Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 6/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6/
Ședința publică din 18 ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
Grefier - -
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales în B,- ( la Cabinet avocat ), în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin C, cu sediul procesual în C, b-dul -, nr. 18, MUNICIPIUL C prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, cu sediul în C,-, cu sediul în Stațiunea, nr. 26, jud. C, cu sediul în C, și, cu sediul în,-, jud. V, împotriva sentinței civile nr. 1777 din 16.10.2008 pronunțată în dosarul nr- (nr. format vechi 4802/2006), având ca obiect Legea 10/2001.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 11 ianuarie 2010 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Pentru concluzii scrise, completul de judecată a amânat pronunțarea asupra apelului la data de 18 ianuarie 2010, când a dat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Prin sentința civilă nr. 1777 din 16.10.2007 Tribunalul Constanțaa admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei și a respins acțiunea formulată de reclamanta, prin mandatar - -, în contradictoriu cu această pârâtă.
A fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul C prin Primar, Agrementul și și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei Agrementul A suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâta a obținut certificat de atestare asupra terenului în suprafață de 2503,80. în care, parțial, este inclus și terenul care face obiectul pricinii, aferent activului " ". În urma divizării " " din stațiunea, împreună cu terenul aferent a fost inclusă în capitalul social al 2001, iar în urma procedurii de privatizare a 2001 pachetul de acțiuni deținut de Ministerul Turismului la această societate a fost cumpărat de, care a devenit acționar majoritar.
La data de 28.10.2004 a fuzionat cu 2001, iar societatea absorbantă 2001 și-a schimbat denumirea în
În condițiile arătate, obligația de a răspunde pretențiilor reclamantei aparține pârâtei și nu pârâtei care, neavând calitate de deținător, nu are vreo obligație în legătură cu eventuala restituire a terenului.
În privința fondului pricinii, s-a reținut că reclamanta a făcut dovada că este succesoarea bunicului său, care, conform actului de vânzare autentificat sub nr. 705 din 18.02.1936, a cumpărat lotul nr. 30 din careul 56, din Planul de proiectare și sistematizare al plajei "", în suprafață de 358,08.
Față de înscrisurile depuse la dosar, lotul revendicat de reclamantă, în realitate, reprezintă lotul 20 din careul 56, cu care autorul reclamantei figurează în registrul de proprietari, vol.VIII, pag. 1612, precum și în evidențele fiscale ale localității, la nr. matricol 87, rolul fiscal nr. 86/1950.
Prin actul de vânzare s-a stabilit în sarcina cumpărătorului obligația de a construi pe terenul cumpărat o casă de locuit sau, pe bază de planuri aprobate de administrația municipală, în timp de 4 ani de la autentificarea actului și de a contribui cu 25% din valoarea lucrărilor edilitare ce urmau a se executa, iar în act s-a prevăzut că, în caz de neexecutare a obligației menționate vânzarea se reziliază de drept, fără judecată, punere în executare sau altă formalitate, terenul reintrând pe deplin drept în patrimoniul municipiului.
Acest act a fost încheiat în condițiile generale stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei C aprobat prin Decr. nr. 76/1906, pentru terenurile situate în zona plajei din stațiunea, cedate de Ministerul Domeniilor comunei C în anul 1905.
A reținut prima instanță că pactul comisoriu inserat în contract este de gr. IV și are ca efect desființarea necondiționată a contractului, de îndată de ce a expirat termenul de executare a construcției. operează în acest caz de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, iar în măsura în care aceasta este sesizată nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci va constata că aceasta a operat de plin drept.
Creditorul și-a manifestat voința de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii prin decizia administrativă nr. 22043/1958 însă actul de înstrăinare a fost desființat la împlinirea termenului stabilit de părți pentru îndeplinirea obligației cumpărătorului de a construi și nu prin decizia menționată.
Până la emiterea deciziei prin care vânzătoarea și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu, dobânditorul putea executa în mod valabil obligația de construire ori putea face dovada "că deși a încercat, a fost împiedicat de creditor sau printr-o cauză de forță majoră".
Prima instanță a reținut că este neîntemeiată susținerea reclamantei că neexecutarea obligației s-a datorat izbucnirii războiului. Nu s-a făcut dovada că în perioada 1936 - 1941 ( când România a intrat în război) cumpărătorul a făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării construcției, iar în zona edificarea de construcții nu a fost interzisă nici chiar după adoptarea Legii nr. 4215/10.12.1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării. În art. 3 din această lege s-a stabilit că " orice lucrare, construcție, plantație pe care un titular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și Ministerul și, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă și cerințelor apărării naționale".
Autorul reclamantei nu a făcut nici un demers pentru obținerea autorizațiilor și, chiar dacă s-ar considera că în perioada 1941 - 1945 executarea construcției nu s-a putut realiza datorită stării de război, împiedicarea nu mai subzistă în perioada următoare, până când vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gr. IV.
Chiar autoritățile locale, prin deciziunea nr. 15493 din 21.11.1945, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja până la 1.12.1947, recunoscând existența unei crize de materiale de construcții în timpul războiului.
Prima instanță a reținut că acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este posibilă numai pentru imobilele preluate abuziv, nu și pentru cele a căror preluare nu a fost abuzivă, cum este cazul în speță. Dacă autorul reclamantei a continuat să folosească terenul și după expirarea termenului în care avea obligația să construiască, nu a făcut-o în calitate de proprietar, deoarece această calitate a fost pierdută prin producerea efectelor pactului comisoriu.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 1777 din 16.10.2007 pronunțată de Tribunalul Constanțaa declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
- Recunoașterea efectelor pactului comisoriu cu nerespectarea termenului de prescripție în care creditorul obligației putea exercita dreptul de a invoca efectele acestei prevederi contractuale.
A susținut apelanta că potrivit clauzelor stipulate în contractul autorului său, Primăria municipiului C putea pune în executare clauza penală numai "prin investirea cu formulă executorie a actului" și cum acest drept nu a fost exercitat până în 1958, se impune concluzia unei renunțări tacite la punerea în executare a acestui drept, cu atât mai mult cu cât imobilul s-a aflat în continuare în proprietatea și posesia cumpărătorului.
- Insuficienta clarificare a situației juridice a imobilului în condițiile în care, potrivit înregistrărilor din rolul fiscal, terenul se afla "înregistrat și impus ", iar ulterior apare înscris ca "bun fără stăpân" - mențiune care, prin ea însăși, conduce la concluzia că nu trecuse în nici un mod în proprietatea statului și că ulterior anului 1945 fost abandonat de proprietarul său, urmare a tratamentului de care se bucurau proprietarii de terenuri în regimul trecut.
- Greșita reținere a rezoluțiunii actului de vânzare cumpărare câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate îndeplinirea condițiilor pactului comisoriu.
Agrementul a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat, iar în motivare a arătat că, deși beneficiul invocării pactului comisoriu aparține exclusiv creditorului care a executat sau se arată să execute obligația sa, pactul comisoriu sever operează de drept, în condițiile contractuale stipulate, fără nici o altă manifestare prealabilă de voință, iar renunțarea creditorului îndreptățit la acest beneficiu trebuie să fie expresă sau să rezulte din împrejurări neechivoce, ori în cauză nu a intervenit o asemenea renunțare și nici nu au fost dovedite situații din care ea să poată fi dedusă în mod neechivoc.
Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întemeiată pe prevederile art.25 din Decr. nr.31/1954, art.3 al.1 lit.a, pct.48 din nr.HG386/2007, art.21 și art.26 din Legea nr.10/2001.
a solicitat respingerea apelului ca nefondat cu motivarea că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1 al.1 și art.2 din Legea nr.10/2001 întrucât preluarea imobilului în proprietatea statului nu a fost abuzivă, ci consecință a pactului comisoriu de gr. IV stipulat în contract.
Respingerea apelului ca nefondat a fost solicitată și de, care prin notele scrise depuse la dosar a arătat că dreptul de proprietate al autorului reclamantei a dispărut ca efect al rezilierii contractului pentru neexecutarea obligației asumată de cumpărător.
Prin decizia civilă nr. 129/C din 30.05.2008 Curtea de APEL CONSTANȚAa respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe și a obligat apelanta să plătească intimatei Agrementul suma de 2.000 lei cheltuieli de judecată, iar intimatului Municipiul C prin primar suma de 357 lei cheltuieli de judecată.
Instanța de apel a reținut că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit în mod expres obligația cumpărătorului de a construi o casă sau o în termen de 4 ani de la momentul autentificării actului, precum și sancțiunea nerespectării obligației " rezilierea de plin drept a vânzării fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere", cu dreptul Municipiului C de a intra în posesia terenului vândut " de plin drept, fără nicio altă formalitate, cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite drept preț, putând dispune Municipiul C de lotul de mai sus cum va voi".
Prin urmare, părțile au convenit asupra unui pact comisoriu de gr. IV, care are ca efect desființarea necondiționată a vânzării, de îndată ce a expirat termenul de executare a obligației care nu a fost dusă la îndeplinire.
nu are caracter judiciar, deoarece prin stipularea pactului de gr. IV, prin voința lor, părțile au renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al acestei sancțiuni. În această situație, dacă s-ar apela la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligației asumate, fără să poată aprecia asupra oportunității rezoluțiunii sau să acorde termen de grație.
S-a mai reținut că în ipoteza pactului comisoriu de gr. IV, sancțiunea nu este numai efectul unei împrejurări obiective, respectiv al neexecutării obligațiilor de către unul din contractanți, ci și al manifestării de voință a creditorului obligației de a face efectivă această sancțiune, iar în cauză manifestarea de voință a fost exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043, prin care titlul autorului reclamantei a fost declarat "desființat și reziliat de plin drept". Această decizie nu constituie prin ea însăși un act de naționalizare, ci materializează dreptul creditoarei Primăria C de a invoca pactul comisoriu de gr.IV stipulat în favoarea sa și de a prelua efectiv în posesie terenul în litigiu.
Susținerea reclamantei că manifestarea de voință a creditorului a fost exprimată după împlinirea termenului de prescripție nu poate fi reținută, deoarece termenul de prescripție de 3 ani înăuntrul căruia, în opinia reclamantei, creditorul putea să ceară constatarea rezoluțiunii contractului este aplicabil numai rezoluțiunii judiciare. Or, contractul în care se prevede că sancțiunea rezoluțiunii se produce de plin drept, fără intervenția instanței, nu este supus termenului de prescripție reglementat de Decr. nr. 167/1958 deoarece actul a fost încheiat în anul 1936, iar până la apariția Decr- debitorul se putea apăra doar prin invocarea prescripției achizitive prevăzute de art. 1890 Cod civil.
Înscrierea terenului în evidențele fiscale aferente anului 1950 pe numele autorului reclamantei, ca bun fără stăpân, nu are semnificația unei renunțări a creditorului la dreptul de a invoca efectele pactului comisoriu stipulat în contract și nu poate conduce la concluzia că bunul a fost preluat de stat datorită abandonării lui de către proprietar.
Renunțarea la dreptul de a invoca beneficiul rezoluțiunii convenționale nu se presupune, ci trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din acte, fapte sau împrejurări care demonstrează intenția de a renunța. Or, mențiunea din registrul fiscal nu valorează o astfel de renunțare. Decr. nr. 111/1951 privitor la situația bunurilor fără stăpân a intrat în vigoare ulterior datei la care s-a făcut mențiunea în registrul agricol, iar în speță nu s-a pretins că ar exista o hotărâre judecătorească de preluare a imobilului în baza acestui decret.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta care, invocând art. 304 pct. 7 și 312 (5) Cod pr. civilă, a arătat că deși prima instanță și cea de apel au reținut că manifestarea de voință prin care titlul autorului reclamantei a fost desființat a fost exprimată prin decizia nr. 22043/1958, această decizie nu există la dosar, iar reclamanta nu are cunoștință de existența și cuprinsul ei.
Recurenta a susținut că această decizie nu a fost invocată de pârâte, nu a fost depusă la dosar, iar incidența sa nu a fost pusă în discuția părților. Faptul că instanța motivează soluția pe un act "străin de cauză" atrage incidența art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă. Aprecierea instanței că trecerea terenului în proprietatea statului s-a făcut în termeni contractuali nu este dovedită, iar conform art. 1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 dacă nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se află în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
A arătat recurenta că înscrierea imobilului în registrul fiscal din anul 1950 ca aparținând autorului său, cu mențiunea că era bun abandonat, este de natură a crea prezumția că preluarea bunului s-a făcut sub această formă și nu în urma pactului comisoriu, iar actul juridic dedus judecății a fost interpretat greșit prin aprecierea că pactul comisoriu ar putea fi aplicat direct, fără intervenția justiției, deși în contract se precizează că Primăria C va intra în posesia terenului "investind actul cu formulă executorie conform art. 20 din Legea autentificării actelor".
Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii și în privința excepției prescripției extinctive a dreptului vânzătoarei de a se prevala de prevederile pactului comisoriu, deoarece nu erau aplicabile prevederile Decr. nr. 167/1958, însă trebuiau aplicate prevederile Codului civil, care în art. 1900 stipulează că acțiunea pentru stricarea unei convenții se prescrie în 10 ani, întotdeauna când legea nu dispune altfel.
Or, dacă, potrivit susținerilor instanței, imobilul a fost preluat în anul 1958, la data preluării se împliniseră 18 ani din momentul în care dreptul statului ear ezilia vânzarea devenise exigibil.
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care susținut că nu are calitate procesuală pasivă, iar intimata a formulat întâmpinare prin care a cerut să se respingă recursul, arătând că efectele pactului comisoriu de gr. IV fiind cele mai energice, primăria nu era obligată " să exercite clauza penală" să investească titlul cu formulă executorie ori să solicite unei instanțe să constate ca fiind îndeplinite condițiile din pact.
Soluționând pe fond cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia civilă nr. 4441 din 2.04.2009 prin care a admis recursul declarat de reclamanta împotriva deciziei civile nr. 129/C din 30.05.2008 a Curții de APEL CONSTANȚA, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța supremă a reținut că pactul comisoriu de gr. IV inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de către autorul reclamantei cu pârâta Primăria C, a fost stipulat în beneficiul vânzătorului pentru nerespectarea vreunei obligații luate de cumpărător, a beneficiat de dreptul de a desființa contractul "fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere". Investirea actului cu formulă executorie pentru intrarea în posesia terenului vândut este stipulată ca un drept al vânzătorului de a desființa contractul fără intervenția vreunui organ jurisdicțional.
Prin urmare, dreptul vânzătorului de a desființa contractul, în măsura în care cumpărătorul ( autorul reclamantei) nu și-a executat obligația de a executa construcția, nu a fost supus cenzurii instanțelor de judecată, acesta putând să desființeze actul fără intervenția instanței, iar cumpărătorul neputând împiedica desființarea actului.
În cazul rezoluțiunii convenționale creditorul poate desființa contractul fără intervenția instanței de judecată, însă, chiar și în ipoteza pactului comisoriu de ultim grad, este necesară manifestarea de voință a creditorului în sensul desființării contractului deoarece în absența manifestării de voință actul este în ființă, iar creditorul poate opta și pentru executarea de către debitor a obligațiilor asumate.
Prin urmare, desființarea contractului neoperând automat, întotdeauna este necesară manifestarea de voință a creditorului pentru aplicarea clauzei rezolutorii.
Instanța de apel a reținut necesitatea acestei manifestări de voință, precum și faptul că voința vânzătorului a fost exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043, decizie care nu a fost invocată de pârâți și nu este depusă la dosar.
Potrivit art. 261 al.1 pct. 5 Cod pr. civilă, hotărârea trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze la susținerile și apărările făcute de părți, precum și la probele administrate în cauză.
Față de dispozițiile legale mai sus menționate, instanța supremă a reținut că decizia recurată este nelegală deoarece soluția pronunțată este argumentată pe înscrisuri nedepuse la dosar, iar în prezenta cauză lipsa înscrisului privind desființarea contractului a făcut imposibil controlul judiciar asupra împrejurărilor esențiale pentru soluționarea recursului.
Așadar, se impune depunerea la dosar a deciziei nr. 22043/1958, decizie în care a fost exprimată voința vânzătorului urmare a nerespectării obligației asumate de către cumpărător, în sensul că dacă nu va edifica construcția în termenul stipulat în contract, acesta va fi reziliat de drept.
Rejudecând cauza, instanța reține, ținând cont de dispozițiile Înaltei Curți de Casație și Justiție conform disp.art. 315 Cod pr. civilă, următoarele:
Reclamanta a dedus judecății încălcarea dreptului de proprietate asupra unui teren în suprafață de 358,08. situat în stațiunea, lotul 30 din careul 56, solicitând recunoașterea și respectarea acestui drept.
Reclamanta s-a legitimat ca succesor prin reprezentare al defunctului care, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 705 din 18.02.1936 încheiat cu Primăria C, a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.
Actul de vânzare-cumpărare din 1936 fost încheiat de autorul reclamantei în calitate de cumpărător și Primăria C în calitate de vânzător, în condițiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin decizia nr. 25/1905 a Consiliului Comunal al Primăriei C, aprobată prin Decr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în zona plajei din stațiunea se vor vinde cu condiția expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani și să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Condițiile generale de vânzare prevăzute în decizia nr. 25/1905 conțin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligații asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gr. IV, desființarea convenției realizându-se de drept, fără intervenția instanței de judecată.
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantei, care conține clauza potrivit căreia vânzarea se desființează "fără somație, judecată și fără niciun drept de despăgubire pentru cumpărăror", în cazul în care partea nu își îndeplinește obligația de a construi în termen de 4 ani ( ulterior 6 ani) este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gr. IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.
În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii este înlăturat în totalitate. operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului.
De aceea, se reține că nu era necesară intervenția instanței pentru a pronunța rezoluțiunea contractului, întrucât, prin voința părților, s-a renunțat cu anticipație la caracterul judiciar al rezoluțiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanța nu poate aprecia asupra oportunității pronunțării rezoluțiunii, ci doar va constata că rezoluțiunea contractului a avut loc de plin drept.
În privința momentului în care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gr. IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutoarea obligațiilor unei părți - dar și ca efect al manifestării voinței creditorului de a face efectivă această sancțiune.
Manifestarea efectivă de voință a creditorului de a face efectivă sancțiunea rezoluțiunii a fost exprimată în anul 1958 prin decizia nr. 22043.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit susține reclamanta, ci reprezintă doar manifestarea de voință a creditoarei Primăria de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Până la momentul emiterii deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea și-a manifestat expres și neîndoielnic voința de a da eficiență pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligația ori putea face dovada că, deși a încercat să își execute obligația, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forță majoră.
Se reține că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligația de a construi a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obținerea autorizațiilor necesare edificării unei construcții.
Dacă pentru perioada războiului ( 1941 - 1945) se reține că neexecutarea construcției nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forță majoră să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligației de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariția deciziei nr. 22043/1958 prin care vânzătorul și-a manifestat voința de a da eficiență pactului comisoriu de gr. IV.
Se reține că prin deciziunea 15493 din 21.11.1945, autoritățile locale, recunoscând existența în timpul războiului a unei crize de materiale de construcție, a lucrătorilor specializați în construcția de case, cât și împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcției de locuințe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja, cu începere de la data acestei decizii și până la 1.12.1947 și nu au impus interdicții speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condițiile mai sus menționate.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215/10.12.1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona, în art. 13 din lege prevăzându-se obligația ca " orice lucrare, construcție, plantație pe care un particular ar vrea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naționale și ministerul și, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerințelor apărării naționale".
Or, în cauză se reține că reclamanta nu a făcut dovada că autorul ei a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizației de construcție, i s-au respins cererile de către organele în drept.
Se reține că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv fiind trecut în proprietatea statului ca "bun fără stăpân", ci ca urmare rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza deciziei nr. 22043/1958, prin care autorul reclamantei a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, situație în care reclamanta nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în condițiile Legii 10/2001 pentru acest teren.
Critica referitoare la greșita reținere a rezoluțiunii actului de vânzare-cumpărare câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească prin care să se constate îndeplinirea condițiilor pactului comisoriu este nefondată.
Prin stipularea rezoluțiunii de drept, deci prin voința lor, părțile au renunțat anticipat la caracterul judiciar al acestei sancțiuni, iar în măsura în care într-o asemenea situație s-ar apela totuși la procedura judiciară, instanța nu poate decât să constate neexecutarea de către debitor a obligațiilor asumate, fără avea posibilitatea să aprecieze oportunitatea rezoluțiunii sau să acorde un termen de grație.
Nefondată este și critica referitoare la aplicarea prescripției prevăzute de Decr. 167/1958. Această sancțiune se aplică rezoluțiunii judiciare și nu celei convenționale.
Contractul în discuție prevede că sancțiunea rezoluțiunii convenționale se produce de drept, fără intervenția instanței, dar prin manifestarea de voință a creditoarei.
De altfel, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în anul 1936, nu era în vigoare Decr. nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, iar dispozițiile legale aplicabile în speță erau cele prevăzute de Codul civil ( art. 1890 Cod civil).
Pentru considerentele expuse, Curtea în baza art. 296 Cod pr. civilă va respinge ca nefondat apelul.
În baza art. 274 Cod pr. civilă va obliga reclamanta apelantă către intimata la 5.000 lei cheltuieli de judecată și către intimatul Municipiul C la 714 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul civil formulat de apelanta reclamantă, cu domiciliul procesual ales în B,- ( la Cabinet avocat ), în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat prin C, cu sediul procesual în C, b-dul -, nr. 18, MUNICIPIUL C prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL C, cu sediul în C,-, cu sediul în Stațiunea, nr. 26, jud. C, cu sediul în C, și, cu sediul în,-, jud. V, împotriva sentinței civile nr. 1777 din 16.10.2008 pronunțată în dosarul nr- (nr. format vechi 4802/2006), ca nefondat.
Obligă apelanta reclamantă către intimata la 5.000 lei cheltuieli de judecată și către intimatul Municipiul C la 714 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond
Red.dec.jud.
1.02.2010
Dact.gref.
9 ex./2.02.2010
Președinte:Vanghelița TaseJudecători:Vanghelița Tase, Mihaela Ganea
