de reținut în același context că în mod logic preluarea imobilului a fost apreciată ca intrând în situația juridică a imobilelor cărora li se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001 câtă vreme conform extrasului de la Direcția Jud. a Arhivelor Naționale C de pe, cu locuri virane din parcelarea 1949, dosar 36/1949, fond Primăria, lotul 987 figura încă pe numele autorului reclamantului.
Conchizând, acest motiv de critică este nefondat, iar neatestarea de către deținătorul actual al imobilului al modului de preluare nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă susținerile intimatului reclamant referitoare la preluarea abuzivă și fără titlu a bunului, de către statul român.
3. Asupra modului în care s-a statuat în legătură cu măsura reparatorie, Curtea va reține că ultima critică adusă de apelanta pârâtă este neîntemeiată, față de probatoriul administrat în fond și apel.
asupra aspectului privitor la neadministrarea de către judecătorul fondului a unei expertize care să stabilească, în condiții de contradictorialitate, principalele elemente de identificare a amplasamentului actual al imobilului, a fost administrată în apel o expertiză tehnică topografică, necontestată de părți și care a conchis în sensul că parcela 987 din Planul parcelar al orașului pe anul 1922 se află la 203,50 est de colțul de sud-est al Nord plus 14 către est; că acest teren are dimensiunile identificate în planșa 1 anexă la raport, respectiv, de 17,10 pe latura de nord, 17,40 pe cea de sud, 31,16 pe latura de vest și 32 pe cea de est ( total 5402).
S-a arătat că față de axa căii ferate, imobilul se află la o distanță de 30 de metri, fiind așadar în exteriorul zonei de siguranță a căii ferate astfel cum a fost definită prin art. 29 al. 2 din nr.OUG 12/1998, iar cât privește zona de protecție reglementată prin art. 29 al. 4 din același act normativ, aceasta nu exclude existența unor construcții sau efectuarea unor lucrări edilitare, ci doar notificarea proprietarilor asupra limitei concrete a acestei zone, în fiecare caz în parte și respectarea reglementărilor emise de.
Expertiza a atestat și faptul că pe lotul în cauză sunt în curs de derulare unele lucrări, fiind ridicat un gard de plasă de sârmă pe montanți metalici ce împrejmuiește o platformă betonată pentru o viitoare lucrare în incinta Spitalului Clinic de Recuperare, Medicină Fizică și Nord, 2, ce aparține unității sanitare fiind poziționat la 25-26 sud de terenul în litigiu.
Prin adresa nr. 13248/03.06.2009 a Direcției Administrație Publică Locală din cadrul Primăriei Orașului s-a menționat că platforma betonată și gardul se află în incinta pavilionului, a Spitalului, fiind eliberată în favoarea unității sanitare autorizația de construire nr. 260/2008 pentru efectuarea de reparații capitale, iar prin adresa nr. 2847/07.07.2009, Spitalul Clinic de Recuperare, Medicină Fizică și Nord a comunicat instanței că lotul 987 face parte din domeniul public al statului, fiind dat în administrarea Ministerului Sănătăți Publice conform nr.HG 1705/29.11.2006 - ca teren aferent obiectivului, .
Instituția a mai menționat că acest teren a intrat în proprietatea statului conform. nr. 9/1960, că pentru obiectivul, a existat un proiect de investiții pentru care s-a eliberat autorizația nr. 260/17.12.2008; s-a înaintat totodată documentația ce atestă limitele împrejmuirii efectuate în baza acestei autorizații.
În speță nu s-a probat însă existența unei construcții cu caracter definitiv, care afectează fie și în parte suprafața de teren ce face obiectul prezentului litigiu, iar existența unei autorizații de construire pentru derularea programului de reparații capitale la obiectivul unității sanitare nu exclude aplicarea măsurii reparatorii cu caracter prevalent în accepțiunea Legii nr. 10/2001 - reținută și în primă instanță.
Astfel fiind, Curtea va reține că situația evocată nu se înscrie în sintagma,teren ocupat prevăzută în textul art. 10 din lege, restituirea în natură a imobilului putând fi analizată în cauză ca posibilă și justificată de rațiunea respectării dreptului de proprietate al intimatului reclamant și de împrejurarea că, această modalitate de reparare, răspunde cerinței ce reiese din jurisprudența CEDO, referitoare la asigurarea unei despăgubiri reale, iar nu iluzorii pentru bunul preluat de stat ( cauza Matache și alții vs. România, cauza Faimblat vs. România ).
De altfel documentația depusă în contextul dat de art. 1 al. 5 din Legea nr. 10/2001 de către autoritățile locale atestă că nu există posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru a se da satisfacție în egală măsură interesului privat al intimatului reclamant ( fondat pe dreptul real probat ) și interesului public al continuării lucrărilor la obiectivul arătat.
Pentru toate aceste considerente, în raport de disp art. 296 cod proc. civilă, constatând că nici o critică adusă soluției fondului nu este întemeiată, apelul apelantei pârâte Primăria orașului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul civil declarat de apelanta pârâtă PRIMĂRIA ORAȘULUI, cu sediul în Sud,-, județul C, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în B, strada - nr. 29,. 3, sector 2 și intimatul pârât PRIMARUL ORAȘULUI, cu sediul în Sud,-, județul C, împotriva sentinței civile nr. 1948/6.11.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă - în dosarul nr-, ca nefondat.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond
Tehnored.dec.jud.
17.11.2009
Dact.disp.gref.
5 ex./18.11.2009
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Vanghelița Tase
