Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 405/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2335/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 405
Ședința publică de la 24 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Aurora Herold Petre
JUDECĂTOR 2: Elena Vlad
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelului după casare declarat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr.292 din 19.02.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - contestație Legea nr.10/2001.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 17.06.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 24.06.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată la data de 12 octombrie 2006, contestatorul a solicitat în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului B prin Primarul General, anularea dispoziției emisă de pârâtă în ce privește soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a făcut obiectul dosarului nr. 784, fiind contrară dispozițiilor Constituției și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului precum și obligarea pârâtei să-i restituie în natură terenul în suprafață de 8.000 mp. situat în B,-, sector 2, iar în subsidiar a solicitat să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu o altă suprafață de teren echivalentă valoric precum și măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată (terenuri sau construcții în compensare), a solicitat cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 292 din 19 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr- a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamantul împotriva Dispoziției nr. 6788 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului B prin Primarul General al Municipiului
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel contestatorul, la data de 09 mai 2007, fiind înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 21 mai 2007.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, pe baza probatoriilor administrate, că imobilul ce a figurat în trecut la adresa din- a fost preluat de Fostul S Popular al, conform Decretului-lege nr. 326/1949, Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca urmare a transferului de la Construcții Montaje al, iar construcția situată pe teren a fost demolată în baza deciziei nr. 1677/1962 emisă de Sfatul Popular Raional.
S-a reținut, de asemenea, că restituirea în natură a terenului de aproximativ 8.000 de mp. nu este posibilă pentru două argumente: în primul rând, acesta este cuprins în incinta parcului -, pentru care s-a intabulat dreptul de proprietate publică în favoarea Primăriei Municipiului B, el reprezentând o secțiune din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp. ce figurează în prezent la adresa poștală-, sector 2, iar în al doilea rând rezultat că terenul este afectat și de elemente de utilitate publică (expertiza extrajudiciară relevând că terenul este traversat de un colector de canalizare cu secțiunea de 120/80 cm și de o rețea de termoficare).
Astfel fiind situația terenului și întrucât construcția ce s-a aflat pe acesta a fost demolată, s- apreciat ca fiind corectă respingerea cererii de restituire în natură și propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent adoptată de unitatea deținătoare.
Cât privește posibilitatea compensării bunului solicitat dar imposibil de restituit în natură cu alte bunuri ori servicii pe care unitatea deținătoare să le ofere în schimb, s-a arătat că reprezintă atributul acesteia, doar ea fiind în măsură să aprecieze dacă diferitele bunuri imobile cu regim de proprietate publică a statului sau unității administrativ teritoriale pot face obiectul compensării.
Nu s-a făcut dovada în cauză că intimata ar dispune de astfel de bunuri care să poată fi date în compensare pentru a se concluziona asupra refuzului nejustificat de acordare de astfel de măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.
În motivarea apelului declarat, contestatorul a criticat hotărârea primei instanțe pentru următoarele argumente: concluzia primei instanțe asupra titlului de preluare a imobilului se bazează exclusiv pe o adresă a SC SA, ignorându-se celelalte probe ale dosarului. Această adresă nu e însoțită de actele normative și administrative pe care se sprijină, ea nu vizează trecerea bunului la stat, ci doar de la o entitate la alta și este în contradicție cu adresa nr. - din 13 iulie 2006 emisă de Consiliul Local al sectorului 2 B, cu nota de reconstituire întocmită de intimată și cu documentația cadastrală.
Din toate aceste elemente probatorii rezultă că proprietatea apelantului nu a fost preluată de stat și nu face parte juridic din terenul aferent - de Stat, toate documentele indicate ca titlu de preluare al statului referindu-se la imobilele de până la nr.46,- nefiind menționat în nici unul dintre acestea.
Greșit s-a apreciat că restituirea în natură a terenului este împiedicată de faptul afectării sale de elemente de utilitate publică. Adresele depuse la dosar și emise de și Sa dovedesc că aceste rețele pot fi mutate, ele neputând constitui un impediment la restituirea în natură. Apoi, ele afectează doar o parte infimă din suprafața terenului, pentru restul putându-se dispune în mod evident restituirea în natură.
Din documentele care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate în favoarea intimatei rezultă că aceasta deține documente de preluare pentru mai multe imobile învecinate, dar nu și pentru imobilul ce figurat la adresa din-, ceea ce demonstrează că statul nu are nici un act cu privire la acest teren.
Din aceeași documentație rezultă că terenul pentru care s-a obținut adresa poștală- nu este înregistrat în evidențele cadastrale ca parc, iar construcțiile de pe teren nu sunt menționate ca fiind de uz sau destinație publică.
Intimata a procedat la intabularea dreptului său în mod abuziv înainte de a fi soluționat notificarea ce se formulase pentru terenul în litigiu.
Hotărârea primei instanțe este vădit nelegală, contrară Constituției și Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, sentința apelată încălcă sub mai multe forme dispozițiile Legii nr. 213/1998. În raport de prevederile art.6 alin.1 ale legii, rezultă că terenul în litigiu a fost preluat de stat fără nici un titlu. Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art.3 alin.1, fac parte din domeniul public acele bunuri care îndeplinesc cumulativ și condiția de a fi dobândite de stat sau unitățile administrativ teritoriale prin modurile prevăzute de lege, acestea din urmă fiind descrise prin norma art.7 din același act normativ.
În ceea ce privește terenul în litigiu, nici una din modalitățile prevăzute la art. 7 nu s-a aplicat.
Pe de altă parte, conform art. 3 alin. 4 din Legea nr. 213/1998, pentru toate bunurile din domeniul public al municipiilor trebuie să existe o hotărâre a Consiliului local, în caz contrar, ele aparținând domeniului privat, or în cazul de față o astfel de hotărâre nu există.
Hotărârea primei instanțe aduce atingere dispozițiilor art. 44 alin. 1 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva preluării imobilului de către stat întrucât instanța de judecată avea obligația de a verifica dacă și modul în care au fost respectate condițiile prevăzute în protocol și cele conturate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pentru ca privarea unui proprietar de un bun să nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun.
Prima instanță nu a ținut seama nici de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate și dreptului la un proces echitabil, care a arătat în mod constant, în mai multe cauze pronunțate împotriva României, că Fondul proprietatea nu funcționează încă de o manieră susceptibilă de a ajunge la obținerea unei despăgubiri.
În plus procedura prevăzută în art. 16 al titlului VII din Legea nr. 247/2005 presupune efectuarea unor operațiuni care, în parte, constituie o reluare a operațiunilor efectuate de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, implică perioade mari de timp care s-ar adăuga celor cinci ani scurși de la data formulării notificării.
Această procedură nu asigură o despăgubire rezonabilă și nici certitudine cu privire la aceasta, aduce atingere dreptului la un proces echitabil sub aspectul judecății într-un termen rezonabil și de un tribunal și, în plus, aduce atingere și dispozițiile art.948 Cod civil, întrucât apelantul nu a consimțit niciodată și nu dorește să adere la forma de asociere pe care o presupune Fondul Proprietatea. Acceptarea acestui tip de măsuri reparatorii constituie un act total aleatoriu care implică riscul de a nu obține reparații rezonabile, risc pe care apelantul nu a înțeles să și-l asume.
În plus, unitatea deținătoare era obligată să ofere apelantului, cu prioritate, alte bunuri în compensare, căci ordinea legală de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de art. 10 alin. 10 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, este reglementată prin norme imperative, concluzia decurgând din folosirea sintagmei "vor consta" și din existența obligației stabilită în sarcina primăriilor de a identifica imobilele ce pot fi acordate în compensare.
Era de datoria intimatei dovedirea inexistenței bunurilor care pot fi acordate în compensare, dar intimata nu a administrat nici o probă în acest sens.
Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, prin decizia civilă nr.704/A/8.11.2007, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul apelant împotriva acestei sentințe, reținând că:
Într-adevăr, prima instanță identifică în mod eronat Decretul - Lege nr. 326/1949 și Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca reprezentând actele normative și administrative de preluare în proprietatea statului imobilului teren și construcție situate la fosta adresă-, când, în realitate, în baza acestor acte juridice s-a realizat doar transferul imobilului de la Construcții Montaje al în administrarea Sfatului Popular al, ceea ce înseamnă că bunul fusese preluat de stat la o dată anterioară acestui moment.
Singurele informații cu privire la soarta imobilului anterior anului 1961 sunt furnizate de înscrisurile aflate în dosarul de fond, filele 123 - 129, din acestea rezultând că în baza certificatului emis de Primăria Municipiului B, Serviciul Exproprieri, prin Decizia nr. 34772 din 06 februarie 1946 s-a hotărât exproprierea unei porțiuni de teren în suprafață de 946,64 mp. din imobilul proprietatea domnului Gh. D din-. Întrucât a intervenit stabilizarea monetară, formele de expropriere nu au mai fost perfectate.
La nivelul anului 1952 figurează ca titular de rol al imobilului, de această dată cu teren în suprafață de 7.000 mp. și un depozit ocupat în întregime de Ministerul Afacerilor Interne, tot autorul apelantului.
Prin adresa nr. - din 16 ianuarie 1956 emisă de Ministerul Afacerilor Interne către Ministerul Finanțelor se face precizarea că proprietarul de la acea dată al imobilului a părăsit țara și necunoscându-se situația juridică a imobilului, se propunea inițierea demersurilor necesare pentru a se trece bunul în proprietatea statului, conform Decretului nr.1 11/1954.
Dar concluzia asupra modalității în care bunul a fost preluat de la proprietarul său originar nu induce automat și concluzia asupra posibilității restituirii acestuia în natură întrucât acest tip de măsură reparatorie căreia Legea nr. 10/2001 îi recunoaște întâietatea în raport cu celelalte tipuri de măsuri recunoscute ca posibile, nu se determină în raport de caracterul preluării, ci în raport de situația de fapt și cea juridică a bunului solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, la momentul formulării notificării. Acest principiu este general valabil după cum este vorba despre bunuri preluate abuziv dar cu titlu sau de bunuri preluate abuziv, fără titlu, chiar având la bază o preluare de facto, cum este cazul în speță.
Prin urmare, aprecierile făcute de prima instanță asupra actelor de preluare a imobilului în litigiu nu au avut cum să împieteze asupra stabilirii tipului de măsură reparatorie care poate fi acordată apelantului căci așa cum s-a precizat și cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 9 - 18 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, în lămurirea acestui aspect hotărâtoare sunt situațiile de fapt și cea juridică a bunului la data notificării și, în cazuri izolate, la data soluționării notificării.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că toate elementele probatorii ale cauzei inclusiv expertiza extrajudiciară întocmită de expert la solicitarea contestatorului, au confirmat că terenul vizat de acesta reprezintă o secțiune din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp ce constituie obiectivul "Parcul -", proprietate publică a Municipiului B, având în prezent adresa poștală-, sector 2. Terenul ocupă partea de nord-est a Parcului - și, s-a constatat prin aceeași expertiză, este traversat de un colector de canalizare cu secțiunea 120/180 cm și de o rețea de termoficare 2 Dn 400 mm, schițele aflate la filele 138 și următoarele fiind relevante cu privire la locul amplasării imobilului.
Chiar dacă din cuprinsul notei privind situația "Parcului -" aflată la fila 8 dosar nu se identifică nici o referire concretă la actele normative ori administrative care au fost emise cu privire la terenul ce a figurat la adresa din-, nu înseamnă că acest teren nu a fost inclus în obiectivul "Parcul -".
Așa cum s-a reținut anterior, în temeiul Decretului - Lege nr.326/1949 și Deciziei nr.91/25.01.1961 încă din anul 1961 terenul în discuție a fost trecut în administrarea Sfatului Popular al, așa cum s-a întâmplat și în cazul celorlalte terenuri menționate în amintită notă, ce au fost preluate de același S Popular de la diverse ministere și alte entități juridice pentru ca, în final, pe teritoriul acestora Sfatul Popular al să organizeze Parcul " de Stat", inaugurat în anul 1962 (potrivit înscrisului de la fila 22 dosar fond) și trecut mai târziu, respectiv în anul 1963 în administrarea Administrației parcurilor, și pepinierelor centrale
Este, de asemenea, relevant de reținut pentru aspectul cercetat, că la data inaugurării sale parcul însuma o suprafață de 26,47 ha, în timp ce în prezent suprafața acestuia este de doar 143.808,49 mp.
Prin dispoziția contestată în cauza de față unitatea deținătoare a reținut un singur argument care a determinat imposibilitatea restituirii terenului în natură (construcția aflată pe acesta fiind deja demolată): pe baza notei de reconstituire s- stabilit că terenul solicitat se află înglobat în incinta Parcului -.
La acest argument al intimatei, pe baza probelor administrate, tribunalul a mai reținut un motiv: terenul este traversat de un colector de canalizare și de o rețea de termoficare.
Sigur că, în prezența doar a acestei situații particulare care ar fi grevat terenul ce a aparținut autorului apelantului s-ar fi putut lua în discuție posibilitatea sa de a obține o restituire integrală în natură și, în tot cazul, a unei restituiri parțiale, în limita suprafeței de teren neafectată de conductele de apă și rețele de termoficare.
Însă dincolo de grevarea parțială a terenului de prezența acestor elemente de construcții ce constituie domeniu public municipal, Curtea a apreciat că elementul hotărâtor care se opune restituirii bunului în natură este dat de împrejurarea că acesta constituie parte a obiectivului "Parcul -", astfel cum a rezultat în mod unanim din toate probele dosarului.
Cât privește temeiul legal care nu permite restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv în astfel de cazuri, el este dat de norma art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, potrivit cu care "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților lezate și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În conformitate cu prevederile punctului 10.3 din HG nr. 250/2007, sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității și anume: căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
Principiul neretroactivității legii civile noi, consacrat și prin dispoziția art.15 alin.2 din Constituția revizuită, impune raționamentul că regulile și exigențele instituite prin dispozițiile Legiinr.213/1998 sunt aplicabile raporturilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, neputându-se pretinde a exista o hotărâre a consiliului local de declarare a "Parcului -" ca fiind bun de uz sau interes public local în condițiile în care acesta a fost înființat în anul 1962, adică la o epocă la care nu existau conceptele de domeniu public și privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale și nici conceptul de descentralizare a organizării administrative teritorială a țării.
Pe lângă normele juridice prin care legea își propune să reglementeze pentru viitor raporturile juridice ce cad sub incidența sa, ea cuprinde și un set de norme declarative, prin care stabilește doar cu titlu exemplificativ care este regimul juridic al bunurilor preexistente la data intrării sale în vigoare.
Astfel, din conținutul art. 3 alin. 4 din lege se înțelege că fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și al municipiilor bunurile prevăzute la punctul III din anexă, adică cele declarate ca atare prin lege, și alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local.
Este evident că această din urmă categorie se referă la acele bunuri care este posibil ca pe viitor să facă parte din domeniul public al comunelor, orașelor sau municipiilor, în privința lor fiind necesară declararea utilității publice printr-o hotărâre a consiliului local.
Ca bun preexistent la data intrării în vigoare a legii și având prin natura sa o destinație de a servi nevoilor unei comunități, "Parcul -", ca și alte parcuri existente pe raza Municipiului B, face parte din prima categorie a bunurilor menționate de art.3 alin.4, adică cele enumerate la pct. III din anexa legii, respectiv parcurile publice (art. III pct.2 din anexă).
Curtea a apreciat că prin decizia contestată și prin hotărârea apelată nu s-a adus atingere nici prevederilor art. 44 alin. 1 și 2 din Constituția revizuită și nici celor ale Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât recunoașterea dreptului de proprietate invocat de apelant nu se poate face după o durată de aproximativ 60 de ani cu ignorarea absolută a transformărilor de ordin fizic și juridic pe care le-a suferit în timp bunul său și nici cu sacrificarea deplină a realităților actuale.
Chiar dacă bunul ce a aparținut autorului apelantului a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, cu încălcarea fățișă a oricăror garanții ale dreptului său de proprietate, întrucât terenul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001 a făcut din anul 1962 și face și astăzi parte din obiectivul "Parcul -", bun de interes public și care face parte din domeniul public al Municipiului B, declarat ca atare prin lege (Legea nr. 213/1998), asigurarea restituirii sale în natură astăzi nu este posibilă, conform prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată și a punctului 10.3 din HG nr. 250/2007.
Este nerelevant în cauză atât faptul intabulării dreptului de proprietate asupra acestui obiectiv în favoarea Primăriei Municipiului B, pe durata de soluționare în fază administrativă a notificării apelantului, cât și conținutul înscrierilor din documentația cadastrală întrucât nici unul din aceste două elemente nu sunt ele cele care conturează natura și regimul juridic al bunului în discuție, iar potrivit Legii nr.7/1996 înscrierile în cartea funciară nu au efecte constitutive, ci doar de opozabilitate.
Nici criticile privitoare la modul de concepere prin lege a mecanismului de asigurare a dezdăunării foștilor proprietari, critici relative la nefuncționarea Fondului Proprietatea și la caracterul aleatoriu al reparațiilor materiale ce pot fi efectiv încasate, nu pot conduce la o schimbare a soluției adoptate în cauză întrucât acestea se referă la o etapă procedurală ulterioară celei de față, respectiv cea în care se va pune în concret problema valorificării dreptului stabilit al apelantului, de a obține în schimbul bunului său măsuri reparatorii prin echivalent.
Curtea a apreciat că, față de prevederile clare ale Legii nr.10/2001 și de regimul de ordine publică sub care se află în prezent bunul vizat de apelant, imperfecțiunile mecanismelor de asigurare a încasării măsurilor reparatorii prin echivalent, mecanisme create prin Legea nr.10/2001 republicată și prin titlul VII al Legii nr.247/2005, nu pot totuși deschide apelantului calea restituirii bunului în natură.
Și aprecierea judecătorului fondului asupra posibilității acordării apelantului de măsuri reparatorii prin echivalent în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii sunt corecte.
Contrar susținerilor apelantului, întrucât dovedirea inexistenței bunurilor care ar fi putut fi acordate în compensare de către intimată, se referă la un fapt negativ, a cărui dovadă nu ar putea fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv contrar, regulă de natură să schimbe sarcina probei de la intimată la apelant, Curtea a opineat în sensul că revenea în sarcina apelantului dovedirea existenței de astfel de bunuri la dispoziția intimatei pentru că din acest fapt conex să se deducă refuzul său nelegal de a asigura în acest fel repararea prin echivalent a dreptului de proprietate invocat și dovedit în procedura de față.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins ca nefondat apelul declarat.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs contestatorul la data de 15 septembrie 2008, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de31 ianuarie 2008.
Prin decizia nr. 4947 din 15 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de APEL BUCUREȘTI.
Prin această decizie s-a statuat ca instanța de trimitere, în rejudecare, să dispună efectuarea unei expertize topografice, care să aibă în vedere toate actele prezentate de părți, planul cu inventarul domeniului public, în care este situat terenul în litigiu și administrarea oricărei probe necesară clarificării situației actuale a terenului, pentru a nu fi încălcat principiul restituirii în natură, dar nici ca acesta să fie aplicat abuziv și să fie puse în pericol situații de fapt și de drept statornicite, echilibrul și stabilitatea raporturilor juridice existente.
S-a dispus totodată ca instanța să pună în vedere părților să facă și dovezi cu înscrisuri în legătură cu faptul dacă există sau nu terenuri libere pentru a fi acordate în compensare,
Curtea, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize topografice cu următoarele obiective: identificarea terenului cu arătarea suprafeței și a vecinătăților acestuia; să se precizeze care este situația actuală a acestuia; să se indice care este valoarea de circulație; să se stabilească dacă terenul este sau nu inclus în Parcul - și în caz afirmativ, în baza căror temeiuri legale; să se stabilească împrejurările referitoare la eventualele utilități care îl străbat - arătându-se terenul liber de utilități și în ce măsură acestea pot fi reamplasate la marginea proprietății, precum și în ce măsură acestea afectează restituirea în natură a terenului.
Examinând sentința recurată numai în limitele casării, conform dispozițiilor art.315 Cod de procedură civilă, Curtea reține caracterul nefondat al apelului pentru următoarele considerente:
Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, rezultă că terenul ce a aparținut autorului reclamantului este situat în Parcul -, în partea de nord - est, adiacent Bulevardului - - și alee blocuri de locuințe, este ocupat de vegetație și alei pietonale, fiind traversat de la sud la nord de o rețea de canalizare de mari dimensiuni și una de termoficare (filele 21 - 26).
Potrivit dispozițiilor art.10.3 din nr.HG250/7.03.2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, înainte de a dispune orice măsură în legătură cu acordarea măsurilor reparatorii, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și, totodată, de a verifica destinația actuală a imobilului solicitat și a subfeței acestuia pentru a nu fi afectate amenajările de utilitate publică destinate a deservi nevoilor comunității.
Sintagma "amenajări de utilitate publică" are în vedere, în accepțiunea legiuitorului, pe lângă dotările sub și supraterane, și parcurile și grădinile publice, precum și amenajările de spații verzi din jurul blocurilor de locuit.
În speță, așa cum s-a reținut anterior, terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea este amenajat ca parc și este destinat a deservi ansamblul de locuințe din zonă.
Conform actelor de la doar, terenul a fost trecut în proprietatea statului prin deciziile nr.8521/1961, 4768/1960 și 9733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în cartea funciară nr.13073, conform încheierii de intabulare nr.14092/13.09.2004 (filele 10 - 14 dosar fond).
Prin urmare, nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, fără a fi puse în pericol aceste situații de fapt statornicite, echilibrul și stabilitatea raporturilor juridice stabilite.
În ceea ce privește existența unor terenuri libere ce s-ar putea oferi în compensare, s-au solicitat relații în acest sens, dar Primăria nu a dat răspuns, iar apelanta nu a mai insistat în obținerea acestor relații. Ca atare, Curtea consideră că la momentul soluționării apelului nu există bunuri de dat în compensare, dată fiind și poziția procesuală a reprezentantului intimatei.
Neîntemeiată este și cererea subsidiară formulată de apelantă privind obligarea intimatei la plata unor despăgubiri bănești în cuantumul stabilit de către expertiza tehnică evaluatoare realizată în cauză de expert, întrucât prin dispoziția nr.6788/14.11.2006 (fila 85 dosar fond) s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Acestea urmează a fi acordate potrivit Legii nr.247/2005, titlul VII, care prevede regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, lege care stabilește și căi de atac diferite împotriva hotărârilor astfel emise.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelantul - reclamant domiciliat în B,-,. 1, sector 3, împotriva sentinței civile nr.292 din 19 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 iunie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
.F/.
4ex./13.07.2009
3.-
Președinte:Ioana Aurora Herold PetreJudecători:Ioana Aurora Herold Petre, Elena Vlad
