Jurisprudenta Legea 10/2001. Decizia 619/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(833/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.619
Ședința publică de la 25.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.1664 din 04.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și cu intimații-chemați în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR și SC SA.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 04.11.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 11.11.2009, 18.11.2009 și apoi la data de 25.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 5.12.2007, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament 1 cu terenul aferent situat în B,-, parter, sector 1.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esență că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor săi, și fiind însă naționalizat la poziția 832 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950.
a fost făcută cu nesocotirea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 deoarece, autorii reclamantei făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. Totodată Decretul contravenea și dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția de la 1948, dar și Declarației Universale ale Drepturilor Omului.
Mai arată reclamanta că, deși imobilul a fost vândut în baza Legii nr.112/1995 către pârâți, prin vânzare nu a operat transferul dreptului de proprietate întrucât statul nu avea un titlu valabil asupra bunului.
Prin sentința civilă nr.1664/04.11.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei de interes, a respins ca fiind lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, cerere formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei, a respins excepția inadmisibilității, a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului apartament nr.1 din B,-, sector 1, cerere formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții și, a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și, în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul B prin Primarul General, SA și Ministerul Economiei și Finanțelor, a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului - Administrația Fondului Imobiliar. A obligat reclamanta la 1.000 lei cheltuieli de judecată către pârâtul.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:
Deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii, tribunalul a apreciat-o drept neîntemeiată, dat fiind că nu există dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare conform dreptului comun, de către foștii proprietari ai imobilelor naționalizate contra persoanelor care au cumpărat aceste imobile în temeiul Legii nr.112/1995. Aceasta întrucât, din interpretarea logică a dispozițiilor art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă că imobilele la care se referă acest text Iegal sunt cele aflate în proprietatea statului. În consecință, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale. În speță, tribunalul a constatat că vânzarea apartamentului revendicat către pârâți, a fost făcută cu respectarea acestor dispoziții, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul nu a putut proceda la examinarea valabilității acestui contract, întrucât astfel ar ignora caracterul imperativ al normei ce stabilește termenul de prescripție menționat.
Din cele mai sus expuse rezultă și lipsa de interes a reclamantei în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare nu se face prin mecanismul comparării de titluri, creație jurisprudențială având la bază Codul Civil, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. In consecință, tribunalul a admis excepția lipsei de interes și a respins ca atare capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului.
De asemenea, tribunalul a apreciat că referirea la art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de relevanță, întrucât nu numai reclamanta, ci și pârâții au dreptul la respectarea bunurilor lor, în condițiile în care titlul de proprietate al acestora din urmă, respectiv contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 nu a fost desființat. Din analiza practicii CEDO nu rezultă concluzia conform căreia prin adoptarea unui anumit criteriu de preferabilitate în compararea a două titluri de proprietate s-ar încălca vreunul dintre drepturile recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum se arată, printre altele, în hotărârea din 16.02.2006 în cauza Porțeanu împotriva României (pct. 35) privarea de proprietate constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu respectul dreptului de proprietate, atunci când este combinată cu absența totală a unei despăgubiri. Pentru obținerea acestor despăgubiri, trebuia formulată notificare în termenul imperativ prevăzut de Legea nr.10/2001.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, criticând-o ca netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:
Prin hotărârea apelata, instanța de fonda admis excepția lipsei de interesa capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și a respins cererea în revendicare ca neîntemeiată.
Instanța de fond a considerat că raportului juridic dedus judecații îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001și nu dispozițiile dreptului comun - Codul civil, invocate prin cererea de chemare în judecată, în raport de faptul că imobilul a fost "preluat abuziv" de către stat, în baza Decretului nr.92/1950.
Analizarea în concret a aspectului preluării, conducea la concluzia că suntem în situația unei preluări fără titlu valabil, respectiv imobilul a fost proprietatea autoarei apelantei, iar preluarea s-a făcut pe numele altei persoane, deci nu există identitate între proprietarul imobilului și persoana care este menționata în anexa la actul de naționalizare.
Nu s-a observat faptul că ulterior naționalizării, apartamentul în litigiu a fost donat statului, de către, iar prin decizia civila nr.1391/21.05.2002 a Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a III-a Civilă s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului.
Actul de acceptare a donației de către stat nu reprezenta altceva decât recunoașterea din partea donatarului a dreptul de proprietate al autoarei apelantei și, implicit, faptul că nu a operat transferul dreptului de proprietate la stat, prin actul de naționalizare, având în vedere că nu s-a realizat pe numele proprietarului, și deci, nu și-a putut produce efectul specific (dobândirea dreptului de proprietate prin lege).
Hotărârea instanței de fond cuprinde considerente contradictorii. Astfel că, deși corect a respins excepția inadmisibilității, apreciată drept neîntemeiată, cu motivarea că nu există dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare conform dreptului comun, de către foștii proprietari ai imobilelor naționalizate contra persoanelor care au cumpărat aceste imobile în temeiul Legii nr.112/1995, consideră greșit că legea incidentă în cauză ar fi dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu încălcarea principiului disponibilității părților și, totodată, cu aplicarea greșita a acestor dispoziții față de faptul că obiectul de reglementare al legii speciale îl reprezintă raporturile juridice dintre foștii proprietari ai imobilelor preluate de către stat, în perioada de referință stabilită de aceasta, or, raportul juridic dedus judecații este un raport distinct, respectiv cel față persoane fizice (și nu entitățile juridice menționate expres în legea specială).
Instanța de fond nu a luat în considerare însă un aspect esențial, acela că restituirea imobilului nu este posibilă în condițiile legii speciale, fiind înstrăinat de către stat. Și, având în vedere faptul că singura măsura "reparatorie" ce se poate acorda în baza legii speciale este prin echivalent, în cadrul legii speciale, nu se poate considera că se realizează "restitutio in integrum ". Așa cum s-a statut în practica CEDO (cauzele, Porteanu contra României) vânzarea de către stat a imobilului către chiriași în baza Legii nr. 112/1995 reprezintă o încălcare a art.1 din Protocolul Adițional nr. 1, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natura a imobilului. S-a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a dispune de acesta (prin vânzare, donație), lăsa moștenire, situație care a avut ca efect privarea adevăratului proprietar în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art.1 din Protocolul nr. 1.
Instanța de fond, considerând greșit că legea aplicabilă în speță este Legea nr. 10/2001, a conchis în sensul că titlul opus (contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995) de către intimații-pârâți este preferabil, în raport de dispozițiile art.18 lit. c din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât nu s-a solicitat de către reclamantă constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente 45), iar tribunalul nu poate proceda la examinarea valabilității acestui contract, întrucât astfel ar ignora caracterul imperativ al normei ce stabilește termenul de prescripție menționat.
Dacă instanța ar fi analizat cererea prin prisma motivelor pe care aceasta s-a întemeiat, respectiv ar fi analizat pe fond cerere privind nevalabilitatea titlului statului și ar fi procedat, apoi la compararea titlurilor părților în condițiile dreptului comun, concluzia ce s-ar fi impus ar fi fost cea în sensul preferabilității titlului apelantei față de titlul pârâților. Aceasta deoarece statul nu a avut niciodată un titlu valabil, neexistând identitate între persoana ce figurează în anexa la decret și proprietarul imobilului naționalizat, în baza unui act normativ neconstituțional și cu nerespectarea chiar a dispozițiilor acestuia, autoarea reclamantei - făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare (ca și persoanele menționate în anexa la decret). Actul de naționalizare neproducându-si efectul de trecere în proprietatea statului (prin lege), bunul nu a ieșit din patrimoniul autoarei și s-a transmis prin moștenire către apelanta - reclamantă. Ca urmare, titlul opus de pârâți provine de la stat care nu a avut în proprietate bunul, preluându-l pur și simplu, "actul de naționalizare având valoarea doar a unui instrument autoconstituit de stat pentru a justifica deposedarea proprietarului" (așa cum s-a statuat într-o speță similară).
Instanța de fond însă, nu numai că nu a analizat cererea în raport de temeiul de drept al cererii, ci numai în cadrul strict al dispozițiilor Legii nr.10/2001, dar a limitat aprecierea asupra preferabilității titlurilor în chiar cadrul ales. Daca s-ar fi pronunțat în limitele învestirii, date de cererea principala și actele procesuale ale pârâtului, analiza chiar a apărărilor făcute de pârât sub aspectul bunei/relei - credințe a cumpărătorilor - chiriași ar fi condus la concluzia nulității titlului pârâților și, pe cale de consecință, a argumentului potrivit căruia este preferabil titlul constituit în baza Legii nr. 112/1995 și ar fi exclus concluzia cu privire la aplicarea normei internaționale în favoarea pârâților. Pârâții au arătat că au "depus diligențele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul proprietar" și, deși au cunoscut la momentul încheierii condițiile de preluare a imobilului (fără titlu valabil, etc.) de către stat au înțeles să cumpere, totuși, în baza Legii nr.112/1995, de la un non dominus.
Examinând apelul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
În primul rând, întreg imobilul situat în B,-, sector 1, ce a aparținut în proprietate defuncților și era format din trei apartamente. Întreg imobilul situat în B,- a trecut în proprietatea statului în baza decretului nr. 92/1950, figurând în anexa la decret, la poziția nr. 832, pe numele părinților autoarei reclamantei.
Apartamentul în litigiu, nr. 1 situat la parterul imobilului a fost proprietatea autoarei apelantei, conform contractului de donație autentificat prin procesul verbal nr.51200/1946 și transcris sub nr. 23391/1946. Acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza actului de donație nr. 930/27.02.1960, fiind donat statului român.
Prin decizia nr. 1391/21.05.2002 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI secția a III a civilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație privind imobilul situat în B-, format din apartamentul situat la parterul imobilului.
În considerentele acestei decizii s-a reținut nulitatea contractului de donație cu motivarea că, la data încheierii acestuia, în 27.02.1963 bunul se afla în proprietatea statului, astfel că, nefiind proprietar al bunului la momentul încheierii contractului de donație, donatoarea nu putea un bun care nu era al său.
În mod corect, instanța de fond a respins ca lipsită de interes constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât acesta nu poate fi un capăt de cerere separat, ci trebuie analizat ca o componentă a acțiunii în revendicare. Pe de altă parte, legea 10/2001 a considerat că imobilele preluate în baza decretului 92/1950 reprezintă o preluare abuzivă, astfel că, este lipsită de interes o atare constatare prin hotărâre judecătorească, în condițiile statuării în acest sens prin dispozițiile legale.
Astfel, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a legii 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care,altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Curtea reține că, potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.
În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular; contractantul să fie de bună-credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună-credință, deoarece nu exista nici o probă contrară, iar în favoarea pârâților operează prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 al.2 Cod civil, art.486 și art.487 Cod civil.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român), creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că, titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantei.
Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care instanța se va referi în continuare, va analiza buna-credință a subdobânditorilor și, în raport de probele administrate în cauză, va considera că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât aceștia s-au încrezut în titlul statului, care nu era contestat de către reclamantă, la data cumpărării, nu era formulată în temeiul Legii nr.112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06.03.1945 - 22.12.1999.
Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca li Pinc contra Cehiei) care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
de toate aceste susțineri, curtea constată că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, curtea apreciază că apelul este nefondat, întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Nici motivul de apel, referitor la motivarea sentinței de fond prin prisma reținerii unor considerente contradictorii, nu este întemeiat întrucât s-a reținut doar că dispozițiile legii 10/2001 nu determină, de plano o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin urmare, sub aspect procedural dispozițiile legii 10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480. civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale legii 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Pentru aceste considerente în baza art. 296. pr. civ. curtea respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă, domiciliată în B,-,.8,.1,.26, sector 4, împotriva sentinței civile nr.1664/04.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, ambii domiciliați în B,-, parter,.1, sector 1 și cu intimații - chemați în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B - ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR, cu sediul în B,-, sector 5 și SC "" SA, cu sediul în B,-, sector 1.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - - --
GREFIER
Red.
.
10 ex./17.12.2009
TB-5 -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
