Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 481/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1877/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.481
Ședința publică de la 12 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelurilor declarate de apelantul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și de către apelanta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.702 din 15.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-.
are ca obiect - Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al apelantei-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr.319.981/08.10.2009 emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar, lipsind apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.242 pct.2 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul apelantei-reclamante declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantei-reclamante, susținând oral motivele de apel depuse în scris la dosar, solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a hotărârii atacate și dispunerea acordării de măsuri reparatorii, în baza Legii nr.10/2001, pentru imobilul situat în B,-,.1,.3, sector 1, fără cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește apelul declarat de apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, solicitând instanței de judecată ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la soluționarea notificării nr.3036/09.11.2001, cu obligarea acestuia să emită dispoziție de propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, cu privire la imobilul situat în B,-,.3,.1, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin notificarea nr.3036/09.11.2001, a solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menționat mai sus, pe rolul Primăriei Municipiului B formându-se dosarul nr.3945 conexat cu dosar 42211 în care a depus toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor.
Imobilul a aparținut autoarei reclamantei, așa cum rezultă din procesul - verbal de carte funciară nr.2561/1940, iar ulterior calitatea de fost proprietar asupra imobilului s-a transmis asupra reclamantei prin succesiunile succesiv dezbătute, conform certificatelor de moștenitor nr.130/1969, nr.84/1972, nr.696/1988 și 86/1999.
Imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr.92/1950, autoarea reclamantei figurând la poziția nr.844 în lista anexă la decret.
Pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea reclamantei în termen de 60 de zile de la depunerea actelor doveditoare, în conformitate cu art.25 din Legea nr.10/2001, astfel că refuzul Primăriei Municipiului B de a emite dispoziția motivată de acordare a măsurilor reparatorii este nejustificat și abuziv.
În drept au fost invocate dispozițiile art.25 și următoarele din Legea nr.10/2001 republicată, Deciziile nr.XX/12.12.2005, nr.IX/20.03.2006 și nr.XX/19.03.2007, pronunțate în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În dovedire reclamanta a depus la dosar un set de înscrisuri în copie certificată în dovedirea calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 nu a fost respectat întrucât reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nu au făcut dovada unei astfel de precizări, deși între unitatea deținătoare și persoanele interesate s-a purtat corespondența prevăzută de lege. Termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, norma legală invocată având un caracter dispozitiv și nu imperativ, depășirea acestui termen putând fi cel mult sancționată cu obligarea unității deținătoare la despăgubiri. Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă, și, în cazul în care se va constata că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită și nu se poate dispune restituirea în natură, urmează a fi emisă doar o dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin sentința civilă nr.702/15.05.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, a obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 pentru imobilul situat în B,-,.1,.3, sector 1.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanta a formulat către pârât o cerere de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, pentru imobilul din B,-,.1, sector 1, cerere făcuta prin notificarea nr.3036/09.11.2001 prin care a solicitat despăgubiri bănești. Totodată, reclamanta a formulat și notificarea nr. 325/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a aceluiași imobil.
Este incontestabil că Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, permite, după cum reiese din analiza coroborata a art.22 și art.23, depunerea înscrisurilor doveditoare până la data soluționării notificării. Aceasta dispoziție are însă caracter de favoare pentru reclamantă, oferindu-i posibilitatea de a completa materialul probator adus în sprijinul cererii lor chiar și după introducerea acesteia, mergându-se până la momentul soluționării ei. Însă aceasta dispoziție de favoare pentru reclamantă nu poate fi invocată de pârât ca un motiv al nesoluționării cererii reclamantei, căci altfel respectiva dispoziție ar fi golită de conținut, sau mai bine zis, dintr-un beneficiu acordat reclamantei ar fi transformată într-o obligație, într-un impediment plasat în calea soluționării cererii adresate pârâtului. Evident, o asemenea denaturare a scopului și spiritului actului normativ în discuție nu este posibilă.
Pârâtul este ținut să răspundă cererii reclamantei, fie în sensul acordării măsurilor reparatorii, fie în sensul respingerii cererii, în funcție de cuprinsul dosarului constituit, pentru ca astfel reclamanta să beneficieze de măsurile prevăzute de Legea nr.10/2001, inclusiv de a ataca decizia sau dispoziția de soluționare a cererii în cazul în care aceasta le este nefavorabilă, posibilitate oferită de Legea nr.10/2001 (art.26).
Având în vedere situația de fapt reținută și în considerarea dispozițiilor legale enunțate, constatând că pârâtul nu a dat curs notificării adresate de reclamantă, în termenul stabilit de lege, așadar nu s-a pronunțat prin decizie sau dispoziție motivată, astfel cum prevede art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 republicată, instanța, văzând și dispozițiile art.1073 și următoarele Cod civil, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să răspundă la notificare în conformitate cu dispozițiile anterior amintite.
Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului solicitat, situat în B,-,.1,.3, sector 1, întrucât acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1755/1996, față de art.1 alin.2 și art.11 și art.18 din Legea nr.10/2001, chiar reclamanta solicitând obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții de propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, (conform cererii precizatoare aflată la fila 87 dosar), calitatea acesteia rezultând din actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr.14505/09.04.1939 și din certificatele de moștenitor nr.130/1969, nr.84!l972, nr. 696/1988 și 86/1999.
În raport de opțiunea exprimată de reclamantă, potrivit legii, pentru această variantă de restituire prin echivalent a imobilului, tribunalul a apreciat că trebuie să se țină seama la stabilirea cuantumului acestor despăgubiri și la acordarea propriu-zisă a sumei ce li se cuvine cu acest titlu foștilor proprietari, de prevederile imperative ale Legii nr.247/2005, intrată în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, inclusiv în ceea ce privește procedura specială instituită în acest scop, prin Titlul VII (art.16 și următoarele) al legii.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta, criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv în mod greșit instanța a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005 și nu acordarea de despăgubiri, cum în mod corect trebuia soluționată cererea și pârâtul care a arătat că analizând în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretând în mod eronat dispozițiile art.21 - 25 din Legea nr.10/2001, instanța de fond l-a obligat să emită o dispoziție prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, în raport de criticile formulate și de materialul probator administrat în cauză, Curtea a constatat că apelurile sunt nefondate și în baza art.296 Cod procedură civilă le-a respins pentru următoarele considerente:
Cererea introductivă de instanță, precizată la 20.03.2009, are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în B,-,.3,.1, sector 1, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil să se propună acordarea de măsuri reparatorii.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, fiind preluat de la autoarea sa.
Deși a formulat notificări în baza Legii nr.10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului, pârâtul nu a răspuns fiind depășit termenul legal prevăzut de art.25 alin.1 din lege.
În dovedirea cererii apelanta a depus acte de proprietate, copie după Decretul nr.92/1950, prin care imobilul a trecut în proprietatea statului, acte de stare civilă prin care face dovada că este moștenitoarea autoarei sale pe numele căreia a fost naționalizat imobilul la poziția 844, cele două notificări transmise prin intermediul executorului judecătoresc la 21.06.2001 și 09.11.2001, aflate la filele 34 - 35 din dosarul de fond, copie după contractul de vânzare - cumpărare nr.1755/29626/26.11.1996, prin care apartamentul nr.3 situat în B,-,.1, sector 1 fost înstrăinat chiriașei, dosarul de la Primăria Municipiului
În fața instanței fondului pârâtul a depus la dosar întâmpinare la 23.12.2008, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, apreciind că, față de normele legale, depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu.
Curtea a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.1 alin.2 și art.18 lit.c din Legea nr.10/2001.
Astfel, din probele administrate în cauză rezultă că imobilul în litigiu a fost înstrăinat chiriașului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, astfel că nu mai este posibilă restituirea în natură și devin aplicabile prevederile art.18 din Legea nr.10/2001 care arată că în acest caz măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
În mod corect instanța fondului a aplicat dispozițiile art.18 lit.c coroborate cu dispozițiile art.1 alin.2 care arată că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Chiar și apelanta - reclamantă atât prin notificările depuse în anul 2001 - filele 34 - 35 din dosarul de fond, cât și prin cererea formulată în fața instanței fondului, astfel cum a fost precizată la 20.03.2001 a arătat că în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă solicită acordarea de măsuri reparatorii.
Față de exprimarea expresă de reclamantă a cererii sale, în mod corect instanța fondului a reținut că la stabilirea cuantumului despăgubirilor și la acordarea propriu zisă a sumei vor fi avute în vedere prevederile imperative ale Legii nr.247/2005, în vigoare la momentul soluționării contestației formulate de petentă, inclusiv în ceea ce privește procedura specială instituită în acest scop prin Titlul VII art.16 și următoarele al legii.
În acest sens sunt și cele două decizii invocate de apelantă prin motivele de apel, respectiv Decizia nr.XX/2007 și nr.LII/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.
La pronunțarea acestei soluții, Curtea a avut în vedere împrejurarea că prin Legea nr.247/2005 s-au adus modificări normelor de drept material din Legea nr.10/2001, care urmăresc restrângerea sferei măsurilor reparatorii prin echivalent susceptibile a fi acordate în temeiul Legii nr.10/2001.
Față de aceste considerente, Curtea nu a putut reține criticile formulate de reclamantă prin motivele de apel, astfel că apelul acesteia a fost respins ca nefondat.
Cu privire la apelul declarat de apelantul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, Curtea a constatat că acesta este nefondat și l-a respins.
Curtea a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.25 din Legea nr.10/2001.
Procedura soluționării notificărilor este reglementată în mod expres prin dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001.
Apelantul avea obligația să soluționeze cererea în termen de 60 de zile de la data notificării față de mențiunea expresă din cuprinsul notificării aflată la fila 34 din dosarul de fond din care rezultă că odată cu notificarea apelanta - reclamantă a depus titlul de proprietate asupra terenului și acte de stare civilă.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației apelantului de a se pronunța asupra cererii de restituire are două date de referință de la care începe să curgă, respectiv data depunerii notificării sau data depunerii actelor doveditoare.
Cum din cuprinsul notificării rezultă că odată cu notificarea au fost depuse și titlul de proprietate și acte de stare civilă, termenul de 60 de zile prevăzut în mod expres de lege a început să curgă de la 21.06.2001, dată la care apelantul a confirmat că a primit notificarea.
Dacă apelantul aprecia că actele depuse de apelanta - reclamantă sunt insuficiente avea obligația să îi comunice în scris că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de completarea materialului probator.
Această obligație expresă a apelantului este prevăzută în mod expres în HG nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 în art.25 pct.1 alin.4 instanța fondului făcând o corectă aplicare a acestui text legal și reținând în mod corect că modalitatea de răspuns la notificare cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative și nu au caracter de recomandare.
Lipsa răspunsului la notificare a afectat interesele apelantei - reclamante și a lipsit-o de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Apelantul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL nu a făcut nici o dovadă din care să rezulte că a comunicat apelantei - reclamante faptul că documentația depusă este insuficientă pentru emiterea deciziei de restituire, astfel că nu se poate reține că ar beneficia de o prorogare a termenului de 60 de zile prevăzut de lege, prorogare ce poate opera cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite.
Conform prevederilor art.24 din Legea nr.10/2001, republicată, în absența unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar potrivit alin.2 al aceluiași articol, în absența unor probe contrare persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Dispozițiile privitoare la prezumția de proprietate au fost introduse în urma modificării Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/22.07.2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, aplicabile și în procesele în curs de judecată, dispoziții de care urmează ca apelantul să țină cont la momentul soluționării notificării.
În apelul declarat apelantul MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL a invocat dispozițiile art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cauza Golder contra Regatului Unit din 1975 arătând că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.
Pentru a putea aplica direct jurisprudența CEDO, Curtea este obligată să constate că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.11 și 20 din Constituția României, prin care să verifice concordanța între drepturile fundamentale prevăzute în Constituția României și jurisprudența CEDO ca organ care deține monopolul interpretării Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, așa cum sunt consacrate în legislația internă, respectiv art.21 din Constituția României, sunt conforme cu prevederile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, nici această critică formulată de apelant nu a condus la admiterea apelului.
Este adevărat că limitele și conținutul dreptului de proprietate sunt stabilite de lege conform art.44 alin.1 din Constituția României.
Dar, normele legale analizate au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Față de aceste considerente, nu pot fi reținute criticile apelantului MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL privitor la natura termenului de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001 și depunerea actelor de proprietate și stare civilă în favoarea apelantei - reclamante operând o prezumție de proprietate, din filele 7-10 ale dosarului de fond rezultând că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelantul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și de către apelanta - reclamantă, cu domiciliul ales în B,- A, parter, sector 1, împotriva sentinței civile nr.702/15.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.
.
4 ex./22.10.2009
TB-3 -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Fănica Pena
