Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 51/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr.51/
Ședința publică de la 03.03.2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Monica Costea
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanta reclamantă, domiciliată în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1529 din 20 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă PRIMARIA C PRIN PRIMAR, având ca obiect Legea 10/2001.
Dezbaterile asupra fondului au fost consemnate în încheierea de ședință din 25.02.2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea formulată reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului C solicitând anularea Dispoziției nr.3440/2002 emisă de Primarul Municipiului Constanta și restituirea în natură a terenului situat în judetul Constanta, Plaja, lotul nr.1,careul nr.54.
Tribunalul Constanța, sectia civilă prin sentința nr.607 din 21 mai 2003 a admis exceptia lipsei capacității de folosință a Primăriei Municipiului Constanta și a respins contestatia ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință.
Contestatoarea a fost obligată la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanta de fond a retinut că primăria nu are capacitate de folosință, întrucât Legea nr.215/2001, privind administratia publică locală nu-i recunoaște acesteia dreptul de persoană juridică.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr.93/C din 23 noiembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constantas -a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta împotriva sentintei civile nr.607/21 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Instanța a retinut că Primăria Municipiului Constanta neavând capacitate juridică deplină potrivit art.19 din Legea nr.215/2001 contestatia poate fi solutionată în contradictoriu cu Municipiul
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.
Prima critică se întemeiază pe prevederile art.304 pct.9 cod pr.civilă sustinându-se că în temeiul Legii nr.10/2001 între persoana îndreptățită și entitatea obligată la restituirea în natură se năștea un raport obligational, obligatia de retrocedare fiind îndeplinită prin intermediul primarului.
C de-al doilea motiv de recurs este subsidiar și recurenta l-a întemeiat pe prevederile art.304 pct.7 Cod pr.civilă, în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Solutionând recursul, Înalta Curte de Casatie și Justiție a pronunțat decizia nr.4339 din 4 mai 2006 prin care a admis recursul declarat de reclamanta.
S-a casat decizia civilă nr.93/C din 23 septembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Constanta precum și sentința civilă nr.607 din 21 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Constanta și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Constanța.
Pentru a pronunța această hotărâre instanta supremă a retinut că Primăria Constanta are calitatea procesual pasivă de a sta în proces.
Pe rolul Tribunalului Constanta cauza a fost înregistrată sub nr-.
Solutionând pe fond cauza, tribunalul a pronunțat sentința civilă nr.1529 din 20 septembrie 2007 prin care a respins ca nefondată actiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta primăria Constanta prin primar,
Pentru a pronunța această hotărâre, instanta de fond a retinut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile Legii nr.10/2001, întrucât imobilul din litigiu nu a fost preluat în mod abuziv acesta intrând în proprietatea statului urmare a rezolutiunii deplin drept a contractului de vânzare-cumpărare întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligatiile contractuale,(pact comisoriu de gradul IV).
În termen legal împotriva sentintei civile nr.1530 din 20 septembrie 2007 a declarat apel reclamanta ca fiind nelegală.
Motivează apelul arătând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea gresită a legii întrucât la desființarea contractului de vânzare-cumpărare, interventia instantei se impunea cu necesitate, nu cum gresit s-a retinut că s-a desființat de drept urmare a pactului comisoriu de gradul IV înserat în contract.
Deși instanta de fond a retinut ideea neinterventiei instantei în cazul pactului comisoriu de gradul IV a procedat la examinarea condițiilor desființării conventionale a contractului de vânzare-cumpărare ajungând la concluzia că desființarea acestuia se datorează culpei reclamantei.
Instanța nu a avut în vedere că edificarea constructiei nu se datorează culpei reclamantei ci războiului în care era angrenată România și o punea în imposibilitatea îndeplinirii obligatiei contractuale.
După război a urmat instaurarea unui alt regim care a avut drept urmare modificarea regimului proprietății, nationalizarea imobilelor, toate acestea constituind piedici în edificarea constructiei.
În concluzie, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea edificării constructiei urmare a fortei majore.
Pentru considerentele expuse apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentintei apelate și pe fond admiterea actiunii așa cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul intimat a invocat exceptia tardivității contestatiei formulate la instanta de judecată.
Conform art.137 Cod Cod pr.civilă instanța se va pronunța cu prioritate asupra exceptiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot cercetarea în fond, a pricinii.
În referire la exceptia tardivității contestatiei se constată că aceasta este nefondată întrucât pârâtul nu a depus nici un înscris din care să rezulte data comunicării deciziei în raport de care se poate stabili dacă reclamanta a formulat sau nu contestatia în termen.
În această situație instanța constată că aceasta a fost formulată în termenul prevăzut de lege, imediat după ce a luat cunoștință de continutul deciziei contestate.
De altfel potrivit dispozițiilor art.296 Cod pr.civilă apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată.
Pentru cele relatate mai sus, instanța va respinge exceptia invocată de pârât ca nefondată.
Judecând pe fond apelul, în baza motivelor de apel formulate, instanța constată că acesta este nefondat pentru următoarele:
Reclamanta a dedus judecătii încălcarea dreptului de proprietate asupra unui teren în suprafață de 480,60 situat în, lotul nr.1, careul nr.54.
Actul de vânzare-cumpărare în anul 1937 a fost încheiat de către autorul reclamantei (pentru aceasta) în calitate de cumpărător și Primăria Constanta, în calitate de vânzător, în condițiile generale de vânzare-cumărare stabilite prin Decizia nr.25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanta aprobată prin Decretul nr.76/1906 în care se stipula că terenurile situate în Zona din Statiunea se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o în termen de patru ani, prelungit la șase ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Condițiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr.25/1905 contin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligatii asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, fără nici o altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV desființarea conventiei realizându-se de drept, fără interventia instantei de judecată.
Din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 480,60 mp reprezentând lotul nr.1, careul 54 în aceleași condiții, vânzătorul aducând la cunoștința cumpărătorului că "terenul se vinde cu obligatia, pentru cumpărător, de a construi în condițiile fixate de Primărie, în termen de 4 ani, astfel că la expirarea termenului de plată a pretului și această obligatie de a construi să fie împlinită". Nerespectarea acestei obligatii era sanctionată cu vânzării, fără judecată sau punere în întîârziere.
Pactul comisoriu înserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1937 de autorul reclamantului, care contine clauza potrivit căreia vânzarea se desființează "fără somatie, judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător", în cazul în care partea nu își îndeplineste obligatia de a construi în termen de patru ani (ulterior șase ani) este, după termenii folositi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligatia să fi fost adusă la îndeplinire.
În prezenta unui asemenea pact, rolul instantei de judecată sub aspectul aplicării sanctiunii rezolutiunii, este înlăturat în totalitate. operează de drept, fără a fi necesară interventia instantei, sanctiunea deasființării contractului fiind efectul direct al executării obligatiei debitorului.
De aceea se retine că nu era necesară interventia instantei pentru a pronunța contractului, pentru că, prin voința părtilor, s-a renunțat cu anticipatie la caracterul judiciar al rezolutiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezolutiunii, ci doar va constata că contractului a avut loc de plin drept.
În privința momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost înserat un pact comisoriu expres de gradul IV aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective, neexecutarea obligatiilor unei părti, dar și ca efect al manifestării vointei creditorului de a face efectivă această sanctiune.
Manifestarea de voință a creditorului, de a face efectivă sanctiunea rezolutiunii, a fost exprimată în 1958, prin decizia nr.22043.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de nationalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum gresit sustine reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria Constanta de a da eficientă pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezolutiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Este adevărat că Decizia nr.22043/1958 nu face referire expresă și nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Statiunea dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută contestatoarei face parte din suprafata de teren cuprinsă între și Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor Comunei C în 1905.
Până la momentul emiterii Deciziei nr.22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoilenic voința de a da eficientă pactului comsoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligatia, ori putea face dovada că, deșu a încercat să își execute obligatia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de fortă majoră.
Se retine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligatia de a construi a fost încheiat în anul 1937 iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obtinerea autorizatiilor necesare edificării unei constructii.
Ulterior, după terminarea războiului, prin nr.15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanta a aprobat prelungirea termenului de constructie pe locurile de casă de pe plaja, până la 1 decembrie 1947.
Dacă pentru perioada razboiului (1941-1945 se retine că neexecutarea constructiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de fortă majoră, să își îndeplinească obligatiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligatiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția Deciziei nr.22043/1958, prin care vânzătorul și-a manifestat vointa de a da eficientă pactului comisoriu de gradul IV.
Se retine că prin nr.15493 din 21 noiembrie 1945 autoritățile locale, recunoscând existenta, în timpul razboiului a unei crize de materiale de constructie, a lucrărilor specializate în constructia de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a constructiei de locuinte, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja, cu începere de la data acestei decizii și până la 1 decembrie 1947 și nu au impus interdictii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus mentionate.
Legea nr.4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi timp de doi ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi acest teren.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr.215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor constructii în ziona dobrogei, în art.13 din lege prevzându-se obligatia ca "orice lucrare, constructire, plantatie pe care un particular ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de ministerul Apărării Nationale și Ministerul și, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerintelor apărării nationale".
Ori, în cauză se retine că apelanta nu a făcut dovada că a fost împiedicată să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizatiei de constructie, i s-au respins cererile de către cele două ministere, implicate în realizarea măsurilor necesare apărării țării (fapt retinut și de către instanta de fond).
De altfel, deși apelantele prin motivele de apel, arată că edificarea.nu s-a realizat întrucît era o perioadă tensionată, exista riscul ca după construire să fie natioalizată clădirea folosită de statul român.
Așa fiind, motivele invocate de către apelantă constituie un eveniment de fortă majoră, care să o fi împiedicat să solicite eliberarea autorizatiei de construire și să realizeze constructia pe terenul cumpărat până la momentul expirării optiunii vânzătorului de a rezolutiona contractul.
Se retine, pentru considerentele expuse mai sus, că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de către stat de la reclamantă, prin Decizia nr.22043/1954, ci urmare a rezolutiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare întrucît nu și-a executat obligatia contractuală de a ridica constructia în termenul stabilit de către vânzător.
Neexecutarea acestei obligatii se datorează culpei exclusive a reclamantei, în cauză neintervenind nici un caz de fortă majoră care să o pună în imposibilitatea de aoe xecuta.
Ca atare, curtea în baza art.296 Cod pr.civilă va respinge ca nefondat apelul declarat de către reclamanta împotriva sentintei civile nr.1529 din 20.09.2007 pronunțată de Tribunalul Constanța.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, exceptia tardivității contestatiei.
Respinge, ca nefondat, apelul civil declarat de apelanta reclamantă, domiciliată în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1529 din 20 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă PRIMARIA C PRIN PRIMAR.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică,azi 03.03.2008.
Președinte Judecător
- - -
Grefier
- -
jud.fond.;
red.dec.jud./10.04.2008
tehnored.gref./17.05.2008/4ex
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
ÎNCHEIERE
Ședința publică de la 25 Februarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE - -
Judecător - -
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil declarat de apelanta reclamantă, domiciliată în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1529 din 20 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă PRIMARIA C PRIN PRIMAR, având ca obiect Legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părtilor.
Procedura este legal îndeplinită, potrivit disp. art.87 și urm.cod pr.civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelanta reclamantă solicită judecata în lipsă.
După referatul grefierului de ședință;
CURTEA
Având nevoie de timp pentru a delibera;
DISPUNE
Amână pronunțarea cauzei la data de 03.03.2008
Pronunțată în ședința publică,azi 25.02.2008.
Președinte, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Judecători:Vanghelița Tase, Monica Costea
